Latest Entries »

Manastirea DerventPrima tură cicloturistică pe anul 2015 a avut ca punct central Mănăstirea Dervent, unde am petrecut două nopți. O cunoșteam fugitiv dintr-o vizită anterioară, în 2009, însă abia mai recent am citit pe un forum că oferă și cazare temporară călătorilor. Am accesat site-ul oficial www.dervent.ro și am găsit imediat un număr de telefon special pentru cazare. Mi-a răspuns un preot amabil, care m-a asigurat că mă primește la mănăstire după ce i-am spus că vin cu bicicleta dinspre Ostrov și vreau să parcurg un traseu prin zonă. Întrebându-l pragmatic despre cât costă cazarea și cele două mese pe zi pe care le oferă mănăstirea, părintele Adam mi-a spus că la Dervent nu există tarif și că oaspeții lasă doar opțional o mică sumă de bani la plecare. Chiar și bicicleta este cazată peste noapte într-un loc păzit.

Mănăstirea Dervent, oază de linişte în sud-vestul Dobrogei

Dervent este o oază de linişte în sud-vestul Dobrogei

O frumoasă întâmplare (sau poate că așa au fost lucrurile rânduite) a făcut să-l întâlnesc pe părintele Adam încă de la îmbarcarea pe bacul care ne-a trecut Dunărea de la Chiciu (jud. Călărași) pe malul constănțean, spre Ostrov. Un om cultivat și cunoscător al istoriei antice a Dobrogei, părintele care se ocupă de găzduirea călătorilor la Dervent mi-a povestit că este obișnuit de ani buni să primească cicloturiști la mănăstire. Dar că în larga lor majoritate nu sunt români, ci străini în special din Germania, Austria, Franța și Marea Britanie care fac Turul Dunării pe bicicletă. Sezonul lor începe din luna iunie, iar ultimii „rătăciți” ajung prin octombrie, înainte să se strice vremea. Deși am mai citit povești ale unor cicloturiști români cazați la Dervent, sunt foarte surprins de faptul că mai mult străinii descoperă pe două roți peisajele din această parte a României și se bucură de ospitalitatea monahală.

Așa îți apare Mănăstirea Dervent venind dinspre Ostrov

Așa îți apare Mănăstirea Dervent venind dinspre Ostrov

De la debarcarea în județul Constanța ai de străbătut un drum (DN3) de circa 19 km până la Dervent, pe un asfalt suficient de bun încât să fie practicabil cu orice tip de bicicletă, iar decorul natural este absolut minunat. Mănăstirea se află pe partea stângă, în sensul de mers dinspre Ostrov către litoral, și este un obiectiv imposibil de ratat, la jumătatea unui deal care domină două întinderi de apă de-o parte și de alta a drumului.

Chiar dacă nu ai în plan să înnoptezi la mănăstire, merită să oprești pentru a împrospăta rezervele de apă de la izvorul din incintă sau de la cel aflat la 300 metri și despre care se spune că ar avea proprietăți vindecătoare. În weekend-urile de vară se formează coadă la Izvorul Tămăduirii, motiv pentru care personal prefer vizitele în extra-sezon.

Mănăstirea care poartă hramul Sf. Paraschiva este situată în mijlocul acestui complex monahal, iar spațiile de cazare pentru turiști, pe două etaje, la fel și sala de mese de la parter, sunt în imediata apropiere a lăcașului de Reguli cazare Manastirea Derventcult de la Dervent. Ceea ce înseamnă că trebuie respectate unele reguli de conduită mănăstirești, pentru că nu este un hotel. Ca orice așezare călugărească, își rezervă dreptul de a-și selecta oaspeții pe criterii de moralitate creștină, aviz cuplurilor necăsătorite și celor mult prea petrecăreți.

Regulamentul de cazare este afișat pe partea interioară a ușii din fiecare dintre camere. În mare parte sunt reguli de bun simț care ar trebui respectate de toată lumea chiar și acasă. Cu toate că este menționată explicit obligația de a fi prezent de slujbe, în realitate este mai degrabă o recomandare, nu o constrângere.

Programul de masă este însă unul strict: micul dejun la ora 10:30 după slujba de dimineață, iar cina de la ora 18:00, înaintea slujbei de seară. Nimeni nu mănâncă până când părintele stareț nu dă binecuvântarea și începe o scurtă predică. Mâncarea este de post, dar în unele zile este servit pește sau smântână, brânză și lapte. Coliva este cea mai delicioasă pe care am mâncat-o vreodată.

