Latest Entries »

Toamna trecută am avut ocazia să ajung la Târgu Mureș pentru a participa la cursul teoretic și practic organizat de Academia Velo. Într-o seară am vizitat pe biciclete Cetatea Medievală sau Fortăreaţa din Târgu Mureş, conform TripAdvisor unul dintre primele trei locuri demne de vizitat în oraș, și am văzut în fața ochilor cele două biciclete din lemn de brad construite artizanal de mureșeanul Zsok Donat.

Bicicletele din lemn sunt o apariție insolită în decorul de piatră și cărămidă al Cetății Medievale din centrul orașului, dar nu sunt complet rupte din context. Cuvântul care le-ar caracteriza cel mai adecvat ar fi „excentric”. Genul acela de excentricitate năstrușnică a omului căruia îi vine în minte o idee trăsnită și își pune la contribuție toată hotărârea și priceperea sa pentru a o transforma în realitate, indiferent de ce spun ceilalți semeni. Este modul de gândire care a condus la mari invenții în istoria omenirii. Însăși bicicleta a fost inventată în 1817 de baronul Drais von Sauerbronn sub forma unui cal de lemn cu șa de călărie și roți de car.

Personal, iubesc obiectele din lemn, în special pe cele cu destinație practică. Îi consider artiști pe meșterii anonimi care transformă o bucată de lemn uscat într-un obiect util și frumos. Bicicletele din lemn de la Târgu Mureș însă nu excelează nici la capitolul practic, nici la estetică. Nu am nicio îndoială că sunt meșteșugite și că au necesitat foarte mult timp și energie din partea lui Zsok Donat. Foarte inspirat poartă numele Wooden Chopper, pentru că realmente sunt cioplite și sculptate.

Când un coleg de la Academia Velo a întrebat de un preț pentru una dintre aceste biciclete, meșterul a avansat suma de 7000 euro, care poate fi justificată prin prisma efortului depus de domnul Zsok în atelierul personal. Dar din punctul de vedere a ce cumperi de banii ăștia, suma mi se pare nerealistă. Bicicletele unicat ale lui Zsok Donat ar avea nevoie de un cumpărător cel puțin la fel de excentric…

Le Cyclisme En 1000 Photos Christophe PenotUna dintre cărțile despre sportul preferat care înnobilează biblioteca personală este „Le Cyclisme en 1000 photos”, o carte tipărită în 2000, având 127 de pagini în format mare și ilustrată cu mai mult de o mie de imagini. Am cumpărat-o acum 16 ani de la Librăria Noi, pe care eu o numesc Sala Dalles. La vremea respectivă m-a costat o grămadă de bani (595.000 lei vechi mai exact), dar astăzi nu regret nici măcar un sfanț cheltuit cu această carte.

Mi-am dorit cartea în primul rând pentru imaginile de arhivă, cu cicliști și biciclete din alte timpuri, dar de când am adus-o acasă o prețuiesc în special pentru textele scrise de Christophe Penot. Un veteran al jurnalismului sportiv din Franța zilelor noastre, Penot semna primul său articol în L’Équipe în 1980, la vârsta de 17 ani.

Spre deosebire de ziariștii și comentatorii români de ciclism, care văd biciclete doar la televizor și se documentează de pe Wikipedia, Christophe Penot respiră și trăiește ciclism de peste 40 de ani din viața sa. Iar pasiunea se simte la fiecare pagină; nu o pasiune fanatică pentru idoli sau nostalgică după vremurile trecute, ci o pasiune matură și obiectivă, prin prisma căreia reușește să puncteze detașat evoluția în timp a sportului cu pedale.

Cartea începe cu o binevenită istorie a bicicletei, de la inventarea unui cadru din lemn cu șa și cu două roți coliniare, de către baronul Drais von Sauerbronn în 1817, trecând în revistă îmbunătățirile aduse până când a luat forma și funcționalitatea vehiculului pe care azi l-am recunoaște ca fiind o bicicletă.

„Le Cyclisme en 1000 photos” este însă despre sportul pe două roți, despre competițiile și personajele care au creat faima acestei discipline olimpice. Ador lungile capitole despre Turul Franței, Turul Italiei, despre curse clasice ca Paris-Roubaix și competiții defuncte ca Bordeaux-Paris. Am aflat despre eroi mai puțin cunoscuți, precum Louison Bobet, sau despre ghinionul proverbial al lui Raymond Poulidor.

