Tură prin jud. Constanţa: Canalul Dunăre – Marea Neagră (I)

În weekend am ajuns din nou în Doborogea, partea de țară de care am început să mă îndrăgostesc. Dar la tura asta mi-am adus aminte cât am detestat profesorii din cei patru ani de facultate, la SNSPA. Cu doar câteva excepții notabile (Arie Grunberg-Matache, Anne-Marie Codrescu, Septimiu Chelcea și cam atât), în loc de intelectuali, am avut ca profesori niște funcționari care îți predau un curs tradus chinuit din engleză. Mereu mi-am imaginat că este rezultatul educației comuniste, după ce intelectualii de tradiție interbelică s-au prăpădit cu cazmaua în mână și roaba la infamul Canal.

Start. Podul de la Murfatlar

Așadar, duminică n-am venit la Canalul Dunăre – Marea Neagră ca să mă închin cu nostalgie la această “mega-realizare” a comunismului românesc, ci la un pont primit vara aceasta de la unul dintre noii mei prieteni constănțeni la o petrecere în Murfatlar. Un navigator mi-a spus că de-a lungul canalului există un drum practicabil de macadam, care te duce până la mare, iar ideea mi-a inflamat imaginația. Au trecut vreo două luni până când am găsit momentul ca să probez această poveste, dar iată-mă sosind din nou în Murfatlar, cu bicicleta în portbagaj, la fel ca în toamna trecută, când am făcut o tură până la Adamclisi.

Deși trece razant pe lângă o localitate (Straja), drumul nu este marcat pe hartă și nici nu am găsit mare lucru pe net, așa că nu știam la ce să mă aștept pe traseu, ci doar că voi avea în permanență Dunărea în dreapta mea. Punctul de plecare al turei cu bicicleta a fost podul de la Murfatlar, cel care te aduce la Constanța pe DN3 dinspre Ostrov. Doar că eu am trecut pe sub pod, pe lângă piciorul său de pe malul stâng al Canalului, observând că drumul este la fel de larg ca o șosea cu două benzi, doar că suprafața de rulare este macadamul. Și că nu trece nicio mașină pe lângă mine!

Ceea ce este foarte bine, având în vedere vântul – un companion nelipsit în toată Dobrogea – care bate din față și îmi șuieră pe la urechi, încât nu aud mai nimic altceva. În județul Constanța nu a mai plouat de la începutul lui august, însă praful de pe drum stă admirabil la locul său și nu este deloc ridicat de vânt, iar acesta este un alt mare avantaj de a rula foarte aproape de un fluviu.

Drum neted, de argilă albă

Pietrele ascuțite și dâmburile ocazionale mă determină să mă felicit pentru că am optat să vin cu un mountain-bike cu suspensie-față. Dar o schimbare binevenită (chiar dacă pentru numai 2-3 km) a suprafeței este porțiunea în care piatra spartă a macadamului lasă loc unei argile albe și perfect netede, aproape fără nicio asperitate, ca o pistă de Formula 1.

Straturi de rocă dinamitată

Valea artificială prin care curge Dunărea este terasată, iar pereții de pe ambele maluri sunt betonați, așa că nu poți vedea un adevărat peisaj natural, ci doar un soi de vegetație mediteraneană care a năpădit cu îndrăzneală în decorul post-industrial. Remarc totuși zone în care piatra spulberată cu dinamită a fost lăsată impudic la vedere, pentru ca ochiul antrenat ca admire straturile de sedimente ale mării preistorice sub care se găsea pe vremuri Dobrogea. Când te plictisești de pietre mai trece o barjă pe Canal, iar cârmaciul te salută cu sirena dacă îi faci cu mâna…

Altfel, singurii oameni pe care i-am întâlnit pe drum sunt pescarii. Câteva duzini de oameni cu undițe și lansete sunt înșirați de-a lungul canalului, aproape toți privind cu nedumerire apariția mea. Am trecut și pe sub un pod pe care scrie “Astaldi” – numele companiei care construiește ultimul segment din Autostrada Soarelui – cu șantierul aferent.

Apă Potabilă!

