Latest Entries »

Univega HT-300 colectare PETCe mă nemulțumește cel mai mult și mai mult la români este faptul că în primul rând oamenii simpli își fac unii altora viața amară. Chiar dacă tindem să căutăm vina (și pe bună dreptate, într-o anumită măsură) la politicieni, la autoritățile statului sau la funcționari, totuși mi se pare că răul în țara asta pornește de la omul simplu. Și că în esență ne facem unii altora viața mai urâtă decât ar putea să fie.

Fără a fi un creștin devotat (în sensul ortodox al cuvântului), unul dintre pasajele mele preferate din Biblie este Ecleziastul capitolul 3.5: “Aruncarea pietrelor îşi are vremea ei, şi strângerea pietrelor îşi are vremea ei”. De multe ori fac apel în minte la acest citat biblic pentru a înțelege conflictul între generații (odată ajuns la vârsta mijlocie, sunt permanent între cei mai tineri decât mine și cei mai bătrâni). Știu că Biblia doar se citează, nu se parafrazează, dar eu totuși am să o fac, afirmând în stilul Ecleziastului că aruncarea PET-urilor își are oamenii ei, iar strângerea PET-urilor își are oamenii ei.

5 PET-uri în minus pe drumurile mele zilnice

Vreo 5-6 PET-uri în minus pe drumurile mele zilnice

Eu am ales să fiu unul dintre aceia care strâng PET-urile aruncate în locuri nepotrivite de către cei mai nesimțiți dintre români. Nu am pretenția să primesc o medalie pentru asta și nici că prin gestul meu voi rezolva de unul singur problema gunoaielor menajere aruncate la întâmplare de către conaționalii mei.

Mie îmi place metafora “picătură într-un ocean” și deci nu mă deranjează deloc faptul că gestul meu poate fi insignifiant în comparație cu numărul celor care aruncă gunoaie în natură sau cu tonele de PET-uri abandonate pe marginea drumurilor.

Sunt conștient că nu pot (și nici nu mi-am propus) să le adun pe toate și sunt convins că aceia care le aruncă mă depășesc numeric. Însă chiar dacă aș știi că sunt singurul nebun din România care strânge voluntar PET-urile lăsate aiurea de ceilalți, eu tot aș face-o. Așa văd eu picătura în ocean…

Peisaj agricol în jud. Călărași, poluat de PET-uri.

Peisaj agricol în jud. Călărași, poluat de PET-uri. Adevăratul brand de țară!

Și dacă tot am adus vorba de citate, iată încă unul bun, deși sună a slogan creat de o agenție de publicitate din America: “Fii schimbarea pe care o vrei în lume”. Eu personal înțeleg din cuvintele astea că nu trebuie mă lamentez că o ducem rău din cauza politicienilor care “e toți la fel”.

În turele cicloturistice pe care le fac prin țară mă întristez de fiecare dată când văd monumente istorice sau fie și simple peisaje de la marginea drumului înecate în gunoaie lăsate în urma lor de alți vizitatori sau chiar de către localnici. Cel mai adesea e vorba de PET-uri și doze din aluminiu (de bere ori băuturi energizante). Atunci când dozele și PET-urile sunt relativ curate și nu par să-mi pună în pericol igiena, le fac loc în bagajul de călătorie și le duc până la un coș de gunoi.

Altădată duceam PET-urile și dozele, atât cele personale cât și cele culese ocazional de pe drumuri, la containerele de colectare selectivă a deşeurilor. Însă am văzut de prea multe ori cum cei dintr-o etnie conlocuitoare ridică aceste clopote de colectare scotocind după PET-uri și aruncând în vânt fără jenă celelalte deșeuri din plastic, gen ambalaje (fără valoare pentru ei căci nu sunt primite la centrele de colectare) aduse spre reciclat de către oamenii cu simț civic. Să duc în continuare PET-uri și doze la containerele puse la dispoziție de Primărie este ca și cum aș lucra cu jumătate de normă pentru ei.

Un PET înotând în apele lacului Pantelimon.

Un PET înotând în lacul Pantelimon din București.

Prin urmare, soluția pe care am găsit-o pentru deșeurile reciclabile pe care le produce activitatea cotidiană a familiei, dar și “hobby-ul” meu de velo-gunoier, este să le depozitez temporar în garajul bunicilor, acum vacant după vânzarea bătrânului Fiat 1300. Iar o dată la trei luni chem un operator privat de colectare a materialelor refolosibile, care le ridică și le plătește bunicilor contravaloarea acestora. Mă refer aici la hârtie, PET-uri și doze. Cei 30-40 lei pe care îi câștigă în felul acesta reprezintă o bonificație modică, însă pentru mine atârnă la eco-consciousness.