Întrucât cartea este actualizată până la sfârșitul sezonului competițional 1999, nu lipsește nici figura lui Lance Armstrong, un erou căzut în dizgrație. Deși centrată pe ciclismul de șosea, „Le Cyclisme en 1000 photos” tratează în final și alte specialități ale acestui sport, precum cursele de pistă (velodrom), ciclocros sau mountain-bike, dar și ciclismul feminin, toate fiind bogat ilustrate și explicate. Cinste autorului că a reușit să strângă între coperțile cartonate ale acestei cărți atâtea fotografii și informații cu care să te delectezi atunci când bicicleta se odihnește în șopron, așteptând să mai treacă ploaia.

Alte articole pe aceeași temă :
Biblioteca biciclistului: Cycling Anatomy

Cărți despre ciclism de la Okian
Biblioteca biciclistului: Complete Bike Book

crucea-lui-mackensenDe pe poteca plină de praf care desparte câmpuri înnegrite după arderea miriștii, am zărit silueta rece a monumentului fantomatic pe care îl căutam de zor: Crucea lui Mackensen. Toamna anului 2016 a marcat exact un secol de la intrarea României în Primul Război Mondial, însă comemorarea a trecut practic neobservată pentru cei mai mulți dintre români. Ca pasionat de istorie, m-am simțit dator să întreprind un sacrificiu personal în memoria celor care au murit în războiul care a întregit România.

monumentul-eroilor-germaniN-am sacrificat decât o duminică la mijlocul lunii septembrie pentru o tură cu bicicleta pe care o plănuiam încă din primăvară. În stil propriu, atunci când alte treburi mă împiedică să fac ceea ce îmi doresc, le las pe toate baltă și fac ce îmi doresc. Indiferent de urmări și consecințe, de fiecare dată când reușesc să fac asta simt că îmi recapăt controlul asupra vieții mele, fie și numai temporar.

Îmi doream de ceva vreme să văd cu ochii mei un monument obscur despre care doar citisem pe Internet, iar cea mai recentă sursă era o știre veche de 4 ani, din presa locală. Pentru asta am plecat special din București, cu un mountain bike ieftin în portbagajul mașinii. Am descărcat bicicleta în Murfatlar, așa cum am procedat la aproape toate turele prin jud. Constanța și de acolo am plecat pe două roți.

Harta traseului Murfatlar - Topraisar - Biruința

Harta traseului (52 km)

Din orașul Murfatlar am ținut indicatorul către Ostrov, pe DN3, traversând podul peste canalul Dunăre-Marea Neagră și trecând pe sub noul sector de autostradă (A2), până ce am ajuns în Ciocârlia de Sus, de unde am făcut stânga la intersecția cu DJ308 către localitățile Lanurile și Mereni, apoi pe DJ391 până în renumitul Topraisar, iar de acolo, tot pe asfalt bun, în satul Biruința.

Indicator către un obiectiv inaccesibil turiștilor

Ansamblul rupestru e inaccesibil turiștilor (!)

În Murfatlar (cândva numit Basarabi) nu sunt multe de vizitat azi, astfel că te surprinde să vezi, la 13 kilometri distanță, un indicator de informare turistică ce te îndrumă către Ansamblul rupestru Basarabi, un obiectiv care nu mai este deschis publicului deja de peste două decenii.

Biserica paleocreștină, săpată în secolul al X-lea la baza unui deal de cretă și descoperită din întâmplare în 1957, este oficial în conservare (a se citi „degradare”) încă de la mijlocul anilor ’90 și nu mai este accesibilă decât cercetătorilor. Statul român nu are bani să întrețină și să pună în valoare monumentul, în schimb s-a găsit finanțare pentru o biserică nou-nouță în vârful dealului, cu toate că în apropiere mai există una mare și frumoasă (ctitorie a Regelui Carol I din 1906) pe strada Credinței.

