Start. Podul de la Murfatlar

Deși trece razant pe lângă o localitate (Straja), drumul nu este marcat pe hartă și nici nu am găsit mare lucru pe net, așa că nu știam la ce să mă aștept pe traseu, ci doar că voi avea în permanență Dunărea în dreapta mea. Punctul de plecare al turei cu bicicleta a fost podul de la Murfatlar, cel care te aduce la Constanța pe DN3 dinspre Ostrov. Doar că eu am trecut pe sub pod, pe lângă piciorul său de pe malul stâng al Canalului, observând că drumul este la fel de larg ca o șosea cu două benzi, doar că suprafața de rulare este macadamul. Și că nu trece nicio mașină pe lângă mine!

Ceea ce este foarte bine, având în vedere vântul – un companion nelipsit în toată Dobrogea – care bate din față și îmi șuieră pe la urechi, încât nu aud mai nimic altceva. În județul Constanța nu a mai plouat de la începutul lui august, însă praful de pe drum stă admirabil la locul său și nu este deloc ridicat de vânt, iar acesta este un alt mare avantaj de a rula foarte aproape de un fluviu.

Drum neted, de argilă albă

Straturi de rocă dinamitată

Altfel, singurii oameni pe care i-am întâlnit pe drum sunt pescarii. Câteva duzini de oameni cu undițe și lansete sunt înșirați de-a lungul canalului, aproape toți privind cu nedumerire apariția mea. Am trecut și pe sub un pod pe care scrie “Astaldi” – numele companiei care construiește ultimul segment din Autostrada Soarelui – cu șantierul aferent.

Apă Potabilă!

Podul din Agigea

Ajung mai întâi la Ecluza Agigea, la zona în care vapoarele fac trecerea la nivelul mării, apoi la diferite porți de îmbarcare, trec de Sanatoriul Agigea și, în sfârșit, văd apa mării și zeci de nave, în portul îndiguit. Merg pe o șosea prăuită, pavată cu plăci de beton, iar șoferii de TIR frustrați trec pe lângă mine cu +100 km/h, așa că nimic nu mă îmbie să merg mai departe. În plus, mi-am propus ca vântul pe care la dus l-am simțit din plin bătând din față să-l am acum din spate. N-a fost să fie nici de data asta, vântul încetând cu totul, astfel că la întors am transpirat din greu.

Toate ca toate, o nouă tură frumoasă prin Dobrogea, intensă, chiar dacă tot traseul dus-întors nu a depășit 50 km. Partea a doua a turei Canalului va fi între Murfatlar și Medgidia.

Ecluza Agigea

tot la ecluză...

În sfârșit, văd marea!

Mersul în şa previne tulburările de erecţie

Şi asta nu este tot: în concepţia celor cu un creier nu foarte mobilat, mersul pe şaua bicicletei duce, nici mai mult nici mai puţin, la impotenţă. Nimic mai fals! Cunoscând atât de mulţi ciclişti care duc o viaţă personală împlinită (eu însumi printre aceştia), ştiu cât de penibilă este această prejudecată a omului sedentar sau care nu are curajul să transpire făcând mişcare.

Fără să mă surprindă deloc, am citit într-o revistă medicală (Jurnalul de Sănătate), acest pasaj despre binefacerile mersului pe bicicletă: “Datorită trepidaţiilor la care este supus bazinul, ca o utilă formă de masaj, se previn inflamaţiile prostatei, tulburările de erecţie“.

Click pe imaginea din dreapta pentru a citi întreg articolul. Luaţi-o pe-asta, sedentari cu prejudecăţi !



Mitsubishi 4x4 Show 2009

De atunci, am revenit la Adamclisi de câteva ori pe an, în fiecare anotimp! Pentru variaţie, în toamna asta îmi propusesem să ajung acolo pe bicicletă, ca să simt mai intim natura, clima şi relieful Dobrogei fără inhibitorul numit maşină. Mi-am stabilit oraşul Murfatlar, unde am rude apropiate şi prieteni, ca punct de start al unei călătoriei cicloturistice de 95 km către fostul Municipium Tropaeum Traiani – sit arheologic studiat de două secole, dar care încă mai are multe de spus. Nu doar specialiştilor, ci şi fiecărui turist care-l vizitează cu respectul cuvenit unui loc istoric.

