Latest Entries »

Prima tură pe cont propriu din 2017 m-a purtat pe drumul de pământ de pe marginea canalului prin care râul Mostiștea curge între localitatea călărășeană Dorobanțu și fluviul Dunărea. Acum un paradis pentru pescarii de crap, somn și caras, firul de apă de aproape 10 km este o amenajare hidrografică din anii ’70 care urma să fie partea terminală din Canalul Siret–Bărăgan, un proiect acum abandonat.

Plajă curată cu nisip fin la varsarea Mostiștea în Dunăre

De 7 ani de când fac ture cu bicicleta prin județul Călărași, mi-a venit de mai multe ori ideea să văd Dunărea, însă nu de pe faleza amenajată în parcul municipal din Călărași, ci preferam să ajung la un mal semi-sălbatic din zona rurală. Problema este că DN31 între orașele Oltenița și Călărași trece la o distanță respectabilă de Dunăre, între șosea și fluviu fiind terenuri agricole și o fâșie de pădure.

Să nu uităm că Dunărea este și frontieră de stat, iar în vremea comunismului era păzită zi și noapte de militari înarmați. Din fericire, nu mai este cazul și astăzi, când România și Bulgaria sunt țări membre UE și nu-și mai țin cetățenii închiși între niște granițe.

În turele către măgura Fundeanca din Chiselet mi-am dorit să ajung până la Dunăre, însă nu am putut înainta prin pădurea inundată. Așa că am mers de-a lungul unui curs de apă care se varsă în Dunăre.

Ca de obicei, am plecat pe bicicletă din satul Zimbru, coborând spre sud prin localitățile înșirate pe Drumul Județean 304: Făurei, Ulmu, Boșneagu, până când am ajuns la DN31, în satul Dorobanțu, unde am făcut dreapta și am mai rulat pe asfalt circa 1 km până la ieșirea din comună, acolo unde șoseaua este mărginită pe dreapta de lacul (iezerul) Mostiștea, iar pe stânga de barajul hidrografic care regularizează vărsarea râului Mostiștea în Dunăre.

Există câte un drum de pământ pe ambele maluri betonate ale canalului Dorobanțu-Dunăre, dar văzând imaginile din satelit furnizate de Google Maps am ales să pedalez pe partea dreaptă în sensul de curgere a apei, deoarece poteca se distingea mai clar, în timp ce pe stânga părea să se piardă prin pădure la câțiva kilometri înainte de malul Dunării.

Drumul de pământ este OK atunci când nu plouă

La vreo 200 de metri după intrarea pe drumul de pământ bătut, văd o casă în dreptul căreia este o barieră metalică de care este agățat un mic panou rotund cu textul „Baraj Închis. Trecerea Oprită”.

Șoferul unei mașini îl întreba pe paznicul barierei de ce nu este lăsat să intre mai departe pe canal, timp în care eu cu bicicleta am ocolit bariera fără să cer voie și fără să dau vreo explicație. N-a fost pentru prima oară când am constatat că este mai avantajos să călătoresc low-profile ca biciclist.

Drumul pe care înaintez fără opreliști este de fapt digul artificial de protecție împotriva inundațiilor sezoniere, înălțat cu metri buni deasupra nivelului apei, dar și al câmpiei. Pe primii kilometri se văd urme de pietriș, însă pe măsură ce te apropii de Dunăre drumul se transformă într-o potecă surpată.

Camioanele cu stupi adună polenul florilor de câmp

Decorul este frumos, de câmpie sălbăticită, căci pe fâșii lungi de zeci de metri de-o parte și de alta a drumului a năpădit vegetația spontană a stepei din lunca Dunării. Tufișuri înflorite și mii de flori de câmp colorate te delectează vizual și olfactiv.

Deloc surprinzător, producătorii de miere din zonă și-au adus stupii de albine ca să culeagă polen curat, necontaminat de pesticide. Sau aproape necontaminat, pentru că terenurile cultivate sunt aproape, iar pe aici se practică agricultura intensivă, chimizată. Din păcate, nimeni nu produce bio sau ecologic pe scară largă în județul Călărași.