Un râu de vegetație în albia secată a unui canal

Un râu de vegetație în albia secată a unui canal

Parcurgând tura în septembrie, pe final de sezon agricol, am oprit pe marginea drumului să admir un… fluviu de vegetație care părea să curgă prin albia betonată a canalului de irigații secat și ieșit din uz probabil tot de vreo 20 de ani.

Unele dintre cele mai surprinzătoare descoperiri le faci căscând ochii în stânga și în dreapta traseului și fiind mereu dispus să sacrifici media orară sau orele de lumină pentru opriri care îți satisfac fie curiozitatea, fie dorința de a fotografia lucruri pe care altfel le-ai da uitării în scurt timp.

Din curiozitate am oprit după ce am ieșit din satul Lanurile, văzând la marginea șoselei un veritabil „rock garden” cu bolovani din piatră acoperiți de mușchi și, aparent, aruncați la întâmplare pe câmp. Plimbându-mă pe jos printre bolovani, mi-a atras atenția faptul că toți aveau cam aceleași dimensiuni și am încercat să le găsesc o logică. Abia când am privit pietrele dintr-un anumit unghi mi-am dat seama că fiecare forma perimetrul unui mormânt. Eram în mijlocul unui vechi cimitir musulman!

Locuitorii de astăzi ai acestor sate dobrogene sunt în majoritate creștini și nu se preocupă de îngrijirea unui cimitir musulman. Printre morminte pasc oile, poate în așteptarea unui proiect cu bani din Turcia.

Mereni, vilă în stil american

Mereni, vilă în stil american

Înainte de intrarea în următoarea localitate, Mereni, am fost surprins să văd o dezvoltare imobiliară: vile în stil american scoase la vânzare. Ce-i drept, Techirghiol nu e foarte departe și nici litoralul. Probabil că are sens pentru cine își cumpără casă de vacanță la mare fără să plătească în plus pentru privilegiul unei locații premium, ca Vama Veche sau Costinești.

Frumoasa biserică ortodoxă din Mereni

Frumoasa biserică ortodoxă din localitatea Mereni

Mult mai mult m-a impresionat biserica din Mereni, vopsită pe dinafară într-o culoare bleu destul de neobișnuită pentru o biserică ortodoxă din Dobrogea de sud, însă chiar aspectuoasă și plăcută vederii. Proaspăt revopsit și îngrijit este și monumentul eroilor din Primul Război Mondial, situat în afara perimetrului bisericii, dar la vedere pe marginea șoselei DJ391, inclusiv cu o coroană de flori la baza soclului.

Acest monument interbelic a fost primul indiciu că mă aflam pe ruta pe care se deplasau armatele româno-ruse, respectiv germano-turco-bulgărești în urmă cu exact un secol, purtând o serie de lupte sângeroase din loc în loc. Mai multe indicii am găsit după încă 6 km, când am ajuns în următoarea localitate, al cărei nume tătăresc evocă Bătălia de la Topraisar din octombrie 1916.

Topraisar e astăzi o comună care trăiește din inerție pe seama a ceea ce era înainte de 1989: o mare unitate militară în care își făceau stagiul mii de tineri din toată țara. Tatăl meu a fost unul dintre ei.

Poligonul militar din Topraisar

O fărâmă din marele poligon militar de la Topraisar

Încă mai există o unitate militară la Topraisar, aici este încartiruit Batalionul 341 Infanterie, ai cărui luptători sunt surpranumiți „Rechinii Albi”, fiind veterani ai unor teatre de operațiuni NATO dintre cele mai crunte, ca Afganistan sau Kosovo.

Însă renumitul poligon este o fantomă a ceea ce a fost cândva. Porțile sale pe unde intrau băieți și ieșeau bărbați sunt acum rablagite și stau să cadă. Dincolo de gardul de sârmă ghimpată vezi carcase de tancuri ruginite prin iarba crescută ca într-o junglă. Nu sunt santinele, dar înăuntru se vede mașina paznicului și probabil doar el împiedică dezmembrarea acestor „vestigii” și valorificarea lor clandestină ca fier vechi.

Fotografiatul interzis!

Fotografiatul interzis

Și acum mai tronează pe marginea drumului un semn rutier care te avertizează că fotografiatul este strict interzis, însă realmente nu prea ai ce fotografia aici.