Maculatura o reciclez încă din adolescență și am satisfacția că în aproape 20 de ani de ture lunare cu bicicleta la centrul REMAT am trimis la topit pe puțin trei tone de hârtie. Și numărătoarea continuă.

parcare interzisa Bucuresti
Un scurt drum “per pedes” pe trotuarele din Bucureşti este o adevãratã cursã cu obstacole din cauza maşinilor parcate neregulamentar. Numai cã nu toţi dintre noi suntem atleţi şi putem ocoli cu dibãcie aceste blocaje pe care Primãria şi Poliţia le tolereazã.

Un Everest al parcării nesimțite: blochează și trotuarele, și strada

Un Everest al parcării de București: blochează și trotuarele pentru pietoni, și strada pentru circulația auto

Maşinile parcate adânc pe trotuare reprezintã reale obstacole pentru pietonii bucureşteni. În funcţie de “generozitatea” şoferului care parcheazã pe spaţiul rezervat pietonilor, poţi în cel mai bun caz sã te strecori ştergând cu pantalonii praful de pe oglindã sau de pe bara de protecţie sau poate chiar trebuie sã ocoleşti autoturismul, intrând pe spaţiul carosabil. Dar ce spune legea rutierã despre aceste cazuri? Ordonanţa de Urgenţã nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice prevede, la articolul 177, alin. 1, urmãtoarele: “Se interzice oprirea sau staţionarea pe trotuare. Autoritatea competentã poate permite oprirea sau staţionarea, parţial sau total, a unui vehicul pe trotuar, cu respectarea marcajului, iar în lipsa acestuia, numai dacã rãmâne liber cel puţin un culoar de minimum 1,5 metri lãţime înspre marginea opusã pãrţii carosabile, pentru circulaţia pietonilor.”

O problemã ridicatã de mine şi în postarea Parchează pe pista mă-tii, nu pe cea de biciclete! este cã locurile de parcare din Bucureşti sunt mult sudbimensionate faţã de parcul auto de la ora actualã. parcare interzisa Bucuresti (4)Iar Primãria are obligaţia faţã de contribuabili sã le asigure acestora suficiente locuri special destinate parcãrii autovehiculelor. Dar nu este mai puţin adevãrat cã existã parcãri cu platã în Capitalã, la preţuri nu tocmai prohibitive (care îţi oferã şi o protecţie a autoturismului), dar pe care şoferii le evitã, preferând în schimb sã-şi înghesuie maşinile pe trotuar. Iar trotuarul este gratuit, cel puţin atâta timp cât Poliţia nu va lua mãsuri, ocazie cu care sã-şi rotunjeascã bugetul, prin aplicarea amenzilor cuvenite pentru aceastã faptã. Un exemplu este parking-ul subteran din spatele Hotelului Intercontinental, care este folosit în zilele sale bune la douã treimi din capacitate, în schimb trotuarele de pe strãzile adiacente sunt înţesate pe ambele pãrţi de maşini, în condiţiile în care circulaţia se desfãşoarã greoi, pe o singurã bandã.

parcare interzisa Bucuresti (9)Ca biciclist înfocat și în egală măsură șofer pasionat de condus sunt pentru o bunã înţelegere între conducãtorii auto şi pietoni, cãci circulaţia pe drumurile publice este un exerciţiu democratic. Rolurile între şoferi şi pietoni se pot inversa, astfel încât un comportament respectuos unii faţã de ceilalţi este atât în folosul unora cât şi al celorlalţi. Pe bulevardele largi, precum Decebal (fostul Victoria Socialismului), nu ridicã nici un fel de problemã parcarea pe un singur rând, în lateral, a autoturismelor, întrucât rãmâne o lãţime rezonabilã, de circa 2 metri, a trotuarului, pe care pietonii pot sã circule fãrã dificultate. În schimb, existã nenumãrate zone din Capitalã unde trotuarele sau pistele pentru biciclete au fost transformate abuziv în spaţii de parcare, în unele cazuri proprietarii “plantând” de la sine putere în asfalt bãri de metal care impiedicã alte autovehicule sã le ocupe acel loc. Asemenea practici, pe lângã faptul cã sfideazã cele mai elementare norme de bun simţ, sunt şi ilegale.