Zonă de pescuit sportiv AVPS Oltenița

Pe primii circa 10 km nu dai de niciun petic de umbră, deoarece nu cresc copaci, probabil din cauza turmelor de oi și capre care pasc zilnic pe acest tăpșan, astfel că nu rezistă decât vegetația capabilă să se regenereze foarte rapid. Pe marginea traseului sunt și vreo două gospodării, în dreptul cărora te aleargă câinii, plus o hală industrială (lângă panoul AVPS Oltenița) despre care am auzit că ar găzdui tehnicienii care se ocupă de sistemul de irigații.

Nu departe de această hală ce pare nouă sau măcar renovată în ultimul deceniu se află o clădire fantomă din cărămidă, de formă dreptunghiulară, fără acoperiș și aproape înghițită de vegetație.

Judecând după arcadele elegante, în cheie de boltă, aș fi tentat să cred că a fost construită cândva prin anii 1950-1960 de meșteri zidari și calfe care și-au făcut ucenicia în perioada interbelică.

Probabil că a fost scoasă definitiv din uz la indundația istorică din aprilie-mai 2006, când o viitură puternică a făcut ca apele Dunării să crească până la șosea, la mare distanță de matca fluviului.

Clădire fantomă din cărămidă

Oamenii din partea locului încă mai povestesc oricui vrea să asculte despre grozăviile întâmplate în acea primăvară, când apa a băltit pe câmp multă vreme, captivă de partea greșită a digului, astfel că a fost nevoie să fie făcută o spărtură în dig ca apa să se scurgă în canalul Dorobanțu și înapoi în Dunăre.

Însă inundația în sine nu lăsa clădirea fără acoperiș, astfel că foarte probabil niște hoți de fier vechi au completat tabloul distrugerilor. Chiar și în paragină, zidurile din cărămidă continuă să aibă un aer demn.

Pe măsură ce te apropii de Dunăre, drumul este din ce în ce mai prost întreținut. Cât e uscată, poteca înierbată rămâne practicabilă și cu Loganul, dar se cunoaște că au stricat-o roțile tractoarelor.

În punctul în care digul de-a lungul canalului se întâlnește perpendicular cu digul de protecție împotriva inundațiilor, care merge în paralel cu Dunărea, există o gospodărie temporară a unui apicultor. De acolo începe pădurea de salcâm din lunca fluviului și drumul devine mai întortocheat.

Apropiindu-mă de Dunăre, zăream printre copaci o mare întindere de apă, dar am apucat să o privesc bine abia după ce am ajuns într-o poieniță dotată cu o rampă naturală de lansare a bărcilor cu motor.

Ostrov în formare la confluența Mostiștei cu Dunărea

Coborând pe rampă până pe plaja cu un nisip nu la fel de fin ca pe țărmul mării, dar curat și plăcut la tălpi, am văzut că este în curs de formare un ostrov, acolo unde se întâlnesc aluviunile aduse de râul Mostiștea din Bărăgan prin canalul Dorobanțu cu cele purtate în aval de Dunăre.

Micul ostrov abia depășește în înălțime nivelul apei. Este format din nisip și din resturi organice, precum un trunchi de copac, căzut în apă cine știe de unde și plutind în derivă până când s-a înțepenit în mâl.

Suprafața sa deja susține greutatea unui om matur, căci am văzut doi temerari, un bărbat și o femeie, traversându-l la pas pentru a se scălda în Dunăre. Din cauza ostrovului, apele Mostiștei curg în sens invers față de ale Dunării, către amonte, până când îl înconjoară și se unesc cu bătrânul fluviu.

Plaja liberă și destul de curată este o încântare și am găsit urme de castele de nisip făcute de copii.

Crezul meu de cicloturist este întotdeauna să las în urma mea mai curat decât am găsit. De câțiva ani sunt velogunoier și detest reziduurile de plastic din cauza problemelor ecologice pe care le cauzează.