O altă priveliște care mă surprinde în mod cât se poate de plăcut este o cășută din beton pe care scrie “Apă Potabilă”, cu o țeavă care captează apa unui izvor ieșind din peretele de stâncă. Apa este chiar foarte bună, rece și din belșug! Un fel de versiune comunistă a cișmelelor turcești pe care le întâlnești în partea rurală a județului Constanța. Oricum ar fi, o astfel de sursă de apă este ideală pentru o tură cicloturistică. Important este că locul se menține curat, nefiind folosit și pe post de toaletă, așa cum se întâmplă în România cu alte izvoare amplasate la margine de drum (îmi vine în minte cel de la Posada, de pe DN1).

Podul din Agigea

De la mare depărtare se vede podul de la Agigea, pe care îl mai văzusem niciodată, dar pe care l-am recunoscut de pe un timbru din cele pe care le colecționam în copilărie. Este atât de departe încât pedalând intens tot nu mi se pare că mă apropii, parcă este un miraj. Când ajung să-l văd mai clar, amuzamentul aproape că mi se șterge după ce observ că drumul este blocat pe toată lățimea de un grilaj verde. Spre norocul meu, în apropiere se află ghereta unui paznic, care îmi deschide poarta, după ce îi spun că vreau să ajung la mare.

Ajung mai întâi la Ecluza Agigea, la zona în care vapoarele fac trecerea la nivelul mării, apoi la diferite porți de îmbarcare, trec de Sanatoriul Agigea și, în sfârșit, văd apa mării și zeci de nave, în portul îndiguit. Merg pe o șosea prăuită, pavată cu plăci de beton, iar șoferii de TIR frustrați trec pe lângă mine cu +100 km/h, așa că nimic nu mă îmbie să merg mai departe. În plus, mi-am propus ca vântul pe care la dus l-am simțit din plin bătând din față să-l am acum din spate. N-a fost să fie nici de data asta, vântul încetând cu totul, astfel că la întors am transpirat din greu.

Toate ca toate, o nouă tură frumoasă prin Dobrogea, intensă, chiar dacă tot traseul dus-întors nu a depășit 50 km. Partea a doua a turei Canalului va fi între Murfatlar și Medgidia.

Ecluza Agigea

tot la ecluză...

În sfârșit, văd marea!

Mersul pe bicicletă nu duce la impotenţă!

Mersul în şa previne tulburările de erecţie

În unul dintre primele posturi pe acest blog, vorbeam despre multele preconcepţii ale românului simplu, legate de mersul pe bicicletă. Pentru o naţiune în care burta încă este un simbol al bunăstării sociale, iar un automobil cât mai mare este emblema unei cariere de succes, bicicleta este văzută ca mijlocul de transport al celui prea sărac să-şi permită o maşină sau prea idiot să obţină permisul auto. Pe scurt, un adult care merge pe bicicletă este ori un ratat, ori un imatur.

Şi asta nu este tot: în concepţia celor cu un creier nu foarte mobilat, mersul pe şaua bicicletei duce, nici mai mult nici mai puţin, la impotenţă. Nimic mai fals! Cunoscând atât de mulţi ciclişti care duc o viaţă personală împlinită (eu însumi printre aceştia), ştiu cât de penibilă este această prejudecată a omului sedentar sau care nu are curajul să transpire făcând mişcare.

Fără să mă surprindă deloc, am citit într-o revistă medicală (Jurnalul de Sănătate), acest pasaj despre binefacerile mersului pe bicicletă: “Datorită trepidaţiilor la care este supus bazinul, ca o utilă formă de masaj, se previn inflamaţiile prostatei, tulburările de erecţie“.

Click pe imaginea din dreapta pentru a citi întreg articolul. Luaţi-o pe-asta, sedentari cu prejudecăţi !



Tură prin jud. Constanţa: Murfatlar-Adamclisi

Mitsubishi 4x4 Show 2009

Prima oară când am ajuns la Adamclisi a fost acum mai mult de 20 de ani, pe vremea când eram prea mic să apreciez ruinele din piatră, cărămidă şi mortar pe care le vedeam în faţa ochilor. Abia pe la jumătatea anului 2009 am redescoperit plăcerea de a vizita cetatea antică Tropaeum Traiani, cu prilejul participării mele la Mitsubishi Adventure Day – un curs de condus auto pe un traseu accidentat, mai exact pe dealurile abrupte din imediata vecinătate a zidurilor vechiului municipiu roman.