parcare interzisa Bucuresti (3)Oare cum se descurcã o persoanã aflatã în scaunul cu rotile, care gãseşte dintr-o datã drumul pe trotuar blocat de o maşinã al cãrui şofer a lãsat cu “mãrinimie” o breşã liberã de numai circa 20 centimetri? Dar un nevãzãtor care constatã la rându-i cã drumul îi este barat şi cã trebuie sã ocoleascã pe carosabil, punându-şi astfel viaţa în pericol printre maşini? Cum s-ar descurca printre obstacole un şofer nevoit sã meargã în cârje 2-3 luni, sã zicem, în urma unui accident de circulaţie auto? Sau cum îi învãţãm pe cei mici sã se deprindã a merge pe unde trebuie cãtre şcoalã, dacã întâlneşte pe drum trotuarele de pe ambele sensuri blocate în totalitate de maşini? Uneori nu putem intra în scara blocului unde locuim pentru cã maşinile sunt parcate prea apropiat. Oare cei care le parcheazã nu sunt tot locatari ai blocului?

Parcarea pe trotuar este un obicei de mult intrat în sângele şoferului din Bucureşti, iar dacã nu va fi combãtut prin aplicarea de amenzi şi în acelaşi timp nu i se vor oferi alternative viabile de parcare, atunci problema aceasta va continua sã dividã cetãţenii sau chiar sã genereze conflicte care vor arunca o umbrã asupra imaginii civice pe care Capitala unei ţãri membrã a Uniunii Europene încearcã sã o proiecteze în exterior.

Dacă aviatorii au aerodrom, șoferii au autodrom, călăreții au hipodrom, cosmonauții au cosmodrom, atunci noi bicicliștii avem velodrom – un loc special dedicat, pe care poți să consumi drogul vitezei pe două roți fără motor cât te duc plămânii pe cei 400 de metri de pistă betonată. Dacă ne referim la București, atunci vorbim despre velodromul Dinamo, un loc istoric al capitalei. Poți observa asta imediat ce vezi balustrada rampei de acces pe velodrom, elegant sculptată în piatră de un meșter care și-a facut ucenicia pe vremea monarhiei.

Vedere din satelit asupra velodromului Dinamo

Vedere din satelit asupra velodromului Dinamo

Pista este din beton căptușit cu ciment (deci nu acoperită cu parchet, cum se poartă pe velodromurile moderne) și are o înclinație blândă pe cele două linii drepte, care crește progresiv pe măsură ce intri pe turnante. De asemenea, înclinația crește treptat spre exteriorul virajului, până când pista devine aproape verticală. În engleză, această înclinație se cheamă “banking” și se utilizează ca să anuleze tendința centrifugă atunci când o bicicletă de curse intră cu mare viteză într-un viraj. Ca aspect seamănă cu celebrul circuit de automobilism AVUS din Berlin.

Care este lucrul cel mai cool? Faptul că intrarea în Complexul Sportiv Dinamo este liberă, deci nu te costă nimic să intri ca să dai o tură pe velodrom cu bicicleta sau îl poți bate cu piciorul, pentru a vedea cât de înclinate sunt cele două turnante. Ai impresia că este floare la ureche să rulezi pe velodrom?

Încearcă numai să te arunci cu putere către prima turnantă și te asigur că prima reacție naturală pe care o simți văzând zidul de beton care se înalță înaintea ochilor este să te năpustești pe frâne.

Pe turnante, ești cel mai în siguranță atunci când ești în plină forjă și pedalezi în continuare până la ieșirea din viraj. Dacă te relaxezi pe mijlocul virajului și rămâi în gol de putere, ești în mare pericol să cazi, pentru că gravitația te trage în jos, spre interiorul virajului. Iar dacă încerci să o dregi pedalând mai tare ca să recuperezi tempoul, ai toate șansele să lovești pista cu pedala din dreapta, să te dezechilibrezi și să ajungi de-a berbeleacul pe gazonul de rugby din mijloc. Așadar, acordă-i suficient respect velodromului; oricât de bun te-ai crede pe două roți, el te va învăța câteva lecții.

velodrom Dinamo BucurestiDintr-o lungă tradiție (încă de pe vremea carelor romane), sensul de parcurgere a oricărui velodrom sau hipodrom este numai spre stânga.
Dacă ești singur pe pistă, poți să încerci și spre dreapta, dar nu o face atunci când alții parcurg ture în sensul normal – accidentul în acest caz este aproape inevitabil.

Ai acces cu bicicleta pe pistă fără să dai socoteală nimănui, iar velodromul este de cele mai multe ori liber, mai ales în cursul săptămânii. Cu excepția acelor zile când se desfășoară întreceri oficiale de ciclism sau antrenamentele sportivilor de performanță. Sau când se apropie Ziua Poliției Române (25 martie), iar „capetele luminate” de la circulație se distrează pe velodrom cu motocicletele.