Un PET mai puțin în natură

La aproape fiecare tură cicloturistică îmi place să culeg și să iau în rucsac în special PET-uri sau doze de aluminiu aruncate în natură de oamenii proști.

De data asta am ochit un PET de 2 litri pe care l-am umplut cu apă tulbure din Dunăre și l-am luat cu mine la București să ud plantele de ghiveci, apoi recipientul din plastic a ajuns la reciclare. Cu un singur PET cules din natură nu se face primăvară, dar ilustrează prin fapte expresia „picătură în ocean”.

Cartea și bicicleta țin companie bună în orice weekend

După ce am explorat țărmul 50 de metri în stânga și în dreapta, m-am tolănit pe iarbă cu priveliște la întinderea de apă și mi-am scos cartea din rucsac.

Împrumutasem de la Bookstore „Cântul lui Ahile” de Madeline Miller și am citit preț de vreo oră despre debarcarea aheilor pe plaja Troiei. La fel ca troienii, și eu am cedat plaja unor pescari sosiți cu mașini de teren în poienița până atunci foarte liniștită.

Foamea m-ar fi gonit oricum înapoi la Zimbru, deoarece plecasem tare nepregătit. Pe cât a fost de scurtă, tura asta m-a fermecat, împlinindu-mi cu vârf și îndesat așteptările. M-a mâhnit doar faptul că la întoarcere am spart ecranul noii camere foto, aceasta căzând din rucsac în timp ce mă aplecam să culeg o piatră cu care să țin la respect un dulău care își apăra casa prin dreptul căreia treceam.

Când voi reveni aici cu bicicleta voi avea la mine costumul de baie, pentru că ador înotul în Dunăre!

Alte articole pe aceeași temă :
Balta Zimbru

Tură prin jud. Călăraşi: Iezerul Mostiştea
Pădurea inundată de la Chiselet

Anunțuri

Agenția de PR Golin – mai bine nu!

Toamna trecută am trimis o duzină de CV-uri pe IQads la agențiile care scoteau la concurs posturi în PR și copywriting. Dintre toate agențiile la care am aplicat, doar Golin m-a sunat înapoi și trebuie să le acord credit pentru asta. Mărturisesc că înaintea aplicării nu auzisem de Golin, dar o căutare rapidă pe google m-a dus la evenimentul cu vikingi în Piața Romană, pentru promovarea serialului Vikingii de pe History Channel, și mi-a plăcut. M-am entuziasmat mergând la interviul care a inclus o probă practică.

Sunt licențiat în Comunicare și Relații Publice, masterand în comunicare politică, am lucrat ca ziarist și PR, am scris articole de presă, advertoriale, texte radio-TV, comunicate de presă, traduceri, postări pe blog și discursuri politice. Comunicarea mediatică este modul în care îmi câștig existența de la 16 ani de când am debutat în Cotidianul, mai puțin în ultimii 3 de când lucrez în mediul corporatist. Tânjeam să revin într-un mediu creativ, fiind entuziasmat să mă recalific profesional într-o mare agenție de PR.

Așa că mi-am parcat bicicleta în fața clădirii Metropolis Bravo de pe strada Grigore Alexandrescu din București, am urcat la sediul Golin, unde am făcut cunoștință cu Ruxandra, recurutorul, și am dat test.

Testul scris a constat în traducerea unui comunicat din limba română în engleză, respectiv a unuia din engleză în română, plus creionarea de acțiuni pentru un eveniment de PR dedicat clientului Guinness. Comunicatul în limba română era pesemne scris de cei de la Golin pentru Colgate, unul dintre clienții de top ai agenției, și avea ca destinatari presa românească și/sau bloggerii. Pe cât era de scurt, pe atât era de încărcat de clișee și expresii traduse chinuit din limba engleză și alte exprimări stângace. Dintre traducerile calchiate din engleză, cea mai deranjantă era: „recordul Colgate în materie de igienă orală”.