De atunci, am revenit la Adamclisi de câteva ori pe an, în fiecare anotimp! Pentru variaţie, în toamna asta îmi propusesem să ajung acolo pe bicicletă, ca să simt mai intim natura, clima şi relieful Dobrogei fără inhibitorul numit maşină. Mi-am stabilit oraşul Murfatlar, unde am rude apropiate şi prieteni, ca punct de start al unei călătoriei cicloturistice de 95 km către fostul Municipium Tropaeum Traiani – sit arheologic studiat de două secole, dar care încă mai are multe de spus. Nu doar specialiştilor, ci şi fiecărui turist care-l vizitează cu respectul cuvenit unui loc istoric.

Decor tipic dobrogean

După ce las în urmă pădurea de la Murfatlar, observ că drumul începe să urce, încet dar sigur, până în localitatea Ciocârlia de Sus. Dar până acolo văd pe dreapta un şantier pe care poţi să vezi munţi de bitum, nisip şi pietriş. Un panou de la intrare te anunţă că este vorba de viitoarea Autostradă Cernavodă-Constanţa. Staţi liniştiţi că nu se lucrează la vreo autostradă, ci doar se centralizează materialele de construcţii – probabil se fură mai uşor când le ai pe toate la un loc! N-am zărit termenul de finalizare a lucrării, dar nu cred să fie în mileniul nostru.

Întâlnesc porţiuni blânde de urcare/coborâre şi la turele mele prin judeţul Călăraşi, însă drumul dintre Murfatlar şi Adamclisi este compus aproape numai din dealuri şi văi, mijlocite de numai câţiva kilometri de plat. Iar lucrul acesta te consumă fizic dacă nu ştii ce te aşteaptă pe traseu. Localităţile sunt triste şi nu pierzi nimic dacă ţii ochii la traseu – ambele extremităţi ale şoselei sunt pline de pietre colţuroase, aşa că poţi uşor să cazi sau să strici o jantă!

«Pe ultimul drum...»

În afara localităţilor găseşti multe cruci pe marginea drumului şi troiţe ridicate în memoria celor care au murit în accidente rutiere. “Călătorule din drum, nu te mai grăbi acum, eu merg pe ultimul drum…” – aşa începe avertizarea gravată pe spatele unei cruci de piatră ridicată de părinţii şi fratele unei victime a şoselei. Foarte uşor poţi să mori nevinovat pe acest drum. La cum vâjâie pe lângă mine maşinile, este uşor să-ţi imaginezi că viteza omoară mulţi oameni pe aici. O vale în linie dreaptă poate să-ţi dea iluzia optică a unui drum plat, astfel că mulţi şoferi sunt surprinşi în depăşire de o maşină care apare pe sens opus urcând vârful de pantă. Linia continuă este oricum pentru începători şi fraieri…

Izvorul de la Palaz Grup

În apropiere de Pietreni, la intrarea către firma Palaz Grup, întâlnesc pe stânga un foişor tradiţional din lemn, cu o altă cruce, dar mai ales cu un izvor amenajat alături. De asemenea cu tematică religioasă, izvorul este strategic ascuns de o linie de arbuşti, astfel că este surprinzător de curat. În această enclavă de civilizaţie, iau o gustare, mă rehidratez şi completez rezerva de apă rece. Mă minunez pentru a nu ştiu câta oară cât de mult îţi ridică moralul asemenea împliniri mărunte.

Când mai sunt 4 km până la Deleni, începe prima coborâre serioasă. Iarna trecută, după ninsoarea de la mijlocul lui decembrie, văzusem pe sens opus un cetăţean cu Mercedes (tracţiune spate şi roţi de vară!) împins de soţia cu haină de blană ca să urce rampa. Fie şi la ghidonul bicicletei, panta îţi cam dă palpitaţii, nu atât pentru viteza de peste 60 km/h pe care o atingi lejer, cât mai ales pentru denivelările sau nisipul peste care treci chiar mergând aproape de axul drumului.

După încă două coborâri cu hopuri la care trebuie să-ţi alegi bine trasele (ai o singură încercare!), respectiv prin localitatea Adamclisi, apoi la ieşire spre cetate, ajung în sfârşit la destinaţie.