Din când în când, velodromul se poate vedea la știri, dar nu în buletinul sportiv, din simplul motiv că pe terenul de rugby aterizează elicopterele SMURD care aduc răniți din toate colțurile țării la Spitalul de Urgență Floreasca, din apropierea complexului sportiv Dinamo București. Pacienții, de multe ori în stare gravă, sunt conduși pe targă spre ambulanță chiar pe rampa de acces a velodromului.

Tot pe velodromul Dinamo s-a filmat un videoclip muzical românesc low-budget undeva în preajma anului 2000. Dar cel mai memorabil este faptul că velodromul nostru betonat a fost locația aleasă pentru turnarea unor lungi scene din filmul “Gino Bartali – L’intramontabile” (2006), dedicat ilustrului ciclist italian, rivalul nu mai puțin celebrului Fausto Coppi. Producătorii filmului nu au găsit în Europa alt velodrom care să semene cu cele din anii 1930-1950 când strălucea Gino Bartali, așa că au venit să filmeze la Dinamo. În scenele filmate pe velodromul din Ștefan cel Mare apar numeroși figuranți români, departamentul de casting fiind condus de conaționalul nostru, regizorul Mihai Bauman.

Pont: vezi mai jos pe Youtube una dintre scenele filmare pe velodromul Dinamo la minutul 1:04:25 ;)

Alte articole pe aceeași temă:
Tură cu bicicleta pe speedway Metalul București (10.12.2013)
Bordeaux–Paris: O cursă-mamut (09.06.2013)

Въртене на педалите с Делян и Ради

Canal Cetate Delyan-Radi

Cât timp număr zilele până se face vreme bună de o tură cicloturistică serioasă (nu doar mici raiduri pe zăpadă prin oraș), mi-am amintit de o mică ieșire pe care am făcut-o astă vară cu prietenii bulgari Delyan și Radi. În săptămâna petrecută la Port Cetate, zilnic parcurgeam scurte trasee către locurile interesante din zonă. Într-o zi am apucat-o spre Calafat mergând cu bicicletele pe digul de pământ dintre Dunăre și bălțile de pescuit / bazinele piscicole de la marginea satelor doljene Hunia și Moreni.

Alte articole pe aceeași temă:
9 imagini cicloturistice din 2013 (23.12.2013)
Pont în Calafat: ştrandul Başcov (05.07.2013)

Pentru că blogul de față este mai întâi de toate o colecție de amintiri personale, nu pot să închei anul 2013 fără să mă gândesc la cele mai frumoase momente care mi s-au întâmplat în ultimele 12 luni. Am strâns așadar zece instantanee de suflet pe care le-am surprins ca biciclist în acest an care nu a dus lipsă de satisfacții și de multe întâmplări memorabile pe două roți. Iată-le ordonate cronologic: liniuta pe zapada Politehnica1) Acestă fotografie nici nu este din 2013, ci din ultimele zile ale lunii decembrie 2012. Pe atunci am dat curs invitației sportivului Bogdan Crăciunaş (Virus Bike) pentru o liniuță pe zăpadă la Politehnică. Am pierdut fără drept de apel toate duelurile de viteză, dar îmi vor rămâne în memorie păhăruțele de vodcă – cu scop de încălzire internă a organismului – băute pe portbagajul Daciei Nova a lui Bogdan. În imagine, jocul fotografilor: „First shoot, then ask” cu prietena lui, Cristina Elena Lazăr.

DN3 Pietreni2) În luna aprilie am parcurs prima tură cicloturistică de o zi din 2013, una care m-a purtat pe Dealurile Dobrogei din inima județului Constanța, prilej cu care am surprins acest peisaj rutier pe DN3, undeva între localitățile Pietreni și Viișoara. Pentru mine, un drum pitoresc este un scop în sine ca să urc în șaua bicicletei pentru o tură de ± 100 km care mă obosește fizic timp de o zi, dar mă relaxează mental vreme de o săptămână întreagă, eliberându-mă de angoasa vieții cotidiene.

Alina Ene3) Prima noapte dormită “pe drum” la Turul Dunării 2013 a fost petrecută la Domeniul Greaca, în localitatea cu același nume din județul Giurgiu. Un fel de hacienda construită pe coasta unui deal, cu vedere panoramică înspre vasta câmpie din lunca Dunării. Șederea fie și pentru doar o noapte în luxul de la Greaca mi-a amintit cu oarece nostalgie de opulentele deplasări ca ziarist de mașini, la invitația importatorilor auto. În imagine, Alina Ene, una dintre “amazoanele” Turului Dunării, la capătul unei lungi etape de 110 km de pedalat între municipiul Călărași (punctul de start) și Greaca.