Cămăruțele sunt asemenea unor chilii utilate spartan, cu minimum de mobilier: până la 4 paturi, o măsuță, un scaun, calorifer și o priză. Icoane pe pereți și un covor rustic pe podeaua din lemn. Totul

Confortul este bazat pe strictul necesar

Confort bazat pe strictul necesar

este simplu, dar funcțional și curat. Baia și grupul sanitar, separate pentru bărbați și femei, sunt la comun pe etaj. Nici vorbă de televizor sau telefon. Ar fi fost deplasat să întreb de wireless, așa încât presupun din oficiu că nu se numără printre dotări. În definitiv, la o mănăstire vii să cauți odihna și liniștea, nu agitația vieții cotidiene. Cert este că nu mi-a lipsit nimic în cele două zile (de marți seară până joi dimineață) petrecute aici.

A fost un privilegiu ca în ziua în care am ajuns la Dervent să fiu singurul care asistă la o slujbă de seară minunat oficiată de patru preoți. Părintele Adam mi-a permis amabil să rămân două nopți la mănăstire, în loc de una cât se obișnuiește, pentru ca în ziua de miercuri să pot parcuge încă un traseu cu bicicleta, până la Schitul Strunga. Per total a fost o experiență cu totul deosebită, o rupere din rutina zilnică, după care tânjeam de multă vreme.

Jean de Paleologue - Deesse DS

Cea mai interesantă experiență a primelor luni ale anului 2015 am trăit-o la Casa Paleologu, acolo unde am urmat un curs de retorică și altul de diplomație. Participarea la aceste cursuri susținute de profesorul Theodor Paleologu a fost un adevărat eveniment în viața mea, unul repetat săptămânal timp de trei luni. Nu numai că am învățat foarte multe de la un om pe care îl admir, dar mi-a indicat cu precizie și limitele mele, profesionale și umane, și mai ales am înțeles cât loc mai e de îmbunătățit pe toate planurile până să devină justificată părerea adesea prea bună pe care o am despre mine.

Cu doi ani înainte să am onoarea de a-l cunoaște personal prin intermediul cursurilor, l-am inclus pe prof. Theodor Paleologu într-un articol pe blog intitulat Top 10 – Politicieni români pe bicicletă în care salutam faptul că un intelectual cu educație aristocrată, care în plus este și om de stat, găsește natural să se deplaseze cu bicicleta atunci când vremea o permite, și nu doar în campanie electorală. Nu știam pe atunci, și abia de curând am descoperit că dl. Paleologu are o tradiție în familie în ceea ce privește pasiunea pentru bicicletă. Pentru conceptul de bicicletă, nu doar în sine pentru obiectul strict utilitar.

Afiș publicitar semnat "PAL"

Afiș publicitar semnat „PAL”

Spiței boierești a Paleologilor i-a aparținut și artistul Jean de Paleologu, născut la București în 1855, despre care nu am găsit pe Internet nici măcar o referință în limba română. Pictorul și ilustratorul care a trăit o bună parte din viață în Țările Române inclusiv stagiul militar în perioada Războiului de Independență, dar care și-a câștigat faima ca artist grafic în Franța, Anglia și Statele Unite, este autorul unor renumite creații având ca temă bicicleta. El a semnat nenumărate portrete și ilustrații în presa epocii sub numele franțuzit „Paléologue” sau mai târziu sub acronimul PAL. Wikipedia citează printre clienții săi nume de publicații periodice ca New York Herald Tribune sau Vanity Fair.

Însă biografiile rețin ca important anul 1893, când Jean de Paleologu s-a stabilit definitiv la Paris și a început să deseneze ilustrații pentru edituri și afișe publicitare. Era așa-numita „La Belle Époque” din istoria fenomenului advertising, respectiv vremea în care posterul publicitar era văzut mai degrabă ca manifestare artistică și abia apoi ca instrument de promovare a unui produs comercial. Istoricii care au studiat curentul de la cumpăna secolelor XIX și XX l-au numit „arta efemeră a străzii”. A-i reduce opera la afișe publicitare cu tematică velo ar fi o nedreptate, pentru că Jean de Paleologu a avut o creație diversă și întinsă pe mai multe decenii, dar acestea mă interesează în mod particular. Și în plus este o nișă în care artistul român a avut un impact de durată. Reproduceri ale afișelor purtând semnătura PAL se vând și în zilele noastre ca obiecte de decor în case șic din Europa și America, în timp ce originalele aparțin muzeelor.