Decor tipic dobrogean

Întâlnesc porţiuni blânde de urcare/coborâre şi la turele mele prin judeţul Călăraşi, însă drumul dintre Murfatlar şi Adamclisi este compus aproape numai din dealuri şi văi, mijlocite de numai câţiva kilometri de plat. Iar lucrul acesta te consumă fizic dacă nu ştii ce te aşteaptă pe traseu. Localităţile sunt triste şi nu pierzi nimic dacă ţii ochii la traseu – ambele extremităţi ale şoselei sunt pline de pietre colţuroase, aşa că poţi uşor să cazi sau să strici o jantă!

«Pe ultimul drum...»

Izvorul de la Palaz Grup

Când mai sunt 4 km până la Deleni, începe prima coborâre serioasă. Iarna trecută, după ninsoarea de la mijlocul lui decembrie, văzusem pe sens opus un cetăţean cu Mercedes (tracţiune spate şi roţi de vară!) împins de soţia cu haină de blană ca să urce rampa. Fie şi la ghidonul bicicletei, panta îţi cam dă palpitaţii, nu atât pentru viteza de peste 60 km/h pe care o atingi lejer, cât mai ales pentru denivelările sau nisipul peste care treci chiar mergând aproape de axul drumului.

După încă două coborâri cu hopuri la care trebuie să-ţi alegi bine trasele (ai o singură încercare!), respectiv prin localitatea Adamclisi, apoi la ieşire spre cetate, ajung în sfârşit la destinaţie.

Paznicul Soare

Înainte să se retragă în clădirea administrativă de alături, mă invită să parcurg “via principalis” a cetăţii, cea pavată cu lespezi pe piatră, pe sub care trec elaboratele tuburi de canalizare. Mă caţăr pe ziduri, intru în incinte pe unde nu mai călcasem, adun pe pavaj cioburi de ceramică antică şi încerc să le asamblez în joacă.

Scorpionul de Constanţa

O tură cicloturistică de +500 km întinsă pe o săptămână întreagă, pe la vreo două duzini de cetăţi antice din judeţele Tulcea şi Constanţa – iată o propunere curajoasă care mi-a inflamat imaginaţia!

Este despre un om obişnuit căruia i se fură bicicleta, apoi este constrâns să fure el însuşi o bicicletă. Pentru că fără bicicletă nu poate munci ca să-şi întreţină familia. Demnă de reţinut replica angajatorului care îi spune lui Antonio (interpretat de Lamberto Maggiorani) că fără o bicicletă cu care să se deplaseze prin oraş nu-i poate oferi slujba de lipitor de afişe – singura disponibilă.

Fără măcar să beneficieze de actori mari în distribuţie, “Hoţii de biciclete” este o capodoperă a regizorului italian Vittorio De Sica. Realizat tocmai în 1948 şi inspirat dintr-o nuvelă de Luigi Bartolini, filmul reflectă realitatea unei ţări sărăcite după anii de război. Bicicleta în sine apare nu ca hobby şi nu doar ca mijloc facil de deplasare, ci reprezintă speranţa de trai a unei familii.

Aşadar, iată “Hoţii de biciclete”, cu subtitrare în engleză, în 6 părţi a câte circa 14 minute:

Probabil una dintre cele mai memorabile scene din istoria cinematografiei, nu numai a celor cu biciclete, este cea din E.T. the Extra-Terrestrial (1982), în care simpaticul nepământean îşi foloseşte puterile telechinetice ca să decoleze cu bicicleta şi să ajungă la OZN-ul alor săi, scăpând astfel de urmărirea agenţilor guvernamentali. Secvenţa cu băieţelul Elliott pedalând noaptea deasupra pădurii pe fundalul Lunii pline şi cu E.T. în coşuleţul bicicletei este chiar momentul de climax al filmului – de câte ori n-am visat să mi se întâmple şi mie măcar o dată? Un film de familie şi în acelaşi timp o capodoperă a genului SF, de referinţă în cariera regizorului Steven Spielberg. Obligatoriu de văzut!

