Archive for Septembrie, 2010


Florin Leonte defilare biciclete bucuresti
Dacă azi este ultima zi de joi a lunii, înseamnă că este “Joia Bicicletei”. Totodată a fost prima ediţie a acestui eveniment lunar la care am luat parte şi n-am regretat că a fost nevoie să traversez Bucureştiul la o oră de vârf a traficului rutier pentru a ajunge la întâlnire, la 18:00, în parcul Herăstrău, la intrarea dinspre Arcul de Triumf.

Plutonul participanţilor a fost probabil subţiat de Critical Mass-ul lui GeoBateŞaua, desfăşurat cu o zi înainte, cu plecarea din acelaşi loc (şi la care nu am ajuns, deşi îmi propusesem). Poate că n-au fost în total mai mult de 20 de biciclişti care au plecat pe traseu la defilarea din Joia Bicicletei, dar la evenimentele organizate de Florin Leonte am cunoscut de fiecare data oameni de bună calitate şi cu care am socializat uşor. Finişul din Piaţa Unirii ne-a prins pe înserate, semn că la ediţia de luna viitoare (apropo – va avea loc pe 28 octombrie, din acelaşi loc şi de la aceeaşi oră) va fi nevoie să-mi echipez MTB-ul de oraş cu lumini.

Ba mai mult, defilarea de Joia Bicicletei, ediţia pe septembrie, a avut şi un participant cu totul deosebit: cicloturistul american Mike Quinlan, aflat în gazdă la bunica mea pe timpul celor două zile pe care le-a petrecut în Bucureşti. Mă bucur foarte mult că programul lui s-a potrivit de aşa natură încât să-l pot aduce şi la o acţiune a bicicliştilor din Capitală.


Să pedalezi pe pistele de biciclete amplasate pe unele trotuare din Bucureşti sau alte mari oraşe (unele chiar aşa superficiale cum au fost făcute pentru a toca nişte bani europeni) este de multe ori o cursă cu obstacole, pentru că o găseşti ocupată de pietoni, de comercianţi care îşi extind ilegal buticul (de obicei florării sau tarabe de zarzavaturi vândute de speculanţi), dar în cele mai nesuferite cazuri, pista e blocată de automobile staţionate neregulamentar. Ştim cu toţii că numărul locurilor de parcare din zonele urbane sunt sudbimensionate faţă de parcul auto de la ora actuală, dar nu este mai puţin adevărat că există parcări cu plată în Capitală, la preţuri nu tocmai prohibitive (care îţi oferă şi protecţia maşinii). Însă pe care şoferii le evită, preferând în schimb să-şi înghesuie maşinile pe trotuar. Iar trotuarul este gratuit, cel puţin atâta timp cât Poliţia nu va lua măsuri, prilej cu care să-şi rotunjească bugetul prin aplicarea amenzilor cuvenite.

Mai grav chiar decât indolenţa Poliţiei Rutiere este că înţelepţii fenomenului ciclist de pe forumurile de specialitate sunt în general de părere că pistele de biciclete n-ar avea ce să caute pe trotuar, locul tuturor bicicliştilor indiferent de vârstă fiind pe marginea şoselei. Ei au propus chiar desfiinţarea pistelor de pe trotuar, pentru a le muta pe prima bandă a carosabilului. Sunt în total dezacord cu această viziune foarte păguboasă, împărtăşită inclusiv de Florin Leonte, altfel un energic militant al ciclismului pe care îl respect. OK, bicicleta este un vehicul, aşa cum o defineşte legislaţia rutieră internaţională, însă utilizatorul ei este cu mult mai expus pericolelor din trafic decât oricare alt vehicul şi de-asta consider că ar trebui protejat suplimentar.

parcare pe trecere de pietoni semn oprirea interzisa bucurestiMutarea pe marginea şoselei a pistelor obligatorii pentru biciclete ar duce la riscuri mai mari pentru biciclişti. Din experienţa de locuitor nativ al unui oraş foarte aglomerat, îmi este uşor să anticipez că orice spaţiu amenajat pe marginea drumului va fi folosit de şoferi pe post de parcare ad-hoc. Uneori, nu aglomeraţia este cauza, ci mai degrabă prostia şi iresponsabilitatea faţă de celălalt, asociate de obicei manelismului. În fiecare zi găseşti cu nemiluita exemple de automobile care staţionează nejustificat pe marginea şoselei, sub incidenţa semnului „Oprirea Interzisă” sau fix pe trecerea de pietoni, deşi există locuri de parcare publică în imediata apropiere (vezi poza alăturată). Aşadar, la ce bun o pistă de biciclete dacă este din loc în loc blocată de maşini parcate? Pe care trebuie să le depăşeşti ieşind de pe pista de biciclete şi intrând pe banda întâi a drumului.

