Latest Entries »

Padure Chiselet

Duminica trecută am făcut prima ieșire de lungă distanță din sezonul cicloturistic 2014. După trei săptămâni de lucru intens pe plantația multinaționalei, simțeam nevoia de relaxare activă. Pentru că ideea mea de odihnă nu înseamnă să zac un weekend ca să șterg din minte stresul unui job de robot. Cel mai bine mă odihnesc psihic epuizându-mă fizic. Dar nu la sala de forță unde să trag de fiare între alți doritori de mușchi umflați, ci aveam nevoie de aer liber și de spații deschise. Iar dintre toate sporturile în aer liber, de departe prefer mersul cu bicicleta, mai ales când vremea te invită afară.

Prin urmare, mi-am urcat bicicleta în portbagajul mașinii și am plecat spre satul Zimbru din județul Călărași, de unde îmi lansez din 2010 toate turele pe aceste meleaguri de origine ale laturii materne a familiei. Am vrut să revăd și să escaladez după doi ani movila neolitică de la Chiselet, iar de acolo să pedalez mai departe vreo câțiva kilometri pe potecile din pădure și să ajung pe malul Dunării.

Spre surprinderea mea (deși fusesem avertizat înainte de plecare), apele Dunării m-au întâmpinat încă de la intrarea în pădure, pe care am găsit-o inundată. Din fericire, apa era de partea corectă a digului de pământ care la alte inundații a fost trecut cu brio de revărsarea Dunării, ajungând până la șosea.

Padure inundata Chiselet jud Calarasi (4)M-a bucurat să văd un peisaj superb în care pădurea neaoșă de foioase (stejari, plopi, salcâni, ulmi) cu rădăcinile dezgolite de eroziunea apei arăta ca o pădure veritabilă de mangrove din colțurile exotice ale lumii. O apă relativ curată și transparentă care aduce o răcoare simțitoare în zăpușeala de la marginea terenurilor agricole ce înconjoară Chiseletul.

Priveliștea pădurii inundate și reflexia în apă a razelor soarelui de după-amiază din extremitatea sudică a țării (teoretic având o climă mediteraneeană), raze filtrate până la un nivel blând de coronamentul bogat al copacilor, a compensat în bună măsură dezamăgirea de a nu ajunge la Dunăre. Cel puțin nu de data aceasta, pentru că am de gând să vizitez mai des acest loc și să-i descopăr topografia.

Consider că aici am realizat unele dintre cele mai frumoase fotografii de când iau cu mine aparatul de buzunar în turele de cicloturism. Cel mai adesea, public pe blog pozele pe care le fac în drumețiile mele cu bicicleta ca să ilustreze textul poveștii. Însă de data aceasta, imaginile sunt un scop în sine al acestei postări, iar textul este doar un accesoriu menit să umple spațiul dintre ele.

De când m-am apucat de masterat am început să rememorez amintiri din studenție. Având în vedere că între studiile universitare și cele de master a fost un hiatus de 8 ani, a trebuit să șterg praful de pe unele dintre aceste amintiri din prima tinerețe. Pentru că este perioada din an în care se desfășoară Turul Franței, o întâmplare din facultate despre care vreau să povestesc acum ca să nu o uit se leagă de examenul meu de la Relații Publice la materia numită Teoria Generală a Dreptului (TGD).

Să tot fie vreo 14 ani de când profesorul de drept Valerică Dabu ne-a convocat la examenul din TGD, pe noi cei de la învățământul deschis la distanță, înghesuind vreo 50 de studenți într-o săliță din sediul SNSPA de pe strada Povernei din București. Pe rând, fiecare student ajungea în fața profesorului care îi adresa una sau două întrebări din cursul pe care îl primisem pe dischetă.