Denotă un nivel tare rudimentar de stăpânire a limbii engleze să nu înțelegi că substantivul englezesc „record” mai înseamnă și „istoric” sau chiar „dosar/disc/înregistrare” și mai are încă alte câteva sensuri conexe în afară de traducerea sa cea mai facilă care nu necesită să schimbi nicio literă. Alt argument care trimitea către vocabularul sărac și exprimarea de novice a autorului a fost repetarea de 4 (patru) ori a clișeului de limbă de lemn „în cadrul” pe parcursul a tot atâtea paragrafe de câte una-două fraze.

De atunci a trecut un an și tot n-am primit feedback-ul promis în maximum două săptămâni, dar este în regulă, Golin, am observat personal cât se poate de clar că nu e punctul vostru forte comunicarea.

Dacă Golin este agenția de PR galonată cu atâtea premii naționale, atunci poate că este ceva foarte în neregulă cu evaluarea serviciilor de Public Relations. Sau, chiar mai grav, dacă Golin este într-adevăr cea mai bună agenție de PR din România, mă întreb oare cât de praf sunt celelalte? Am un bun indiciu despre calitatea serviciilor de pe vremea când lucram ca jurnalist în presa auto și eram abonat la toate comunicatele de presă trimise de agenții românești de PR din partea unor companii din industria auto.

Multe dintre aceste comunicate erau traduse în doru’ lelii de ageamii și deveau instantaneu subiect de bășcălie în redacția TopGear citind cu voce tare inepțiile semnate de PR-iste care nu înțeleg mașinile le trimiteau profesioniștilor din domeniu. Ca să aleg un singur exemplu, o sursă constantă de perle erau comunicatele pe care nu știu ce agenție de PR din România le scria în 2008-09 din partea ING despre cursele de Formula 1 la care banca olandeză susținea echipa Renault. După fiecare cursă comunicatele ne vorbeau de „șoferi de Formula 1” sau „finiș cu puncte duble” (traducere eronată a sintagmei „double points finish” însemnând „dublă clasare în puncte” adică echipa termina în primii 8 cu ambele mașini).

Industria de advertising din România este departe de a-și fi atins întreg potențialul, pentru că nu toate marile companii românești activează în economia reală și nici măcar acelea care operează la suprafață nu conștientizează importanța unei bune imagini publice. La ora actuală funcționează mai multe zeci de agenții de profil cu alonjă națională care operează din București și probabil încă pe atâtea locale. Concurența e acerbă între agenții, însă odată câștigat un client de calibru, banul gros se obține ușor.

Problema la care industria de profil poate că nici nu s-a gândit este că în special agențiile centrale de advertising și Public Relations au ajuns la un ridicat grad de consangvinizare, recrutându-și angajații din agenții concurente, fără să aducă suflu nou sub formă de oameni cu vastă experiență în domenii adiacente ale comunicării. Dacă singurele intrări în agenții sunt tinerii masteranzi în publicitate, fără trecut profesional și care acceptă un salariu de student, atunci asta se reflectă în calitatea serviciilor, mai ales pe partea de PR. Așa că, Golin, oricâte premii ai avea în vitrină, tot proaste sunt comunicatele.

După vreo 8 luni de colectat selectiv hartie, doze din aluminiu, cutii de conserve din tablă si PET-uri, s-au strans în garajul bunicii nu mai puțin de 9 (nouă) saci mari din plastic, plus alți cațiva baloți de hartie si carton legați cu sfoară. Toate aceste materiale reciclabile au provenit în cea mai mare parte din consumul propriu – al meu, al părinților si al bunicii – si într-o mai mică măsură au fost culese de mine direct din natură, unde au fost aruncate de unii dintre cei mai nesimițiți conaționali ai nostri. În zeci de plimbări și ture cicloturistice prin țară s-a strâns o cantitare respectabilă de deșeuri reciclabile.