Cineva ar putea spune că dacă pistele de pe trotuar sunt oricum de multe ori blocate de maşini, n-ar fi acelaşi lucru pentru biciclişti dacă pistele ar fi amplasate pe marginea carosabilului? Consider că fenomenul ar fi cu mult mai grav în al doilea caz, deoarece pistele de pe trotuar sunt de regula delimitate de zona carosabilă cu mici stâlpi cu miez din fier acoperit de plastic sau cauciuc. Plus că ocolirea de către biciclist a unei maşini pe trotuar se face în condiţii mai sigure – fără să existe riscul de a fi lovit din spate de o maşină care circulă cu viteză de cel puţin două ori mai mare.

O altă consecinţă la mintea cocoşului este că pista de biciclete de pe marginea drumului va fi ocupată de pubele de gunoi (poză stânga) sau tomberoane, fiindu-le mai la îndemână gunoierilor să le lase în permanenţă acolo pubela gunoi bucuresti decât să le ţină în spaţiile pătrate special „decupate” în trotuare. Să ne gândim şi la femeile de serviciu ale blocurilor sau oamenii care locuiesc la curte şi care obişnuiesc să depoziteze imediat sub bordură praful/gunoiul pe care îl mătură, aşteptând să fie ridicat de către cei de la salubritate sau măcar să fie împrăştiat de vânt (după mentalitatea „cum o da Dumnezeu”). Deci nu numai că pista de biciclete ar fi ocupată de maşini şi pubele, dar ai avea de escaladat din loc în loc mormane de mizerie mai mici sau mai mari, din care adesea nu lipsesc cioburile, cuiele şi rahatul de câine/om.

Nu în ultimul rând, să ne gândim la poluare. Pe marginea şoselei, practic este ca şi cum ai respira direct din ţevile de eşapament. Un studiu recent din Marea Britanie arată că bicicliştii sunt mai expuşi decât pietonii la gazele nocive ale maşinilor, inhalând de până la 5 ori mai multe nanoparticule emise de maşini, pe fondul efortului mai mare pe care îl depui pedalând şi a ritmului cardiac crescut. Iată deci încă un motiv serios să-ţi doreşti să fii mai departe de maşini, fie şi cu un metru!

Hmm… însă parcă simt că ăsta nu e un blog adevărat de ciclism dacă nu am şi o galerie de poze cu maşini parcate pe pistele de biciclete. Aşa că luaţi şi serviţi din „colecţia” proprie:

Ford Ka Romania pista biciclete Nissan 350Z Bucuresti Romania parcare pista biciclete pista biciclete trotuar Bucuresti

Azi mi-am reamintit de o altă scenă hollywoodiană memorabilă cu biciclete, din filmul optzecist Quicksilver, cu un Kevin Bacon mai tânăr decât a fost vreodată (sic!) şi cu Laurence Fishburne, un actor care îmi aduce aminte de un fost coleg de birou. Quicksilver este de fapt un film cu biciclete, însă fără a fi neapărat legat de ciclismul de performanţă, ci de mersul pe 2 roţi ca stil de viaţă într-un mare oraş. Are şi eternul conflict bicicletă-maşină, cu un final violent care îţi satisface pofta de justiţie gentilică de tip „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”, dar are şi această scenă amuzantă:

Bike dancing – lăsând la o parte prestaţia echilibristică (care la o demonstraţie de trick-uri din vremurile noastre ar părea o joacă de copii), remarc faptul că bicicleta era în centrul atenţiei acelor tineri americani din bar. Toţi aveau câte una şi o priveau ca pe un mijloc de locomoţie rapid şi cool. Oare câte secole au trecut în mentalitatea oamenilor, din 1986 până astăzi?


Marţi am făcut o mică tură cu bicicleta pe care o plănuiam de câteva săptămâni, între Săcele şi Prejmer (jud. Braşov). Pretextul: să-l vizitez pe bunul prieten Horia Ţoţu la noul circuit de karting care se construieşte din primăvara aceasta în localitatea Prejmer. Deja fusesem la viitoarea pistă în luna aprilie, cu prilejul conferinţei de presă care a lansat oficial proiectul Prejmer Circuit, însă cu maşina.

De data aceasta, a fost o călătorie mixtă, cu maşina până în Săcele, iar de acolo cu bicicleta până în Prejmer. Din Bucureşti, itinerariul cel mai comod până la Prejmer este pe DN1 până la Braşov, iar de acolo încă o duzină de kilometri pe DN11. Comoditatea nu a fost pe ordinea de zi în acest caz, pentru că am ales să vin prin Vălenii de Munte, pe superbul DN1A („varianta Cheia”) şi să urmez din Săcele drumuri judeţene pe care nici amicii mei braşoveni nu le cunoşteau şi cu atât mai puţin nu mi le recomandau.