Cu totul remarcabil la Jean de Paleologu sunt personajele feminine omniprezente în afișele publicitare semnate „PAL” în perioada 1895-1900. Criticii de artă îl creditează cu unele dintre cele mai senzuale postere expuse pe străzile Parisului, punând pe seama formației sale academice bogăția de simboluri din creațiile sale. Frumoasele cicliste desenate de el par să fie vestale din antichitatea greco-romană, în ținute vaporoase pe care le poartă neglijent peste forme demne de statui clasice. Afișul „Déesse” (fr. „Zeița”) pe care îl vedeți la începutul acestui articol este invariabil inclus în orice top all-time al celor mai emblematice reclame stradale art nouveau. În perioada sa pariziană a avut o predilecție pentru reclamele la mărci de biciclete și competiții de ciclism, dar desenat și afișe de circ și spectacole. După 1900 s-a stabilit peste Ocean, unde și-a pus talentul în slujba a două industrii care au făcut celebră America: industria auto și cea de divertisment. A încetat din viață în 1942, la Miami, la 87 de ani.

Jean de Paleologu este încă un român venerat în țările sale de adopție și complet uitat în România…

Turul Dunarii 2014Luni dimineață am fost la Călărași pentru a-i întâlni personal pe participanții la Turul Dunării 2014, o acțiune cicloturistică la a cărei ediție precedentă am avut privilegiul să iau parte vara trecută. Startul a fost ceva mai low-profile față de 2013, când a fost precedat de o conferință de presă la care au luat parte oficialitățile județului și municipiului, dar anul acesta am fost plăcut surprins să văd un pluton de cicloturiști mai bine echipat pentru o tură de lungă distanță. Perspectiva de a nu avea mai mașină de asistență și de a fi cu adevărat self-supported timp de mai bine de o săptămândă de pedalat prin relieful nu întotdeauna facil al Dobrogei a triat participanții, la start aliniindu-se poate cei mai buni.

Mircea Crisbășanu, fondatorul Cycling Romania și sufletul acestui proiect

Mircea Crisbășanu, fondatorul Cycling Romania și sufletul proiectului cicloturistic Turul Dunării

Am fost bucuros să-i recunosc în Parcul Central din Călărași, pe malul brațului Borcea al Dunării, pe doi dintre participanții de anul trecut, Daniel Hegheș și Alina Marin, alături de mai vechiul prieten Mircea Crisbășanu, organizatorul acestui eveniment la care mi-aș fi dorit să contribui mai mult. Dacă nu m-aș fi înhămat la două job-uri de la începutul verii, cel mai probabil aș fi fost în caravana Turului Dunării 2014, pe două sau pe patru roți. De data aceasta doar am strâns mâna fiecăruia dintre participanți și le-am dat întâlnire în punctul final de camping, cândva la mijlocul săptămânii viitoare, în localitatea Partizani din Delta Dunării. Le-am mărturisit cât de mult îi invidiez pentru faptul că în 10 zile vor descoperi județele Constanța și Tulcea mai intim decât am reușit eu prin traseele pe care le-am făcut în special cu mașina în ultimii patru ani. Ținutul de la Dunăre și mare rămâne colțul meu de țară preferat și mă încearcă un vag sentiment de gelozie că Dobrogea le va dezvălui din secretele sale acestor temerari pe biciclete, iar eu nu sunt printre ei.


Turul Dunarii 2014 (1)

Padure Chiselet

Duminica trecută am făcut prima ieșire de lungă distanță din sezonul cicloturistic 2014. După trei săptămâni de lucru intens pe plantația multinaționalei, simțeam nevoia de relaxare activă. Pentru că ideea mea de odihnă nu înseamnă să zac un weekend ca să șterg din minte stresul unui job de robot. Cel mai bine mă odihnesc psihic epuizându-mă fizic. Dar nu la sala de forță unde să trag de fiare între alți doritori de mușchi umflați, ci aveam nevoie de aer liber și de spații deschise. Iar dintre toate sporturile în aer liber, de departe prefer mersul cu bicicleta, mai ales când vremea te invită afară.

Prin urmare, mi-am urcat bicicleta în portbagajul mașinii și am plecat spre satul Zimbru din județul Călărași, de unde îmi lansez din 2010 toate turele pe aceste meleaguri de origine ale laturii materne a familiei. Am vrut să revăd și să escaladez după doi ani movila neolitică de la Chiselet, iar de acolo să pedalez mai departe vreo câțiva kilometri pe potecile din pădure și să ajung pe malul Dunării.

