Anul trecut, în ajun de 1 Mai, am auzit din întâmplare o știre la radio despre caravana bicicliștilor către mare, iar imaginația mi s-a inflamat instantaneu. Însă deja îmi confirmasem participarea la evenimentul Red Bull F1 Mix, de la Mamaia, astfel că am înghițit în sec și mi-am spus “la anul”. De puține ori mi se întamplă să reiau chestiile pe care le amân cu un an (de pildă, examenul de licență), însă de data asta am lăsat orice deoparte, cu gândul că voi petrece weekend-ul de “Ziua Muncii” pe bicicletă și că la ultimele pedale voi simți în nări briza sărată a mării. Și n-am fost singurul din redacția TopGear, colegul Vlad Mitrache fiind și el amator de o asemenea aventură, la fel ca și Silviu Mocanu, fostul nostru junior DTP. Împreună cu ei, m-am înscris în caravana «Cu bicicleta la mare» și am plecat la drum sâmbătă dimineață, în ideea unui traseu de aproape 300 km.

Silviu, cu telefonul lipit de ureche

Pentru că mersul cu bicicleta pe autostradă este interzis, organizatorii și Poliția ne-au deturnat pe un drum ocolitor, ce-i drept mai pitoresc decât peisajul monoton de pe A2 și cu mai puțini bizoni în trafic. Astfel, după startul festiv de la Circul Globus, am ieșit din București prin comuna Pantelimon, rulând în mai multe plutoane pe DN3, până la Drajna, unde am început să urcăm spre Slobozia, iar de acolo am ajuns în efectiv complet la Amara, unde s-a încheiat prima zi de mers, la capătul a 140 km care ne-au stors de energie. Poate că și excesele de efort (ieșind din plutonul 3 și sprintând până în fruntea primului pluton) și-au spus cuvântul, însă la Amara, toți trei contemplam drumul de întoarcere spre București, cu trenul. Poate a fost apa deosebită (cu miros de apă minerală) care curgea la dușul hotelului din Amara sau poate întâlnirea la masă cu Virgil Gălățanu – un om simplu, dar extraordinar, care a făcut turul lumii pe bicicletă – dar a doua zi am simțit că pot să ajung la mare și am continuat drumul. A dezertat doar Vlad, care a preferat să ajungă la mare cu mașina. A știut când să pună punct aventurii – la care s-a descurcat cu brio, dacă mâ gândesc că a descoperit bicicleta abia acum vreo 8 luni.

Nici mie nu mi-a fost ușor să mă urc în șaua bicicletei, așa că am renunțat la ambițiile din prima zi și am apelat la șiretlicuri ca să rămân în caravană: am rulat în plasa mașinilor oficiale sau a altor bicicliști pe post de paravan atunci când bătea vântul. Drumul până la Hârșova a fost OK și pot spune ca m-am “odihnit” după risipa de energie din ziua precedentă, însă Podișul Doborogei, cu nenumăratele sale văi, și mai ales vântul au fost cam mult pentru mine. Dupa o agonie de circa 10 km pe care i-am parcurs în vreo oră, am abandonat în localitatea Gălbiori din jud. Constanța, în dreptul bornei care indica 49 km până la finiș. Rămăsesem fără apă, fără nimic de ronțăit, iar pe înserat se lăsase răcoare – deloc confortabil în costumul meu de poliester.

Pauză de masă în Lehliu, jud. Călărași

În localitatea următoare (Dorobanțu), aproape tot plutonul a abandonat, iar organizatorii au chemat autocarele cu care urma să ne întoarcem în București. Cu umilința de a nu mai avea bani destui pentru “biletul” de autocar (l-am finanțat pe amicul Silviu care nu a vrut să plătească prin card la Amara și în benzinării, urmând să-mi restituie împrumutul abia la primul bancomat din Constanța), ne-am întors în București, minunându-ne de drumul parcurs.

Am rămas însă cu o experiență care intră lejer într-un Top 25 al celor mai frumoase zile din viața mea și cu destule lucruri învățate. Unul dintre ele a fost să nu mai plec la un drum de 300 km pe șosea cu un mountain bike cu cauciucuri cu crampoane și late cât ale autocarului! Felicitări organizatorului (Geo de la “Bate Șaua”) și mulțumiri lui Lucian Mândruță, care ne-a scos din impasul de a rămâne și acum în minunata comună Dorobanțu. Cât despre mersul pe bicicletă până la mare, mi-am zis din nou “la anul”… și cred că mă voi ține de cuvânt!