Pont: urmăriţi tot filmul să o vedeţi pe Drew Barrymore la 7 ani, în rolul lui Gertie, sora lui Elliott.

Pentru cea de-a treia şi probabil ultima tură prin judeţul Călăraşi din acest sezon, am aşteptat două zile în satul Zimbru să se liniştească norii şi să prind o zi bună de ieşit cu bicicleta. Iar după ce sâmbătă şi duminică a plouat aproape încontinuu, luni a fost prima zi potrivită pentru ceea ce îmi propusesem. Şi anume o tură mixtă, de şosea şi drumuri de macadam ori pământ, către est, adică înspre municipiul Călăraşi. Dacă la precedenta ieşire (turul Mostiştei) abia apucasem să-mi murdăresc roţile de pământul Drumului Judeţean 309, de data aceasta voiam “noroi pe pâine”!

Pană în comuna Dorobanţu

Din păcate, valva de bicicletă mi-a dat ceva de furcă până când mi-am dat seama că ventilul nou este ţeapăm din fabricaţie şi trebuie împins uşor în sus pentru ca, odată desfiletat, să permită aerului să intre în cameră. Astfel că întreaga operaţiune de remediere a unei banale pene m-a costat aproape o oră, în condiţiile în care oricum plecasem târziu pe traseu, aşteptând ca termometrul să urce mai vârtos către 15 grade Celsius. Cu toate că luasem în calcul şi întoarcerea la Zimbru, am decis să-mi continui drumul, chiar dacă nu reuşisem să aduc pneul spate la presiunea ideală pentru şosea.

Lacul Gălăţui, lângă Bogata

Merg în continuare pe DN 31, prin anostele sale comune şi sate de pe margine (Rasa, Cuneşti, Grădiştea), pe unde copiii localnicilor mă salută cu “Hello!” şi “Hola!” – că doar este un drum frecventat de cicloturiştii străini care vin pe cursul Dunării. De data aceasta nu întâlnesc niciunul, pentru că a cam trecut sezonul lor. La ieşire din Grădiştea, întâlnesc însă o scenă care mă marchează: un căţel simpatic mă priveşte de pe marginea drumului, de la un popas cu mese şi scaune din ciment.

Cedez gustarea unui căţel

Când mai sunt doar 10 km până la Călăraşi, ajung la intersecţia cu DN 3, unde o apuc spre Bucureşti. Drumul acesta îl cunosc destul de bine, fiind ruta pe care merg cu maşina când mă întorc de la mare pe varianta Adamclisi. Dar cu bicicleta nu mai fusesem pe aici, iar perspectiva este alta, luând în calcul maşinile care trec foarte aproape de mine cu 170-180 km/h. Brusc, mi-a reamintit motivul pentru care oraşul Călăraşi este supranumit capitala naţională a BMW-urilor cu numere de Bulgaria. Mă consolez cu gândul că de la viteza asta nu aud maneaua pe care o ascultă cocalarul de la volan.

Apă rece de la fântână!

Prima aşezare pe care o întâlnesc este Independenţa şi nu prea înţeleg de ce sub panoul de intrare scrie “Localitate de frontieră”. Traversez şi satul Potcoava, apoi trec podul peste lacul Gălăţui – de această dată prin partea nordică a bălţii. Cu soarele aproape de asfinţit, zona este realmente superbă, ca o scenă de tablou. Fac nişte poze din mers de pe bicicletă, dar nu sunt prea mulţumit de încadrare şi nici nu mai am timp să mă opresc pentru a face unele mai reuşite.