Rareori m-a descurajat atenţionarea „Nu-ţi recomand”, aşa încât devenise pentru mine un imperativ să descopăr o cale mai scurtă către Prejmer, mai ales că mi-am propus să revin acolo de multe ori. În Săcele, mi-am lăsat maşina în grija lui Ervin, el însuşi biker pasionat (însă nu gustă decât downhill) şi am asamblat un umil MTB „no-name” pe care îl cumpărasem acum 4 ani pentru tatăl meu, drept cadou pentru că se lăsase de fumat.

De la casa lui Ervin am mers pe „Ocolitoare” – noua şosea de centură din partea de nord a municipiului Săcele (nou-nouţă şi impecabilă, ce nici nu apare pe Atlasul Rutier), până la intersecţia cu Drumul Judeţean 103B, care duce la Tărlungeni. De fapt, te aduce într-un sens giratoriu fără niciun indicator rutier. Doar amintirea vagă a hărţii m-a făcut să o iau spre dreapta pentru vreo 200 metri, unde o tăbliţă albastră măzgălită artizanal cu vopsea albă îmi arăta la stânga Drumul Judeţean 112D către Cărpiniş, iar apoi Prejmer.

Încă nedumerit dacă sunt totuşi pe calea cea bună, am parcurs în viteză cei câţiva kilometri pe care se întinde satul Cărpiniş, moment în care eram puţin dezamăgit de faptul că până atunci întâlnisem numai asfalt chiar de bună calitate, când eu mă aşteptam la drumuri „bombardate”, bune pentru mountain-bike. N-au trecut mai mult de 5 minute de când pedalam cu acest gând în minte, că un duh al călătoriilor mi-a îndeplinit dorinţa şi mi-a aşternut în faţa ochilor un drum de pământ şi macadam până la linia orizontului. De fapt, vreo 6 km de pietre colţuroase care ieşeau din sol şi care mi-au satisfăcut cu vârf şi îndesat apetitul pentru drumuri neasfaltate.

Pe acest drum de căruţe te simţi în intimitatea naturii, spre deosebire de sate, unde la fiecare poartă te urmăreşte câte o pereche de ochi. Poza de la începutul acestui post este făcută pe acest dezolant, dar sublim de sălbatic tronson de macadam al judeţeanului 112D. Ca orăşean, nu am parte foarte adesea de un peisaj cu nori ce nu este obturat de clădiri sau stâlpi de electricitate cât vezi cu ochii – iată din ce cauză am savurat momentul, în timp ce simţeam fiecare denivelare a suprafeţei de rulare.

Ajuns în Prejmer, am trecut în fugă pe lângă celebra biserică medievală fortificată. Nu din indiferenţă (era un obiectiv pe care l-am avut în vedere dinainte), ci pentru că la orele după-amiezii era un loc cam aglomerat pentru gusturile mele (la urma-urmei, veneam din pustietate, nu?), dar şi pentru că rătăcisem de două ori drumul către pista de karting, iar Horia deja mă aştepta la faţa locului.

Am avut cel mai bun ghid al circuitului şi al complexului de clădiri auxiliare din jurul pistei, întinse pe 17 hectare. Horia este marketing manager al companiei care va opera circuitul şi a luat parte la acest proiect încă de când se afla doar în mintea celor doi parteneri de afaceri care au demarat construcţia lui. Dacă va fi gata în primăvara lui 2011, cum şi-au propus braşovenii, ar fi minunat, pentru că la anul am de gând să fac multe ture cu bicicleta pe ruta Săcele-Prejmer. Ca să nu mai spun de turele pe circuit… 🙂

Am văzut mai multe filme bune în care bicicleta ia parte la o acţiune scenică menită să contureze personajul, însă de departe, scena mea preferată din istoria all-time a cinematografiei este cea din „Butch Cassidy si Sundance Kid”, de acum 40 de ani, cu regretatul Paul Newman în rolul biciclistului. Iar în rolul pasagerei pe ghidon, frumoasa actriţă Kate Ross, care avea o ingenuitate specifică filmului de demult. Nu în ultimul rând, coloana sonoră „Raindrops Keep Fallin’ on My Head” a lui B.J. Thomas – un cântec naiv, ale cărui versuri mă alimentează cu optimism de fiecare dată când îl ascult (şi la care apelez mental de câte ori mă prinde ploaia pe bicicletă!).

Genială replica lui Paul Newman aproape de sfârşitul secvenţei de 5 minute din film: „You are riding on my bicycle – in some Arabian countries that’s the same as being married”. Păcat că nu mi-a venit şi mie în cap atunci când am plimbat fete pe ghidon, dar mă străduiesc să o ţin minte. 😉