Delyan-Ioana-Valentin4) În a doua noapte pe drum în Turul Dunării am dormit la cort într-o localitate pe care o voi ține minte de acum încolo: Giuvărăști, județul Olt. Nu doar că primarul acestei comune auzise de la radio de expediția noastră cicloturistică, ci ne-a sprijinit din toată inima, mobilizându-i pe directorul școlii din sat și pe șeful de post, acesta din urmă oferindu-ne cadou la masa de seară o mare sacoșă de roșii (cam toate gospodăriile aveau solarii). Chiar și cel mai mic gest de amabilitate ni s-ar fi părut uriaș în acea zi în care ne-a prins potopul cu mulți km înainte de locul în care era prevăzut să înnoptăm, însă ajutorul necondiționat pe care ni l-au oferit oamenii din Giuvărăști ne-a copleșit. În imagine, cu ochii mici în dimineața plecării: Delyan Todorov, Ioana Catrinescu și Valentin Isofache.

Rusi Maxxis tires5) Adevărată forță a naturii, Rusi Nedyalkov este un tip pe care îl bănuiesc a fi descendent direct al lui Spartacus. Cert este că mi-a fost cel mai simpatic dintre prietenii bulgari pe care i-am cunoscut la Turul Dunării. La plecare de la bodega din Basarabi (jud. Dolj) unde ne opream invariabil pentru bere, Rusi îmi recomandă: „Do not buy Maxxis tires”. În ziua următoare, mi-a împrumutat uriașul său mountain-bike RAM (Made in Bulgaria) cu roți de 29 pentru o tură până la Calafat. Un motiv în plus ca să marchez cu roșu în calendar data ediției 2014 a concursului de MTB organizat la Shumen.

Delyan6) Un număr de circ semnat Delyan Todorov, amicul bulgar care te molipsește cu bună dispoziție în (aproape) orice situație. Momentele când până și el era indispus au fost cu adevărat apăsătoare în Turul Dunării. Dar au trecut și le-am dat uitării, păstrându-le în memorie pe cele bune. Ziua în care am făcut o mică tură de la Port Cetate până la Calafat și împrejurimi, alături de Delyan și Radi, a fost probabil cea mai frumoasă zi pe care am trăit-o în tot anul 2013. În acest instantaneu, făceam cale întoarsă de la noul pod Calafat-Vidin, pentru că Delyan își uitase buletinul la Cetate, iar grănicerii nu ne-au permis să trecem în Bulgaria. Ne-ar fi lipsit scamatoriile lui, așa că nu l-am lăsat singur. :)

Radi7) Tânăra bulgăroaică Radi este genul de persoană care atunci când se apucă de un lucru nou, îl face cu atâta minuțiozitate încât n-ai zice că îl face pentru prima dată. În imagine, Radi asambla piesă cu piesă bicicleta pe care Delyan o demontase pentru ea în scop didactic. La început ne cam amuzam pe seama neîndemânării ei de începătoare, dar la sfârșitul zilei învățase mai multă mecanică decât mine!

Simona Scripcariu Skirtbike8) În iulie am făcut o tura de recunoaștere pentru proiectul Centura Cicloturistică București, în echipă cu Simona Scripcariu (SkirtBike) și Radu Tureac. Am acoperit trasee între localitățile de la sud-est de Capitală și am marcat câteva puncte de interes din această zonă mult subestimată față de nordul șic al Bucureștiului. Toate bune și frumoase până la plecare de la Mănăstirea Cernica, unde tura noastră s-a încheiat foarte prost, și numai din vina mea. Este greșeala pe care o regret cel mai mult în 2013.

Codrin depanare9) Cu ocazia uneia dintre turele aproape zilnice pe care le făceam vara până la Fântâna Turcului de la Cernica, i-am cunoscut pe Codrin Berar și Alex Vasiu, concurenți amatori la competițiile de MTB, la fel ca și mine. Împreună cu ei am ieșit apoi la o tură pe șosea de antrenament înaintea concursului de la Sibiu, până la Moara Vlăsiei (jud. Ilfov). Altruist prin excelență și dotat cu setul de imbusuri, Codrin a acordat asistență tehnică unei fete din Dascălu a cărei bicicletă avea ghidonul slăbit.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 141 other followers