Fără a fi mers măcar o dată la orele de curs, dar frunzărind de câteva ori materia, eram mulțumit că nu dau un test grilă așa cum au fost cam trei sferturi din examenele din studenția mea la SNSPA. Abundența testelor grilă o consider și acum o rușine pentru o facultate de comunicare ce ar fi trebuit să insiste pe dezvoltatea abilităților de exprimare scrisă și vorbită ale studenților. Față în față cu proful la un examen oral mă simțeam ca fotbalistul care ajunge în poziție de unu la unu cu portarul.

Însă dintr-o singură întrebare, prof. Valerică Dabu și-a dat seama că citeam presa sportivă mai abitir decât îi citisem cursul. M-a întrebat simplu: “Există în România dreptul la muncă?”, la care eu i-am replicat sigur pe mine că da, există dreptul la muncă. Că abia ce citisem și decupasem din ziar acest articol despre ciclism în care se vorbea despre dreptul la muncă invocat de echipa belgiană TVM Farm-Frites pentru a participa la Turul Franței 2000, ediție încheiată cu victoria lui Lance Armstrong.

articol ziar Turul Frantei

Prof. Valerică Dabu mi-a replicat pe bună dreptate că în România de după 1989 nu mai există dreptul la muncă, asta însemnând că statul nu are obligația de a-i asigura fiecărui cetățean un loc de muncă. “De asta voi, tinerii, ați făcut Revoluția”, mi-a spus el cu ușoară nostalgie comunistă.

I-am relatat contrariat speța din articolul citit, aducându-i ca argument faptul că am reținut textual expresia “va invoca dreptul la muncă”, la care proful de drept mi-a explicat cu răbdare că este vorba doar despre folosirea improprie a acestei sintagme de către autorul articolului. Mi-a dat totuși nota 7, cu care am fost chiar mulțumit, având în vedere lipsa mea de apetență pentru teoria dreptului.

Ulterior am avut ocazia să lucrez în presa sportivă din România, unde m-am convins de nivelul de cultură generală al ziariștilor și nu doar al celor de fotbal pe care îi disprețuiam.

Ciclist drafting TIRAzi am văzut pe Gearographer acest filmuleț de 42 secunde cu un ciclist de șosea rulând “la plasă” în urma unui TIR pe o autostradă sau un soi de drum național modernizat fără bandă de urgență, undeva în Europa. Camionul are sticker de Lituania, dar tind să cred că scena a fost surprinsă prin Olanda.

Atât Gearographer cât și cei mai mulți dintre userii care comentează filmulețul pe Youtube sunt de părere că tipul pe bicicletă costumat în echipament Giant trebuie să fie cam nebun să ruleze în siajul TIR-ului, la peste 100 km/h. Părerea mea este că dacă n-ai făcut niciodată ceva asemănător atunci într-adevăr poate părea sinucidere curată ce face acest ciclist, dar în realitate nu este chiar așa.

Aproape toți “experții” care comentează filmulețul apreciază că în momentul în care șoferul frânează brusc, ciclistul s-ar izbi violent cu fața de partea din spate a TIR-ului, apoi ar fi lovit / călcat de primul vehicul din urma sa. Așa pare din fotoliu, însă realitatea dinamică de pe șosea, acolo unde guvernează legile fizicii și capacitatea omului de a le stăpâni, ar avea câteva obiecții la această teorie.

În primul rând, TIR-ul are o inerție mult mai mare decât o bicicletă de curse, ceea ce înseamnă că în momentul când șoferul ar pune frână și se vor aprinde stopurile roșii, viteza TIR-ului abia dacă scade în primele secunde. Pentru ciclistul care stă în plasa unui TIR, acele prime 5 secunde sunt cele mai importante, pentru că va frâna imediat ce vede că se aprind stopurile și pentru că frânele sale sunt mai eficiente decât ale unui TIR raportat la inerția pe care trebuie să o învingă, va reuși din primele clipe să pună mai multă distanță între el și TIR, apoi să iasă din siajul său către marginea din dreapta a șoselei, unde este ferit de traficul din spate.