Cei 9 saci plus baloții de hârtie erau prea voluminoși încât să încapă în mașina personală ca să le duc la un centru de colectare din cartierul bunicii, cum am mai procedat până acum, așa că am început să caut pe Internet firme din București care se ocupă cu ridicarea de la domiciliu a deșeurilor reciclabile. Așa am dat peste site-ul firmei Sigurec din Buzău. Pe Facebook, părerile despre serviciile acestei firme erau împărțite, dar am zis totuși să încerc, pentru că nu aveam în plan să mă îmbogățesc cu cei 20-25 de lei, cât estimam eu că valorează cantitatea de deșeuri reciclabile strânsă de la începutul acestui an.

Așadar mi-am creat cont pe site-ul sigurec.ro și am comandat Sigurec Mobil, serviciul de colectare de la domiciliu. M-au sunat înapoi chiar a doua zi și au programat să trimită camionul peste o săptămână la adresa bunicii. Nicio grabă din partea noastră, pentru că bunica este pensionară și mai tot timpul pe acasă. Cu naivitate m-am bucurat că Sigurec își optimizează traseul de transport încât probabil în acea zi de joi colectează de la mai multe adrese din cartierul Pantelimon. Susțin antreprenoriatul românesc.

Toate bune și frumoase până când bunica m-a sunat să-mi spună că operatorul Sigurec i-a vorbit pe un nepermis ton de superioritate și că plata cash pentru cantitatea pe care a ridicat-o a fost cam la un sfert (!) din cât am fi obținut la centrul de colectare din cartier. Surpriza a devenit mult mai neplăcută când am văzut chitanța emisă de operator. Toată cantitatea de PET-uri compactate mecanic (turtite) și păstrate curat în garaj au fost trecută pe bon drept „bidoane HDPE” și tarifată la prețul de 0,30 lei/kg.

Poate țeapa asta merge la neavizați, dar eu știu câte ceva despre tipurile de plastic și anume că toate recipientele PET sunt din plastic de tipul 1, în timp ce dopurile sunt fabricate din tipul 5 de plastic (PP). Din HDPE, adică tipul 2 sau polietilenă de înaltă densitate, aveam o singură sacoșă cu câteva bidoane, pe lângă sacii cu sute de PET-uri dintre care cele mai multe transparente, respectiv cele mai valoroase pentru un procesator de deșeuri din plastic. Operatorul Sigurec a încadrat însă toată cantitatea (9 kg) ca HDPE pentru a plăti un preț mai mic. La fel și hârtia, pe care a încadrat-o ca „deșeu ambalaj carton”, cu toate că doar cutiile în care era strânsă maculatura erau din carton, întreg conținutul fiind hârtie!

Apropo de prețuri nerușinat de mici prin încadrare greșită, sacul doar cu doze de aluminiu turtite, ce cântărea 4 kg a fost trecut pe bon ca „deșeu ambalaj metalic” și tarifată la prețul ridicol de 10 bani/kg. De menționat aici că la automatele de reciclare din rețeaua de supermarketuri Cora o singură doză de aluminiu este plătită cu 5 bani și că la prețuri cinstite practicate de alte firme de reciclare, un kilogram de doze din aluminiu valorează circa 2 lei/kg, nu 10 bani/kg cât am primit de la lucrătorul Sigurec.

Subliniez faptul că sacul respectiv conținea numai doze din aluminiu sortate și compactate. Alte cutii de conserve și spray-uri din tablă au fost puse separat într-o pungă, tocmai pentru a nu se amesteca. Însă acestea nu apar pe niciun bon de plată. De asemenea nu apare pe niciun bon aparatul digital de telefonie fixă pe care îl pregătisem pentru a fi colectat și reciclat. Lucrătorul Sigurec l-a luat și atât.