Alexandru Odobescu este o comună măricică, având o biserică frumoasă (Sf. Nicolae), apoi urmează satul Nicolae Bălcescu, unde aproape că ratez intersecţia cu drumul judeţean (comunal?) 309 care face legătura directă cu Zimbru. Ce-i drept, nu mă ajută niciun indicator şi mă miră că pe hartă figurează uliţa aceea care coboară spre gârlă. Mă ajută în schimb vânzătoarele magazinului sătesc, după ce le trece uimirea de a vedea un biciclist cu cască din plastic şi ochelari cu lentile galbene.

Drumul ăsta 309 e pe hartă!

Din loc în loc, trec pe lângă foste staţii ale Cooperativei Agricole de Producţie, astăzi ruine în care cresc bălării şi probabil bântuie fantome. Dar cel mai important este că după vreo jumătate de oră văd linia de plopi de-a lungul Drumului Judeţean 304, cel pe care merg la Zimbru, dinspre Lehliu. Deşi este trecut de ora 19 şi se vede Luna, încă nu este beznă totală şi încă văd să ocolesc gropile şi băltoacele de pe drumeagul care sper să mă ducă la Zimbru. După un sfert de oră de pedalat neîntrerupt, nu mi se pare că mă apropii de linia de plopi şi îmi trece prin cap gândul că e un miraj.

Dar pedalez în continuare măcar să nu-mi fie frig. Fiecare arbust de pe margine mi se pare un om şi nu văd niciun motiv legitim pentru care ar trebui să fie acolo la ora asta. Am ratat de mult drumul judeţean/comunal 309 şi merg pe un drum paralel cu fostul canal de irigaţii. Sălbăticiunile care trăiesc în el foşnesc prin iarbă la trecerea mea, lucru care îmi sporeşte teama de… orice. Doar faptul că gâfâi cu respiraţia tăiată îmi dă altă preocupare, până când zăresc un far de maşină pe lângă linia de plopi. Încă un sfert de oră de mers pe beznă – neştiind peste ce calc, parcă mă aflam la ghidonul unui covor zburător! – şi ajung să înţep asfaltul de la linia de plopi, undeva între Zimbru şi Făurei.

Nu sunt un tip religios, dar mă închin de 3 ori, înainte să mă întind un minut pe şosea. M-am scos şi de data asta, dar a fost aproape să nu ies la liman înainte de a-mi consuma toate forţele…



L-am cunoscut şi am vorbit cu Mihai Marinescu o singură dată, în primăvara lui 2007, când l-am reţinut pentru o discuţie amicală despre cariera lui în motorsport, după conferinţa de presă dinaintea cursei auto de la Bucharest Ring (circuitul de competiţii improvizat în jurul Casei Poporului). Pe atunci pilot de top în Formula Renault Eurocup 2.0, braşoveanul era un puşti de 18 ani care mi-a făcut o impresie… de neuitat încă de la prima secundă, printr-o strângere de mână extrem de bărbătească. Coborându-mi instinctiv privirea la mâna mea care suferea strânsă ca în menghină, am observat cum se încordase braţul drept al tânărului pilot. Ca ziarist de sporturi cu motor, ştiam foarte bine că piloţii de curse sunt sportivi într-o formă fizică desăvârşită, dar nu-mi imaginam că adolescentul subţirel din faţa mea este de fapt un pachet de muşchi, în acelaşi timp atent să nu ia în greutate care să-l dezavantajeze în maşina de concurs.

Acum are aproape 22 de ani şi spune tuturor că pregătirea fizică îi ocupă fiecare zi în care nu este la circuit sau la facultate. Parcă mi-aş dori să aflu de un fotbalist român care să facă acelaşi lucru!

Ca un adevărat sportiv de performanţă, “Beu” Marinescu se antrenează din greu la sala de forţă sau pe bicicletă, pentru a ajunge la nivelul de vârf al automobilismului, unde bate la porţile afirmării. De-a lungul sezonului 2010, a concurat în puternicul Campionat Internaţional de Formula 2, unde s-a clasat al 11-lea la finele stagiunii. Poate l-aţi văzut la televizor în buletinele de ştiri sportive ori l-aţi auzit comentând Formula 1 în studioul TVR, alături de “inegalabilul” Micky Alexandrescu, în duminicile când nu avea cursă de F2. Dar eu îl voi asocia de acum în minte cu coborârea în viteză a Transfăgărăşanului pe cursiera Trek!