Asta nu înseamnă că ești în afara oricărui pericol să rulezi pe cursieră în siajul TIR-ului cu 100 km/h, la circa un metru și jumătate de bara unui mastodont de 40 tone. În situația în care șoferul adoarme la volan și lovește din spate un alt TIR care rulează mai încet, atunci nici măcar nu se aprind lanternele roșii, iar scăderea vitezei este mai bruscă decât în cazul unei frâne normale. La fel și dacă se întâmplă o explozie de cauciuc, bucățile de pneu care se dezintegrează din cauza frecării la viteze mari putând să te secere ca un șrapnel. De asemenea, trebuie să ții cont că rulând cu bicicleta pe mijlocul unui TIR și fără a vedea în față, poți să dai într-o groapă care să te arunce din șa la mare viteză (poate că nu este cazul pe șosele în Olanda) sau poți să lovești carcasa (leșul) unui “roadkill”, un animal lovit anterior de traficul rutier, ori un PET aruncat de oamenii nesimțiți.

Eu personal am învățat să rulez la aspirație în spatele unui vehicul pe vremea când făceam ciclism de performanță la C.S. Olimpia București, iar antrenorul Radu Selejan ne lua uneori la un antrenament motorizat pe șoseaua care duce spre Oltenița. Conducând o Dacie 1300 break, el bloca hayonul în poziție deschisă, iar cei 7-8 tineri cicliști ai echipei se înghesuiau în spatele mașinii în timp ce rula constant cu circa 80 km/h. De atunci, chiar și la unele ture cicloturistice pe MTB am mers clandestin “la plasă” în urma unor tractoare, autobuze, TIR-uri și am făcut-o în relativă siguranță, fără însă a-mi face un obicei din această practică altminteri interzisă pe bună dreptate de legislația rutieră.

Nu recomand nimănui să facă în România aspirație în urma unui TIR la +100 km/h. Ca să faci acest lucru fie și la viteze mai mici, de exemplu la 60 km/h, trebuie să ai experiență să “citești” în timp real toate indiciile pe care ți le oferă drumul, contextul de trafic și comportamentul șoferilor. Nu în ultimul rând, să ai o bicicletă bine pusă la punct, în special cu frâne în care să ai încredere să-ți pui viața. Pentru că asta vei face dacă vrei să trăiești senzația vitezei pe seama unui vehicul motorizat.

Fantana Turcului - Manastirea CernicaAstăzi am avut surpriza să mă certe paznicul de la intrarea dinspre șosea a Mănăstirii Cernica pentru faptul că am intrat cu bicicleta să iau apă de la izvorul numit Fântâna Turcului. Întrucât eram deja pe coborâre spre izvor, nu m-am întors când portarul mi-a strigat “Bă…!”, însă la ieșire m-am oprit voluntar ca să-mi explice revoltat de la înălțimea celor 4 clase ale sale că părintele stareț al mănăstirii a hotărât subit să nu mai permită accesul bicicletelor nici măcar până la fântână.

Așa arată Fântâna Turcului, un obiectiv la care ai acces doar cu mașina

Fântâna Turcului, la care de azi ai acces doar cu mașina

Fântâna Turcului se află la 50-60 de metri de intrare în curte, dar la vreo 200 de metri înainte de parcarea mânăstirii, respectiv de bariera de acces în complexul monahal. Practic, mănăstirea se află peste lac de izvorul la care vin cu bicla de câteva ori pe săptămână deja de mai bine de doi ani – fie vară, fie iarnă. Înțeleg perfect și respect faptul că nu ai voie sa intri cu bicicleta dincolo de barieră înspre biserica Sf. Gheorghe și chiliile călugărilor, însă interzicerea accesului pe două roți la izvor mi se pare un abuz strigător la cer.