Totalul celor două bonuri este 5,2+0,4 = 5 lei și 60 bani, plus un QR code pentru a participa la nu știu ce tombolă cu premii pentru cei naivi care cred în seriozitatea acestei firme. Ce m-a deranjat suplimentar față de toate astea a fost faptul că lucrătorul Sigurec a rotunjit în minus suma plătită bunicii la 5 lei si 50 de bani. Nu că aș plânge după cei 10 bani lipsă, dar cei 10 bani înseammnă 1 kilogram de doze din aluminiu, la prețul oneros oferit de Sigurec.

Dacă cineva îmi spune că prețurile sunt mai mici pentru că Sigurec vine și îți colectează materialele de acasă, i-aș răspunde că diferența de bani ar acoperi lejer vreo trei curse de taxi între casa bunicii și centrul de colectare din cartier. Cu deosebirea că șoferul de taxi vine la comandă când vrei tu, nu te programează peste o săptămână, când își face drum pe la tine prin zonă, și îți vorbește frumos.

Cu tot respectul meu sincer pentru orice business cinstit care încearcă să reziste pe piață în economia românească îngreunată de legislație, însă serviciul oferit de Sigurec Mobil a fost o amară dezamăgire. Nu poți păcăli clienții pentru multă vreme, chiar dacă îți faci reclamă cu Andreea Marin. Surprizele neplăcute pe care ți le oferă un lucrător lipsit de bun simț nu prea compensează satisfacția de a trimite la reciclat materiale care altminteri ar fi umplut groapa de gunoi ori ar fi poluat locuri minunate din România pe care le vizitez în șaua bicicletei. Voi continua să reciclez, pentru că o fac de peste 20 de ani, dar niciodată cu Sigurec. O țeapă mi-a fost de ajuns!

Alte articole pe aceeași temă :
Velo-gunoierul sau strânsul gunoaielor ca hobby
Re-Cycling

Vara asta am parcurs prima tură dobrogeană pe două roți din ultimii doi ani. Chiar de ziua mea am ajuns până la Mănăstirea Sf. Gherman din Dobrogea, un loc pe care îl pusesem pe listă încă din 2015. Pe atunci, mă documentasem pe Internet, dând inclusiv peste articolul lui Peter Lengyel și eram curios să văd mănăstirea ridicată în 2012 în rezervația naturală Canaraua Fetii, un areal cu specii protejate.

La DN3, un indicator rutier te îndrumă către mănăstire

În urmă cu doi ani, găsisem numărul de telefon al părintelui stareț al mănăstirii și l-am sunat să-l întreb dacă oferă găzduire unui turist pe bicicletă. Mi-a spus că nu, dar m-a asigurat că pot veni să vizitez mănăstirea. Cum răspunsul său nu m-a entuziasmat, am preferat să petrec două nopți la Dervent și să vizitez în schimb schitul Strunga.

În 2017 am lăsat în urmă problemele personale care m-au împiedicat să revin în saua bicicletei pe aceste meleaguri și am fost dornic să revăd locuri care mi-au plăcut ori să mai descopăr altele noi.

Trezindu-mă la mănăstirea Dervent unde am stat peste noapte după prima zi de pedalat, a doua zi dimineață am pornit la drum mai departe pe șosea (DN3) pentru o mică buclă cicloturistică înainte de a mă întoarce la Călărași. Mănăstirea Lipnița a fost o revelație, iar o măicuță amabilă m-a încurajat să merg să văd și Mănăstirea Gherman din Dobrogea.

Ruinele vechii exploatări

De la Lipnița până la indicatorul rutier care te direcționează către Gherman din Dobrogea sunt vreo 5 km, dar cea mai mare parte a drumului este în accentuată coborâre, așa că am ajuns foarte rapid și fără efort. De la șosea până la mănăstire mai sunt alți aproximativ 5 km pe un drum care începe

Drum forestier în rezervație

cu plăci de beton, se continuă cu pietriș care devine pământ bătătorit când intri în pădure și se încheie pe pietriș odată ajuns la mănăstire.