Eram convins că voi găsi crucea lui Mackensen în apropiere de Topraisar, așa cum citisem pe net, și mă așteptam să aud de la un localnic „uite-o colea”.

La capătul satului Biruința începi să urci movila Muratan

La capătul satului Biruința începi să urci movila Muratan

Localnicii sunt amabili și, după ce le trece mirarea că întrebi așa ceva, îți oferă cu plăcere indicații. Încă n-am întâlnit vreun dobrogean care să mă repeadă sau să mă ia la mișto. Pe toți îi consider ca pe rude, iar fără ajutorul lor nu aș fi știut că trebuie să ajung în următorul sat, Biruința.

Drumul până în Biruința este impecabil asfaltat, dar ca să văd monumentul trebuia să ajung la capătul satului și de acolo să urc movila pe care s-au dat unele dintre cele mai crâncene lupte în campania din Dobrogea în Primul Război Mondial.

Numele tătăresc al movilei are o rezonanță războinică precum o lovitură de tun: Muratan. Este un deal cu o înclinație sănătoasă, pe care am început să o urc cu sete, ca atunci când simt că linia de finiș este aproape. Aproape, dar nu la vedere. Odată ajuns în vârf, nimic nu semăna cu o mare cruce de piatră.

M-am abătut câteva zeci de metri de la drumul de pământ bătut, până la câteva siluete enigmatice. Am dat peste un alt cimitir musulman, de această dată unul mai mic și mai recent, căci am putut citi cu ușurință numele și anii între care au trăit acei oameni. Cel mai nou dintre morminte e datat 1965.

Crucea românească, ridicată în anii '90

Crucea românească, ridicată în anii ’90

Am mers mai departe fără să zăresc nimic și eram gata să mă întorc la Murfatlar cu gândul că probabil nu mai există crucea lui Mackensen. Când eram pe cale să cobor movila Muratan, am zărit un alt localnic, un văcar ieșit cu bălțatele la păscut.

I-am spus că sunt în căutarea crucii de piatră și m-a întrebat: „Crucea românească sau crucea nemțească?” Mi-a spus să merg cu încredere 2-3 km pe drumul de pe care tocmai mă întorsesem, pentru că urma să trec prin fața monumentului ridicat de români înainte să întâlnesc crucea lui Mackensen.

Crucea românească a fost înălțată în 1991, din contribuții private, și este un obelisc placat cu marmură, care în vârf are o cruce din fier. La mai puțin de un kilometru depărtare se află monumentul original, cel din 1917 ridicat de trupele renumitului feldmareșal prusac August von Mackensen în memoria oamenilor săi care căzuseră cu un an înainte, în luptele cu românii pentru controlul movilei Muratan.

Până la apariția aviației militare, partea combatantă care ocupa o poziție înaltă ținea sub control întreaga zonă cu artileria. Grav rănit în lupta pentru movila Muratan, soldatul român Dumitru S. Panaitescu, cel care avea să devină criticul literar Perpessicius, a avut mâna dreaptă amputată. Învățând să scrie cu stânga, Perpessicius a scris de Muratan în poezie:

“Noi am sădit în brazda neagră, pe Muratan şi Calfadere,
Îmbujorate flori de sânge, răsadul ruptelor artere”

~ Perpessicius

Să ajung pe movila Muratan la 100 de ani după bătălie a fost o satisfacție personală care a făcut să merite o duminică sacrificată. Dumitru S. Panaitescu și alții au sacrificat mai mult de atât. Crucea lui Mackensen este un monument simplu, dar elegant, dăltuit în piatră; merită văzut cât încă mai există.

Alte articole pe aceeași temă :
Tură prin jud. Constanța: Mănăstirile dobrogene

Tură prin jud. Constanţa: Murfatlar-Adamclisi

Pădurea Dudu

Padurea Dudu - comuna ChiajnaAm regăsit țăranul din mine de când am devenit locuitor al comunei Chiajna, în prezent un El Dorado al dezvoltatorilor imobiliari care construiesc în zonă blocuri și case pentru cei ce fie s-au săturat, fie nu-și permit să stea în București. La dinamica actuală a construcțiilor, localitatea Chiajna și cele două sate, Dudu și Roșu, care compun comuna ilfoveană cu același nume vor deveni cel puțin la fel de aglomerate precum cartierul bucureștean Militari, cu care se învecinează și cu care se va contopi.