Dacă tot a luat această decizie, să aibă bunul simț părintele stareț să pună un panou la intrare unde să ne explice pe un ton cucernic din ce cauză ne refuză bucuria de a veni la Fântâna Turcului pentru a bea apă de izvor. Un izvor amenajat acum 200 de ani la porunca starețului Calinic Cernicanul, din galbenii donați de un pașă otoman așa cum spune legenda Fântânii Turcului, pentru a potoli setea călătorilor care treceau prin fața mânăstirii pe vechiul drum medieval spre cetatea Dârstor (de la care vine numele cartierului Dristor din București), pe unde se trecea Dunărea către Constantinopol.

În timp ce sfântul Calinic oferea tuturor călătorilor binecuvântarea apei de izvor, mai puțin sfântul stareț actual a hotărât să o ofere doar celor care vizitează mânăstirea la volanul mașinii, plătind taxa de 2 lei la intrare. Afacerile înaltelor fețe bisericești și dedulcirea lor la foșnetul bancnotelor este cauza pentru care popii României se îndepărtează de valorile creștine și devin din ce în ce mai aroganți și mai intransigenți. Am trăit primii 8 ani din viață în comunism și nu pot să nu remarc astăzi o instituție cu tot mai dese derapaje dictatoriale. Ea se numește Biserica Ortodoxă Română și salariații săi sunt plătiți de contribuabili din bugetul de stat, însă profiturile ei uriașe din afacerile înfloritoare cu vânzarea credinței nu sunt impozitate cu niciun leu.

Nu sunt contra Bisericii ca instituție religioasă și socială. Știu că din punct de vedere teologic, Biserica este mireasa lui Hristos și prin urmare ea este dincolo de judecata oamenilor. Însă cei care vremelnic o conduc sunt la rândul lor oameni și pot greși. Pentru mine, starețul care a dat ordin să interzică bicicletele la Fântâna Turcului a greșit nepermis față de unii dintre semenii pentru care ar trebui să-și bată capul cum să-i ajute mai mult. Sau dacă nu a greșit și are un motiv întemeiat, atunci să aibă bunul simț să-mi explice pe o plăcuță la intrare din ce motive nu am voie cu bicicleta.

Nicolas VouillozMultiplul campion mondial de raliuri Sébastien Loeb s-a format ca sportiv de performanță în gimnastică. La noi, fostul deținător al centurii de campion WBO la box, Mihai Leu, a câștigat în 2003 un titlul național de raliuri. Iată de ce nu este de mirat faptul că Nicolas Vouilloz, o legendă vie a curselor de ciclism downhill, “atentează” acum la gloria sportivă pe patru roți, în raliuri.

articol Auto Mondial 1 articol Auto Mondial 2 Alături de fostul pilot de F1 Stéphane Sarrazin, revelația raliurilor de asfalt din acest sezon se numește Nicolas Vouilloz. Francezul în vârstă de 28 ani și-a făcut mai întâi un nume în sportul cu pedale, specialitatea mountain-bike, înainte de a se lansa în raliuri. Sportivul nu are nici 30 de ani și se mândrește cu 10 titluri de campion mondial de coborâre, pentru că pe primul l-a cucerit la 16 ani. În 2002 obținea ultimul titlu pe două roți la Kaprun, dar mintea îi era deja la raliuri. La finele anului următor deja punea pe masă primul trofeu important pentru actuala sa carieră în raliuri: “Volanul Peugeot 206”, iar ca bonus a primit pe mână un bolid 206 preparat în limitele categoriei Super 1600, cu care a luat startul în “Rallye du Var” (Franța). Pe unele probe l-a devansat pe mult mai cunoscutul Simon Jean-Joseph, cel care a obținut în acel an titlul de campion al Franței la categoria Super 1600.

Câștigând cupa promoțională amintită, Vouilloz a semnat un contract pe doi ani cu echipa uzinei de la Sochaux, urmând să participe în paralel în campionatul francez cu un Peugeot 206 RC de grupa N și în campionatul mondial cu un 206 WRC aparținând echipei Bozian. Ba mai mult, la începutul anului 2004 a făcut parte din cercul select de piloți care au testat în Hexagon noul model Peugeot 307 WRC.