Drumul este practicabil cu aproape orice autoturism, însă am constatat că un alt gen de autovehicule îl frecventează în prezent. În primii 2 km încă se văd urmele fostei cariere de piatră din zonă, ale cărei clădiri și instalații de exploatare au fost prăbușite de hoții de fier vechi. Chiar și betonul se degradează și, dacă naturii i se acordă suficient răgaz de către oameni, se va integra treptat în peisaj.

Însă aici, în rezervația naturală Canaraua Fetii, se toarnă beton proaspăt. Nu pentru o nouă exploatare industrială, ci pentru una religioasă. Pe coasta unui deal care domină priveliștea către un câmp agricol (care era arat de un tractor în ziua de luni în care am făcut vizita) și către stâncile numite canarale se ridică o adevărată catedrală din beton, străjuită de coloane la intrare. Construcția este acum „la roșu” urmând să se înalțe cândva cupola care va servi drept acoperiș. Șantierul însă pe moment pare sistat.
Principala mea nedumerire, privind această nouă construcție cu totul disproporționată având în vedere faptul că se află într-o zonă nelocuită, este că la 50 de metri în spatele ei se află o biserică din lemn (plus corpul de locuit al călugărilor și alte anexe), care pe website-ul oficial este prezentată ca fiind mănăstirea Sfântul Gherman din Dobrogea și nu se suflă o vorbă de viitoarea catedrală din rezervație.

Biserica din lemn cu hramul Sf. Gherman din Dobrogea

Biserica din lemn a fost terminată în 2012, iar cu două zile înainte de vizita mea se împliniseră 5 ani de la sfințirea ei, așa cum se menționează pe o plachetă situată pe dreapta, înainte de intrare. Era încuiată, astfel că nu am idee cum e pe dinăuntru.

De la exterior, pot spune că nu are nicio legătură cu stilul sau cu materialele de construcție ale mănăstirilor dobrogene. Împrejmuite cu gard din sârmă zincată, biserica și vila din spatele ei par artificial amplasate în decorul natural canaralelor. Iar lor li se va adăuga viitoarea „catedrală”.

Pe pagina dedicată în portalul crestinortodox.ro, lăcașul de cult existent este prezentat ca fiind un schit, adică acel loc retras unde călugării duc o viață austeră și suplinind lipsurile cu credință. Văzând însă veritabila vilă din apropierea bisericii și masa cu

Corpul de locuit din preajma mănăstirii

scaune de pe terasa cu priveliște spre vale nu mă duce cu gândul la lipsuri materiale și viață aspră.

Panourile fotovoltaice și antena TV parabolică arată stilul de viață de aici nu are multe în comun cu cel al sihaștrilor stabiliți în grotele învecinate în primele secole creștine. Pe pagina de Internet a mănăstirii se vorbește că ar locui trei călugări, însă de la Dervent am fost asigurat că singurul viețuitor este chiar părintele protosinghel Gherman Nicolae, starețul lăcașului.

Acesta a plecat chiar de la mănăstirea Dervent și, despre motivația de a-și face propria mănăstire căreia să-i dea numele său, am citit în organul de presă locală Cuget Liber că locul i-ar fi fost arătat în vis de însuși Dumnezeu, care l-ar fi sfătuit în acest sens.

Pe oamenii care pretind că înfăptuiesc voința Lui Dumnezeu pe pământ nu este chip să-i convingi că greșesc. Orice logică umană pălește în fața argumentului că „Așa a vrut Dumnezeu”. Ca persoană cu convingeri laice, sunt tentat să bănuiesc trufie și râvnă în apetitul unui om de a turna beton în mijlocul naturii sălbatice, mai degrabă decât voința Lui Dumnezeu de a i se ridica, într-o arie de protecție specială pentru faună și floră, încă o catedrală care să-L slăvească.

Pereții din calcar cu grote sunt specifici rezervației

Lângă așa-numitele chilii se află o mică grădină zoologică a mănăstirii: o bătătură cu o pereche de păuni, un țarc cu vreo patru pui de căprioară și un căprior tânăr căruia îi năpârlea pielea de pe cornițe, plus o cușcă de iepuri – toate păzite de un dulău blând și prietenos, dar foarte flămând, care a înghițit pe nerăsuflate un codru de pâine pe care îl căram cu mine.