Un colțișor frumos care încă a rămas oarecum sălbatic în plină febră a șantierelor este pădurea Dudu. Am descoperit-o cu bicicleta încă de săptămâna trecută, dar azi am venit special să fac ture dintr-o latură în alta, ca să cartografiez mental pădurea în care mă voi antrena pentru concursurile de MTB.

Pădurea Dudu este numită și Pădurea Roșu după unele surse, pentru că se afla cândva între satele Dudu și Roșu, care la ora actuală au înconjurat-o. Astăzi, pădurea este înghesuită pe câteva hectare între vilele cu ziduri înalte de pe margine. Nici să vrei nu te poți rătăci în pădure, într-atât e de mică!

Așa se vede Pădurea Dudu pe Google Maps

Așa se vede Pădurea Dudu (în centru) pe Google Maps

Pedalând în forță pe poteci, ajungi cu bicicleta dintr-o latură în alta în mai puțin de un minut. Însă tot sunt de părere că pădurea este bună de antrenament, pentru că poți face combinații de poteci pentru o tură de câțiva kilometri, pe care să o repeți de câte ori te țin puterile. Nici nu se compară cu Cernica sau Băneasa, dar pentru toți MTB-iștii din partea asta a orașului, este OK.

Traseul este de single trail, dar poți face chiar și off-road acolo unde îți permite desișul. Relieful este plat și nu întâlnești nicio urmă de urcare, ci doar niște șanțuri pentru conducte, care nu au mai fost astupate. Traversându-le în viteză te simți ca la trecerile prin vaduri secate, din cursele de MTB. La fel și când poteca e barată de un buștean căzut.

Potecă virajată

Potecile sunt viraje, dar foarte rapide

Exceptând primii 20-30 de metri ai intrărilor în pădure, unde mai există gunoaie menajere aruncate de oamenii nesimțiți, potecile din interior sunt în general curate, fără cioburi. De cum te îndepărtezi de margini și gonești spre inima codrului, se simte răcoarea și aerul tare al unei păduri de foioase, aici fiind în special stejar (găsești o mulțime de ghinde pe jos).

Atmosfera este plăcută, se aud ciocănitori care bat în copacii relativ tineri, însă deja foarte înalți, plus o mulțime de păsări cântătoare și coțofene cu penajul lor alb-negru care coboară din copaci să mănânce melcii a căror cochilie a fost spartă de trecători pe poteci. Nu am întâlnit câini sau alte animale mari. În schimb, m-am intersectat cu două grupuri de bicicliști.

La fiecare intrare este afișat câte un indicator mare cu „Focul interzis în pădure” și chiar nu prea dai peste vetre de foc în interiorul pădurii. Zona rezervată grătarelor este o poiană situată imediat peste drum, pe latura dintre râul Dâmbovița.

Pistă de biciclete de jur-împrejurul pădurii

Pistă de biciclete de jur-împrejurul pădurii

Altă parte bună este că de jur-împrejurul pădurii Dudu există pistă de biciclete pe marginea șoselei, chiar dacă pentru a face loc pistei, nu a rămas suficient spațiu să treacă două mașini în paralel (lățimea unei benzi este mai mică decât ecartamentul oricărui automobil). Însă traficul auto și velo nu sunt niciodată atât de intense încât să creeze probleme între șoferi și bicicliști.

Mie îmi place păduricea Dudu așa cum este. Mi-ar displăcea profund să aud că primăria din Chiajna ar vrea să o transforme în parc și să cimenteze potecile de pământ, eventual tăind puținii copaci să le facă alei de promenadă în toată regula.

ZAZ 968M cabrio, lângă pădurea Dudu

ZAZ 968M cabrio, lângă pădurea Dudu

Lângă o parcare de la liziera pădurii am zărit și o priveliște neașteptată: un automobil ZAZ 968M cabrio lăsat în paragină. Cândva un „aspirator” de rusoaice frumoase, această mașină decapotabilă de fabricație sovietică se descompune încet-încet aici, la marginea de vest a Bucureștiului. Modelul din imagine este replica sovietică a unei maşini clasice nemţești în vogă prin anii ’60: NSU Prinz.