Adică şi pe un BMX, cu care actorul Jason Statham (în pielea personajului pozitiv Frank Martin) îl urmărea pe agentul ucrainean care îi furase maşina, un Audi A8 6.0 W12. Ce n-ai înţeles din asta?



Cunoscându-l săptămâna trecută pe Mike Quinlan, am deprins un pic din atitudinea “can do” specifică americanilor şi mi-am zis că nu trebuie să pierd multe ocazii ca să ies în ture cicloturistice, fie şi pe trasee de o zi. Pentru că bicicleta pe care o folosesc la touring rămăsese de luna trecută la casa din satul Zimbru, tot ce trebuia era să ajung acolo înainte de prânz (mizam pe încălzirea vremii). Prognoza meteo găsită pe Net arăta pentru marţi o zi frumoasă de toamnă, fără nori, cu numai 10% şanse de ploaie şi o maximă de 17 grade. Nu le-a ieşit nici de data asta, pentru că ploaia mocănească m-a însoţit aproape toată ziua, chiar de la primii kilometri. Complimente specialiştilor de la meteo!

Prima parte a traseului era comună cu cel de luna trecută, mai exact secţiunea de asfalt impecabil Zimbru-Făurei-Chirnogi-Ulmu-Boşneagu-Dorobanţu-Mânăstirea, aşa că am parcurs-o dintr-o suflare, fără să opresc pentru poze. La intersecţia de la mânăstirea din… Mânăstirea am luat-o în dreapta, pe Drumul Judeţean 303, care duce la Lehliu. În această localitate există Muzeul Alexandru Sahia – am scăpat încă un prilej de culturalizare; poate la anu’. Fără să-ţi trebuiască multă carte, realizezi imediat că suprafaţa de rulare se schimbă brusc din foarte bună în foarte proastă!

Trepidaţiile de la hârtoapele din şosea fac să mă furnice muşchii braţelor şi deja mă gândesc să mai desumflu roţile. Până să intru în localitatea Sultana, îi întâlnesc pe drumari, care varsă din camion câte o lopată de bitum ca să plombeze gropile. Cu tot respectul pentru munca lor ingrată, plombele sunt de mântuială, pentru că nu sunt la nivel cu asfaltul vechi, şi oricum nu vor rezista iernii, când utilajele de deszăpezire le vor smulge ca pe ridichi.

Oamenii te privesc cu nedumerire – nu sunt obişnuiţi cu cicloturiştii, precum locuitorii satelor dintre Olteniţa şi Călăraşi – singurul care exclamă la trecerea mea este un om care duce în mână o jantă de bicicletă. Drumul trece prin nişte văi întortocheate, cu combinaţii interesante de viraje, dar primul lucru care mă face să cred că merită călătoria pe care o fac este intersecţia dintre DJ 303 cu un drum comunal asfaltat în 2006 pe banii Uniunii Europene, conform indicatorului postat pe margine. După hartă, luând-o pe acest drum, scurtez câţiva km printr-un “bypass” al satului Luptători. Nu aş fi apucat-o pe aici, dar sunt îmbiat de calitatea sublimă a asfaltului.

Se schimbă în bine şi peisajul: în locul caselor care trădează o sărăcie lucie, văd în jurul meu o zonă sălbatică, dominată de silueta albă a Schitului Tăriceni, care de la înălţimea ei are o privelişte largă asupra Mostiştei. Poate că dacă aş fi gustat turismul ecumenic, aş fi vizitat numaidecât acest lăcaş de cult construit în 1834.

Este fără îndoială cea mai frumoasă zonă a iezerului, deoarece intervenţia omului a fost mai discretă prin partea asta. O sumedenie de păsări de apă mişună în acest loc, din câte se pare, foarte bogat în peşte. La capatul acestui drum comunal asfaltat impecabil, însă lat doar cât o maşină şi jumătate, trec pe un pod modernizat probabil tot cu sprijinul UE, a cărui balustradă este vopsită în tricolor (imaginaţia primarilor de pretutindeni mă dă pe spate!) ce reprezintă limita de nord a Mostiştei.

