Archive for Octombrie, 2010


Mersul în şa previne tulburările de erecţie

În unul dintre primele posturi pe acest blog, vorbeam despre multele preconcepţii ale românului simplu, legate de mersul pe bicicletă. Pentru o naţiune în care burta încă este un simbol al bunăstării sociale, iar un automobil cât mai mare este emblema unei cariere de succes, bicicleta este văzută ca mijlocul de transport al celui prea sărac să-şi permită o maşină sau prea idiot să obţină permisul auto. Pe scurt, un adult care merge pe bicicletă este ori un ratat, ori un imatur.

Şi asta nu este tot: în concepţia celor cu un creier nu foarte mobilat, mersul pe şaua bicicletei duce, nici mai mult nici mai puţin, la impotenţă. Nimic mai fals! Cunoscând atât de mulţi ciclişti care duc o viaţă personală împlinită (eu însumi printre aceştia), ştiu cât de penibilă este această prejudecată a omului sedentar sau care nu are curajul să transpire făcând mişcare.

Fără să mă surprindă deloc, am citit într-o revistă medicală (Jurnalul de Sănătate), acest pasaj despre binefacerile mersului pe bicicletă: „Datorită trepidaţiilor la care este supus bazinul, ca o utilă formă de masaj, se previn inflamaţiile prostatei, tulburările de erecţie.

Click pe imaginea din dreapta pentru a citi întreg articolul. Luaţi-o pe-asta, sedentari cu prejudecăţi !

Anunțuri


Mitsubishi 4x4 Show 2009

Prima oară când am ajuns la Adamclisi a fost acum mai mult de 20 de ani, pe vremea când eram prea mic să apreciez ruinele din piatră, cărămidă şi mortar pe care le vedeam în faţa ochilor. Abia pe la jumătatea anului 2009 am redescoperit plăcerea de a vizita cetatea antică Tropaeum Traiani, cu prilejul participării mele la Mitsubishi Adventure Day – un curs de condus auto pe un traseu accidentat, mai exact pe dealurile abrupte din imediata vecinătate a zidurilor vechiului municipiu roman.

De atunci, am revenit la Adamclisi de câteva ori pe an, în fiecare anotimp! Pentru variaţie, în toamna asta îmi propusesem să ajung acolo pe bicicletă, ca să simt mai intim natura, clima şi relieful Dobrogei fără inhibitorul numit maşină. Mi-am stabilit oraşul Murfatlar, unde am rude apropiate şi prieteni, ca punct de start al unei călătoriei cicloturistice de 95 km către fostul Municipium Tropaeum Traiani – sit arheologic studiat de două secole, dar care încă mai are multe de spus. Nu doar specialiştilor, ci şi fiecărui turist care-l vizitează cu respectul cuvenit unui loc istoric.

Decor tipic dobrogean

După ce las în urmă pădurea de la Murfatlar, observ că drumul începe să urce, încet dar sigur, până în localitatea Ciocârlia de Sus. Dar până acolo văd pe dreapta un şantier pe care poţi să vezi munţi de bitum, nisip şi pietriş. Un panou de la intrare te anunţă că este vorba de viitoarea Autostradă Cernavodă-Constanţa. Staţi liniştiţi că nu se lucrează la vreo autostradă, ci doar se centralizează materialele de construcţii – probabil se fură mai uşor când le ai pe toate la un loc! N-am zărit termenul de finalizare a lucrării, dar nu cred să fie în mileniul nostru.

Întâlnesc porţiuni blânde de urcare/coborâre şi la turele mele prin judeţul Călăraşi, însă drumul dintre Murfatlar şi Adamclisi este compus aproape numai din dealuri şi văi, mijlocite de numai câţiva kilometri de plat. Iar lucrul acesta te consumă fizic dacă nu ştii ce te aşteaptă pe traseu. Localităţile sunt triste şi nu pierzi nimic dacă ţii ochii la traseu – ambele extremităţi ale şoselei sunt pline de pietre colţuroase, aşa că poţi uşor să cazi sau să strici o jantă!

«Pe ultimul drum...»