Spre surprinderea mea (deși fusesem avertizat înainte de plecare), apele Dunării m-au întâmpinat încă de la intrarea în pădure, pe care am găsit-o inundată. Din fericire, apa era de partea corectă a digului de pământ care la alte inundații a fost trecut cu brio de revărsarea Dunării, ajungând până la șosea.

Padure inundata Chiselet jud Calarasi (4)M-a bucurat să văd un peisaj superb în care pădurea neaoșă de foioase (stejari, plopi, salcâni, ulmi) cu rădăcinile dezgolite de eroziunea apei arăta ca o pădure veritabilă de mangrove din colțurile exotice ale lumii. O apă relativ curată și transparentă care aduce o răcoare simțitoare în zăpușeala de la marginea terenurilor agricole ce înconjoară Chiseletul.

Priveliștea pădurii inundate și reflexia în apă a razelor soarelui de după-amiază din extremitatea sudică a țării (teoretic având o climă mediteraneeană), raze filtrate până la un nivel blând de coronamentul bogat al copacilor, a compensat în bună măsură dezamăgirea de a nu ajunge la Dunăre. Cel puțin nu de data aceasta, pentru că am de gând să vizitez mai des acest loc și să-i descopăr topografia.

Consider că aici am realizat unele dintre cele mai frumoase fotografii de când iau cu mine aparatul de buzunar în turele de cicloturism. Cel mai adesea, public pe blog pozele pe care le fac în drumețiile mele cu bicicleta ca să ilustreze textul poveștii. Însă de data aceasta, imaginile sunt un scop în sine al acestei postări, iar textul este doar un accesoriu menit să umple spațiul dintre ele.

De când m-am apucat de masterat am început să rememorez amintiri din studenție. Având în vedere că între studiile universitare și cele de master a fost un hiatus de 8 ani, a trebuit să șterg praful de pe unele dintre aceste amintiri din prima tinerețe. Pentru că este perioada din an în care se desfășoară Turul Franței, o întâmplare din facultate despre care vreau să povestesc acum ca să nu o uit se leagă de examenul meu de la Relații Publice la materia numită Teoria Generală a Dreptului (TGD).

Să tot fie vreo 14 ani de când profesorul de drept Valerică Dabu ne-a convocat la examenul din TGD, pe noi cei de la învățământul deschis la distanță, înghesuind vreo 50 de studenți într-o săliță din sediul SNSPA de pe strada Povernei din București. Pe rând, fiecare student ajungea în fața profesorului care îi adresa una sau două întrebări din cursul pe care îl primisem pe dischetă.

Fără a fi mers măcar o dată la orele de curs, dar frunzărind de câteva ori materia, eram mulțumit că nu dau un test grilă așa cum au fost cam trei sferturi din examenele din studenția mea la SNSPA. Abundența testelor grilă o consider și acum o rușine pentru o facultate de comunicare ce ar fi trebuit să insiste pe dezvoltatea abilităților de exprimare scrisă și vorbită ale studenților. Față în față cu proful la un examen oral mă simțeam ca fotbalistul care ajunge în poziție de unu la unu cu portarul.

Însă dintr-o singură întrebare, prof. Valerică Dabu și-a dat seama că citeam presa sportivă mai abitir decât îi citisem cursul. M-a întrebat simplu: „Există în România dreptul la muncă?”, la care eu i-am replicat sigur pe mine că da, există dreptul la muncă. Că abia ce citisem și decupasem din ziar acest articol despre ciclism în care se vorbea despre dreptul la muncă invocat de echipa belgiană TVM Farm-Frites pentru a participa la Turul Franței 2000, ediție încheiată cu victoria lui Lance Armstrong.

articol ziar Turul Frantei

Prof. Valerică Dabu mi-a replicat pe bună dreptate că în România de după 1989 nu mai există dreptul la muncă, asta însemnând că statul nu are obligația de a-i asigura fiecărui cetățean un loc de muncă. „De asta voi, tinerii, ați făcut Revoluția”, mi-a spus el cu ușoară nostalgie comunistă.

I-am relatat contrariat speța din articolul citit, aducându-i ca argument faptul că am reținut textual expresia „va invoca dreptul la muncă”, la care proful de drept mi-a explicat cu răbdare că este vorba doar despre folosirea improprie a acestei sintagme de către autorul articolului. Mi-a dat totuși nota 7, cu care am fost chiar mulțumit, având în vedere lipsa mea de apetență pentru teoria dreptului.

Ulterior am avut ocazia să lucrez în presa sportivă din România, unde m-am convins de nivelul de cultură generală al ziariștilor și nu doar al celor de fotbal pe care îi disprețuiam.

Urmărește

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 166 other followers