Paznicul Soare

La poarta de vest a cetăţii mă întâmpină simpaticul paznic Soare, un adevărat ghid al complexului antic Tropaeum Traiani, la fel de bine dispus însă mai puţin vorbăreţ decât de obicei. Acest oltean stabilit în Dobrogea, cu înălţime de jocheu, îmi spune că Boc i-a tăiat sporul de vechime, iar cu reducerea de 25% a salariului său de bugetar, mai câştigă doar 4 milioane amărâte. Însă fluieră ca să-i treacă necăjeala şi mă sfătuieşte să fluier şi eu pe bicicletă, pentru că aşa voi pedala mai uşor. Sincer să fiu, este unul dintre cele mai bune sfaturi primite în ultima vreme!

Înainte să se retragă în clădirea administrativă de alături, mă invită să parcurg “via principalis” a cetăţii, cea pavată cu lespezi pe piatră, pe sub care trec elaboratele tuburi de canalizare. Mă caţăr pe ziduri, intru în incinte pe unde nu mai călcasem, adun pe pavaj cioburi de ceramică antică şi încerc să le asamblez în joacă.

Scorpionul de Constanţa

Toate acestea au făcut să merite călătoria cicloturistică (deşi o consideram un scop în sine), mai ales că în Adamclisi m-am întâlnit cu “Scorpion” de la Constanţa Cycling Team, ieşit şi el la o pedală pe şosea cu alţi doi ciclişti. După ce “Turul Cetăţilor” s-a amânat de trei ori, iar o plimbare până la Histria s-a anulat subit cu trei zile înainte, aveam ceva dubii în privinţa seriozităţii băieţilor de la CCT, dar Scorpionul mi s-a părut foarte OK şi pus pe treabă, astfel că mi-ar plăcea cândva să particip la o tură mai lungă prin Dobrogea, alături de echipa constănţenilor.

O tură cicloturistică de +500 km întinsă pe o săptămână întreagă, pe la vreo două duzini de cetăţi antice din judeţele Tulcea şi Constanţa – iată o propunere curajoasă care mi-a inflamat imaginaţia!

“Hoţii de biciclete” – întreg filmu’

În ultimele două luni m-am străduit să adun în această categorie cât mai multe scene memorabile cu biciclete în filme, şi am găsit destule exemple în istoria cinematografiei, dar toate celelalte mi se par nesemnificative în comparaţie cu acest veritabil film de artă: “Hoţii de biciclete” (Ladri di biciclette).

Este despre un om obişnuit căruia i se fură bicicleta, apoi este constrâns să fure el însuşi o bicicletă. Pentru că fără bicicletă nu poate munci ca să-şi întreţină familia. Demnă de reţinut replica angajatorului care îi spune lui Antonio (interpretat de Lamberto Maggiorani) că fără o bicicletă cu care să se deplaseze prin oraş nu-i poate oferi slujba de lipitor de afişe – singura disponibilă.

Fără măcar să beneficieze de actori mari în distribuţie, “Hoţii de biciclete” este o capodoperă a regizorului italian Vittorio De Sica. Realizat tocmai în 1948 şi inspirat dintr-o nuvelă de Luigi Bartolini, filmul reflectă realitatea unei ţări sărăcite după anii de război. Bicicleta în sine apare nu ca hobby şi nu doar ca mijloc facil de deplasare, ci reprezintă speranţa de trai a unei familii.

Aşadar, iată “Hoţii de biciclete”, cu subtitrare în engleză, în 6 părţi a câte circa 14 minute:

E.T. face bicicleta să zboare!

Probabil una dintre cele mai memorabile scene din istoria cinematografiei, nu numai a celor cu biciclete, este cea din E.T. the Extra-Terrestrial (1982), în care simpaticul nepământean îşi foloseşte puterile telechinetice ca să decoleze cu bicicleta şi să ajungă la OZN-ul alor săi, scăpând astfel de urmărirea agenţilor guvernamentali. Secvenţa cu băieţelul Elliott pedalând noaptea deasupra pădurii pe fundalul Lunii pline şi cu E.T. în coşuleţul bicicletei este chiar momentul de climax al filmului – de câte ori n-am visat să mi se întâmple şi mie măcar o dată? Un film de familie şi în acelaşi timp o capodoperă a genului SF, de referinţă în cariera regizorului Steven Spielberg. Obligatoriu de văzut!

Pont: urmăriţi tot filmul să o vedeţi pe Drew Barrymore la 7 ani, în rolul lui Gertie, sora lui Elliott.