Aici fac primul şi singurul popas de realimentare cu apă de puţ adusă din Zimbru şi o banană nu la fel de neaoşă. Spre deosebire de Mike, cu genţile lui elaborat prinse de-o parte şi de alta a bicicletei, eu sunt pe tiparul soldatul sovietic: tot ce-mi trebuie duc în spate, adică două camere de rezervă, pompă, cheie tubulară de 14+15, scule de depanare, telefon mobil, aparat foto, apă de băut, biscuiţi şi fructe.

Bucla zilei se încheie cu un traseu de vreo 15 km de coclauri. Din localitatea Dăneşti, fac dreapta pe un drum care începe promiţător cu asfalt, se continuă pasager cu piatră compactată şi apoi 90% este pe pământ bătut. Am fost surprins că şi pe aici m-a depăşit un Logan, altfel a fost o zi cu trafic auto foarte redus în jurul meu. Chiar dacă pe hartă acest DJ 309 este relativ drept şi nu se intesectează cu alte drumuri, realitatea este că ai parte de intersecţii la care trebuie să ai ceva simţ de orientare în teren ca să nu te rătăceşti pe câmpuri. Sau măcar norocul nativ.

Preţ de câţiva kilometri buni se merge chiar pe marginea unor bălţi formate de râul Argova înainte să se verse în Mostiştea, aşa că nu duci lipsă de privelişte. Pe ambele maluri se găsesc târle de oi, iar câinii de stână îţi simt prezenţa de departe, însă din fericire nu sunt atât de aventuroşi încât să vină până pe cărarea din jurul lacului. Nici paznicul – pentru că balta este proprietate privată – nu te întreabă de sănătate dacă vede că nu ai undiţă sau lansetă. Drumul este public, aşa că nu te întâmpină nimeni cu puşca…

În cele din urmă, drumul mă scoate pe lângă cimitirul de la marginea Zimbrului, pe podul din beton care traversează un uriaş vad de irigaţie, lăsat în paragină de cel puţin 10 ani. Ajung de unde plecasem în urmă cu 3 ore, după vreo 55 km de pedalat pe toate tipurile de suprafeţe. La tura următoare, mi-am propus să plec din Zimbru până la Călăraşi, să vizitez Muzeul Dunării de Jos.

Dragă Moş Crăciun (Dragi Regi Magi)

NOUA CLASĂ CLK. Anumite decizii nu trebuie luate cu capul.

Superbă şi în egală măsură perfidă această reclamă care induce ideea că dacă un oarecare copil basc pe nume Miguel Indurain ar fi luat decizia înţeleaptă de a renunţa la pasiunea pentru bicicleta de curse pe motiv că este periculoasă n-ar mai fi ajuns de 5 ori câştigător în Turul Franţei.

Mesajul final al reclamei este “Anumite decizii nu trebuie luate cu capul” adică, pe acelaşi fir al raţionamentului, merită să-ţi cumperi un Mercedes-Benz pe baza emoţiei pe care ţi-o produce, fără să te împiedice lipsa argumentelor logice în favoarea unui Merţan. Deci nu contează că probabil alte mărci auto îţi oferă maşini cu aceleaşi dotări la mai puţini bani, că reviziile, piesele de schimb şi orice intervenţie tehnică la reprezentanţa Merc te vor usca de gologani. Cu alte cuvinte, atunci când vrei să-ţi cumperi o maşină nouă din segmentul premium nu te uiţi la bani, ce naiba…

Una peste alta, sublimă această reclamă în subtilitatea ei – o prefer oricând unei reclame banale care îl arată pe “Big Mig” Indurain pe post de client satisfăcut la volanul unui Mercedes CLK. Am găsit-o din întâmplare, răsfoind un număr din 2001 al unei reviste auto spaniole (publicaţia oficială a Automobil Clubului din Catalunya – RACC), care de acum va îngroşa un nou pachet de maculatură.