Un bărbat spre 40 de ani în straie preoțești, probabil chiar părintele stareț, m-a privit din pragul unui container de locuit din acelea care găzduiesc muncitorii pe șantier. L-am salutat și l-am întrebat dacă pot să vizitez mănăstirea, el a încuviințat din cap și s-a retras. Plăcuțele pe care scrie „Locație supravegheată video” te asigură că prezența nu îți trece neobservată.

Panoul de informare despre Canaraua Fetii

Pe drumul de întoarcere am citit unul dintre panourile de informare cu privire la rezervația Pădurea Canaraua Fetii, aflând că zona în sine se întinde pe 172 hectare, dar face parte dintr-o arie de protecție specială avifaunistică de peste 6 mii de hectare, instituită prin Hotărâre de Guvern în 2007 și numită Băneasa – Canaraua Fetei.

Cu satisfacție am zărit într-un colț al panoului că a fost realizat, cu sprijinul Uniunii Europene, de ONG-ul ecologist Mare Nostrum din Constanța, organizație pe care o respect foarte mult și la ale cărei acțiuni am participat ocazional. Mi-aș dori ca ei să știe ce se petrece mai noi în rezervație și, dacă nu e prea târziu, să întreprindă demersuri pentru ca paradisul natural să nu fie alterat de un vis megaloman.

Înălțarea unei asemenea catedrale într-un loc atât de izolat îmi amintește de stadioanele de 50.000 de locuri ridicate în Coreea de Sud pentru Cupa Mondială la fotbal. Cui va folosi această construcție, odată ce va fi terminată și sfințită de mai marii ierarhi de la Arhiepiscopia Tomisului?

Toamna trecută am avut ocazia să ajung la Târgu Mureș pentru a participa la cursul teoretic și practic organizat de Academia Velo. Într-o seară am vizitat pe biciclete Cetatea Medievală sau Fortăreaţa din Târgu Mureş, conform TripAdvisor unul dintre primele trei locuri demne de vizitat în oraș, și am văzut în fața ochilor cele două biciclete din lemn de brad construite artizanal de mureșeanul Zsok Donat.

Bicicletele din lemn sunt o apariție insolită în decorul de piatră și cărămidă al Cetății Medievale din centrul orașului, dar nu sunt complet rupte din context. Cuvântul care le-ar caracteriza cel mai adecvat ar fi „excentric”. Genul acela de excentricitate năstrușnică a omului căruia îi vine în minte o idee trăsnită și își pune la contribuție toată hotărârea și priceperea sa pentru a o transforma în realitate, indiferent de ce spun ceilalți semeni. Este modul de gândire care a condus la mari invenții în istoria omenirii. Însăși bicicleta a fost inventată în 1817 de baronul Drais von Sauerbronn sub forma unui cal de lemn cu șa de călărie și roți de car.

Personal, iubesc obiectele din lemn, în special pe cele cu destinație practică. Îi consider artiști pe meșterii anonimi care transformă o bucată de lemn uscat într-un obiect util și frumos. Bicicletele din lemn de la Târgu Mureș însă nu excelează nici la capitolul practic, nici la estetică. Nu am nicio îndoială că sunt meșteșugite și că au necesitat foarte mult timp și energie din partea lui Zsok Donat. Foarte inspirat poartă numele Wooden Chopper, pentru că realmente sunt cioplite și sculptate.

Când un coleg de la Academia Velo a întrebat de un preț pentru una dintre aceste biciclete, meșterul a avansat suma de 7000 euro, care poate fi justificată prin prisma efortului depus de domnul Zsok în atelierul personal. Dar din punctul de vedere a ce cumperi de banii ăștia, suma mi se pare nerealistă. Bicicletele unicat ale lui Zsok Donat ar avea nevoie de un cumpărător cel puțin la fel de excentric…