Nicolas Vouilloz (stânga) alături de Marcus Gronhölm, dublu campion WRC

Nicolas Vouilloz (stânga) alături de Marcus Gronhölm

Indispensabilă pentru participarea în WRC a fost bursa primită de la Federația Franceză a Sportului Auto. Dacă francezii au rămas la ora actuală fără un singur pilot în Formula 1, FFSA a decis că măcar în raliuri să se cânte “Marseieza” cât mai des la festivitățile de premiere. Cu titlul de amănunt bizar, să menționăm că reputata firmă japoneză de componente de biciclete Shimano continuă să îl sponsorizeze pe Vouilloz în noua sa carieră. Programul de acomodare cu Mondialul de raliuri alături de Bozian, limitat la 7 etape, a debutat la Monte Carlo, unde se instalează pe locul 10 în ierarhia primei probe. Apoi începe să alunece în clasament, pentru ca în final să alunece la propriu pe o porțiune de gheață și să încheie raliul cu mașina avariată. Alte două ieșiri în decor cu scântei s-au produs în Grecia și în Sardinia.

Între ele, însă, un prim raliu terminat, pe locul 12 în Germania, pe asfalt. În Marea Britanie ratează pentru puțin marcarea unui punct, clasându-se al 9-lea. Pe teren propriu, în Corsica, abandonează din cauza supraîncălzirii motorului, dar nu înainte de a-i impresiona pe spectatorii care îl cunoșteau deja de la competiția de mountain-bike din insulă, desfășurată în luna septembrie. Punctul de maxim al sezonului a fost Raliul Cataluniei, unde Nico realizat de două ori al doilea timp pe proba specială, iar la finele zilei secunde se găsea clasat în puncte la “general”.

Marcus Gronhölm, dublu campion WRC, testând un mountain bike Peugeot

Pilotul finlandez Marcus Gronhölm, dublu campion WRC, testând un mountain bike Peugeot

Participarea sa în campionatul francez a avut menirea de a promova kit-ul de grupa N pentru modelul Peugeot 206 RC (motor de 2 litri, două roți motrice), recent omologat FIA. Pentru a vă da seama de atenția de care se bucură Vouilloz, este relevant faptul că oficialii echipei Peugeot i-au găsit un nou navigator pentru 2004, în persoana lui Denis Giraudet, fostul copilot al campionului mondial de raliuri Didier Auriol. Giraudet l-a înlocuit pe David Fiorini, cel care l-a învățat pe fostul ciclist ABC-ul ralistic. În această formulă, Nicolas Vouilloz a repurtat cele mai importante succese ale carierei sale în automobilism: patru victorii de etapă în Intercontinental Rally Challenge și titlul de campion IRC în 2008. Un sezon 2009 mai slab, cu clasări pe podium dar fără victorii, l-a determinat pe francezul originar din Nisa să revină la competițiile pe două roți. În 2013 a fost unul dintre întemeietorii Enduro World Series, campionatul în care activează și în prezent.

Vouilloz cu tricoul de campion mondial, în culorile curcubeului

Nicolas Vouilloz în acțiune cu tricoul de campion mondial, în culorile curcubeului

Disciplina la care francezul Nicolas Vouilloz a fost de 10 ori campion al lumii, confiscând numărul de concurs 1, se numește “downhill” și este poate cea mai spectaculoasă formă de ciclism. Strict coborâre pe trasee montane, cu pante abrupte. Remarcați cât de cuprinzător este echipamentul de protecție obligatoriu: cască integrală, genunchere, cotiere, tibiere, etc.
La bicicleta din imagine, cursa suspensiei-față este de 19 cm! Ideea este să cobori cât mai repede fără să ieși de pe traseul marcat cu benzi specifice. Concurenții se lansează pe traseu unul câte unul, la intervale fixe, întocmai ca pe o probă specială de raliu.

Articole pe aceeași temă :
Mihai Marinescu în forjă pe Transfăgărăşan
Mountain-bike Alexander Wurz Edition

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 157 other followers