ZAZ-ul acesta se mai numește și Zaporojeț, după numele uzinei din oraşul ucrainean Zaporoje, care sună familiar pentru cine îndrăgește istoria. Cine își mai aduce aminte de cazacii zaporojeni din romanul istoric Neamul Șoimăreștilor al lui Mihail Sadoveanu? Zaporojenii de odinioară erau călăreți nomazi liberi, fără griji, se țineau de haiducie și le cam plăceau moldovencele noastre. Îi și înțeleg de ce. Poate totuși că este chiar potrivit faptul că unul dintre ultimii zaporojeni o sfârșește la marginea codrului, ca un haiduc prins de poteră. Îmi plac turele de relaxare cu bicicleta pentru că astfel am ocazia să observ realitatea în ritm domol și să fac conexiunile dintre lucrurile care mă pasionează.

View full article »

Euro Velo6 BulgariaPentru că turele spre Ruse (Bulgaria) sunt pe cale să devină o tradiție pentru cicloturiștii din București, mulți dintre ei ar putea găsi utilă harta virtuală map.velo-ruse.eu creată și permanent actualizată de un grup de bicicliști voluntari de la sud de Dunăre, coordonați de bunul meu prieten bulgar, Delyan Todorov. Îl cunosc pe Delyan de la Turul Dunării din urmă cu trei ani, când ne-a uimit cu talentul lui de a crea pe laptop o prezentare animată în 10 minute. De data asta, și-a pus la bătaie priceperea în software pentru a mapa toată infrastructura cicloturistică din jurul orașului Ruse în care locuiește.

Delyan Todorov la Domeniul Greaca (jud. Giurgiu)

Delyan Todorov la Domeniul Greaca (jud. Giurgiu)

A ieșit astfel harta interactivă a întregului oblast (adică „județ” pe bulgărește) Ruse, traversat de ruta cicloturistică internațională EuroVelo 6 care leagă țărmul european al Oceanului Atlantic de litoralul Mării Negre, având punctul terminus la Constanța. Ultima secțiune a EV6 poartă numele Danube Bike Path (sau Donauradweg pe nemțește) și urmează cu aproximație cursul Dunării de la izvoare până spre gurile de vărsare.

Disponibil gratuit pentru toți utilizatorii care îl accesează online, proiectul map.velo-ruse.eu și-a luat misiunea să indice facilitățile disponibile pentru cicloturiști, de la rețeaua de drumuri asfaltate și neasfaltate, la locuri de cazare, mănăstiri, restaurante și obiective turistice, precum un muzeu militar în aer liber sau pădurea de tei Lipnik.

Pentru moment, meniul site-ului map.velo-ruse.eu este doar în bulgărește, dar urmează curând atât o versiune în limba engleză, cât și una în românește, la care vor pune umărul cei de la Adevărații VeloPrieteni. Pentru că și eu buchisesc cu destul succes literele chirilice, iată ce am înțeles din filtre:
 

1. Евро-Вело 6 1. Euro-Velo 6
2. Първостепенни маршрути 2. Drumuri principale
3. Второстепенни маршрути 3. Drumuri secundare
4. Места за настаняване 4. Locuri de cazare
5. Туристически атракции 5. Atracții turistice
6. Религиозни обекти 6. Lăcașe de cult (religioase)
7. Ресторанти 7. Restaurante
8. Други 8. Altele

Planul cu bătaie lungă este ca harta să devină o aplicație interactivă la care utilizatorii să contribuie cu feedback și cu actualizări, referitoare în special la secțiunile de traseu vulnerabile la schimbări. De pildă, atunci când un râu iese din matcă și inundă un drum secundar din apropiere, orice utilizator al hărții poate semnaliza celorlalți că porțiunea de drum respectivă nu este practicabilă în acel moment.

Cu toate că în sezonul cicloturistic 2016 mi-am propus să descopăr și mai mult din Dobrogea și să particip la câteva competiții de MTB din România, mi-aș dori să murdăresc un pic roțile și în Bulgaria.

Alte articole pe aceeași temă :

O pedală cu Delyan și Radi

9 imagini cicloturistice din 2013