Multă vreme am avut o reținere în a participa la întâlnirile săptămânale Bikewalk, ale bicicliștilor de ocazie, pentru un foarte scurt tur prin București. Fie și cu scopul lor nobil al acestor defilări, acela de a promova mersul pe bicicletă pentru toate categoriile de români, aveam prejudecata că strângerea pentru un marș prin capitală are un iz de Gay Parade. Adică te aduni în spiritul „Da, sunt biciclist și nu mi-e jenă să mă afișez cu alții ca mine”.

Merg cu bicicleta de la 6 ani, practic fără nicio întrerupere mai mare de 4-5 luni, până acum la 29 de ani, când aproape că nu trece o zi fără să ies la o pedală, în medie 10 km zilnic, atunci când fac drumuri prin București. De acum 10 ani, simt că s-a schimbat mult în optica prin care românii îi privesc pe cei care merg cu bicicleta, neîndoielnic și grație acțiunilor și defilărilor de tip Bikewalk.

Față de perioada nu foarte îndepărtată în care nu se considera că ai prestanță dacă vii la facultate/serviciu/prieteni cu bicicleta, am constatat cu plăcută surprindere că mersul pe două roți a revenit la modă. Cred că ultima oară când bicicleta era cu adevărat la modă fusese la începtului secolului XX, când era distracția celor educați la Paris, spre dezgustul românului din talpa țării, care își scuipa în sân un „Doamne ferește” și își spunea cu superioritate că au dat în mintea copiilor.

Pentru că mulți dintre concetățenii noștri au și azi o mentalitate de talpa țării, m-am lovit adesea de această preconcepție. Disprețul meu pentru ei a fost mereu unul total; nu m-a interesat niciodată părerea lor despre mine și cu sigurață nu caut prin participarea la acțiuni tip Bikewalk să le demonstrez că mersul pe bicicletă este totuși compatibil cu statutul de adult, cu carieră profesională, cu job onorabil și salariu decent.

Şi iată-mă totuși participând în seara aceasta la primul meu Bikewalk (ediția a 6-a), cel care a sunat adunarea în Parcul Tineretului. Vreo 200 de bicicliști literalmente de toate facturile… de la foști cicliști de performanță cu ale lor cursiere, până la puștani de liceu cu bicle de downhill, la studente cu biciclete fashionable de trekking, până la domni respectabili cu aspect de funcționar european, echipați din cap până-n picioare cu echipament nou-nouț. În total, vreo 200 de ghidoane de toate felurile, cu tot atâția bicicliști de promenadă.

Micul nostru parcurs urban din Parcul Tineretului până în Parcul Izvor, trecând pe legendarul bulevard de fițe Magheru și prin intersecția de la Romană, a fost nu numai aprobat de Poliție, dar a și fost escortat de o mașină și un agent pe motocicletă care au deschis calea prin trafic, în timp ce polițiștii de pe traseu opreau toate mașinile care își încrucișau direcția de mers cu a noastră, pentru ca plutonul să aibă prioritate, indiferent de culoarea semaforului care ne surprindea pe la intersecții.

Un lucru care, fără doar și poate, m-a impresionat. Mai puțin plăcut surprins am fost de haosul din pluton. Dacă la tura „Cu bicicleta la mare 2010” nu mi-a mers la inimă faptul că mulți nu știau să meargă într-un pluton, la Bikewalk părea că participanții nici nu își doresc vreodată să ruleze fără să taie calea altora, fără să accelereze subit ori să încetinească aiurea. Ca dovadă și căzăturile petrecute pe acest traseu ce nu a depășit 10 km. Însă cel mai mult m-au deranjat aluziile și miștocărelile pe care colegii le pluton le adresau agenților de circulație postați în intersecții pentru siguranța noastra. Sau strigările perverse de la Târgu Ocna („hai să te iau pe cadru”), din partea adolescenților către fetele singure care treceau pe trotuar.

Una peste alta, Bikewalk a fost o experiență cu aspecte bune și nașpa, nu m-aș hazarda să spun care dintre ele au predominat. Aș vrea să particip și la un Critical Mass adevărat sau măcar la întâlnirea nocturnă de fiecare vineri.