În afara localităţilor găseşti multe cruci pe marginea drumului şi troiţe ridicate în memoria celor care au murit în accidente rutiere. „Călătorule din drum, nu te mai grăbi acum, eu merg pe ultimul drum…” – aşa începe avertizarea gravată pe spatele unei cruci de piatră ridicată de părinţii şi fratele unei victime a şoselei. Foarte uşor poţi să mori nevinovat pe acest drum. La cum vâjâie pe lângă mine maşinile, este uşor să-ţi imaginezi că viteza omoară mulţi oameni pe aici. O vale în linie dreaptă poate să-ţi dea iluzia optică a unui drum plat, astfel că mulţi şoferi sunt surprinşi în depăşire de o maşină care apare pe sens opus urcând vârful de pantă. Linia continuă este oricum pentru începători şi fraieri…

Izvor Pietreni

Izvorul de la Palaz Grup

În apropiere de Pietreni, la intrarea către firma Palaz Grup, întâlnesc pe stânga un foişor tradiţional din lemn, cu o altă cruce, dar mai ales cu un izvor amenajat alături. De asemenea cu tematică religioasă, izvorul este strategic ascuns de o linie de arbuşti, astfel că este surprinzător de curat. În această enclavă de civilizaţie, iau o gustare, mă rehidratez şi completez rezerva de apă rece. Mă minunez pentru a nu ştiu câta oară cât de mult îţi ridică moralul asemenea împliniri mărunte.

Când mai sunt 4 km până la Deleni, începe prima coborâre serioasă. Iarna trecută, după ninsoarea de la mijlocul lui decembrie, văzusem pe sens opus un cetăţean cu Mercedes (tracţiune spate şi roţi de vară!) împins de soţia cu haină de blană ca să urce rampa. Fie şi la ghidonul bicicletei, panta îţi cam dă palpitaţii, nu atât pentru viteza de peste 60 km/h pe care o atingi lejer, cât mai ales pentru denivelările sau nisipul peste care treci chiar mergând aproape de axul drumului.

După încă două coborâri cu hopuri la care trebuie să-ţi alegi bine trasele (ai o singură încercare!), respectiv prin localitatea Adamclisi, apoi la ieşire spre cetate, ajung în sfârşit la destinaţie.

Paznicul Soare

La poarta de vest a cetăţii mă întâmpină simpaticul paznic Soare, un adevărat ghid al complexului antic Tropaeum Traiani, la fel de bine dispus însă mai puţin vorbăreţ decât de obicei. Acest oltean stabilit în Dobrogea, cu înălţime de jocheu, îmi spune că Boc i-a tăiat sporul de vechime, iar cu reducerea de 25% a salariului său de bugetar, mai câştigă doar 4 milioane amărâte. Însă fluieră ca să-i treacă necăjeala şi mă sfătuieşte să fluier şi eu pe bicicletă, pentru că aşa voi pedala mai uşor. Sincer să fiu, este unul dintre cele mai bune sfaturi primite în ultima vreme!

Înainte să se retragă în clădirea administrativă de alături, mă invită să parcurg „via principalis” a cetăţii, cea pavată cu lespezi pe piatră, pe sub care trec elaboratele tuburi de canalizare. Mă caţăr pe ziduri, intru în incinte pe unde nu mai călcasem, adun pe pavaj cioburi de ceramică antică şi încerc să le asamblez în joacă.

Scorpionul de Constanţa

Toate acestea au făcut să merite călătoria cicloturistică (deşi o consideram un scop în sine), mai ales că în Adamclisi m-am întâlnit cu „Scorpion” de la Constanţa Cycling Team, ieşit şi el la o pedală pe şosea cu alţi doi ciclişti. După ce „Turul Cetăţilor” s-a amânat de trei ori, iar o plimbare până la Histria s-a anulat subit cu trei zile înainte, aveam ceva dubii în privinţa seriozităţii băieţilor de la CCT, dar Scorpionul mi s-a părut foarte OK şi pus pe treabă, astfel că mi-ar plăcea cândva să particip la o tură mai lungă prin Dobrogea, alături de echipa constănţenilor.

O tură cicloturistică de +500 km întinsă pe o săptămână întreagă, pe la vreo două duzini de cetăţi antice din judeţele Tulcea şi Constanţa – iată o propunere curajoasă care mi-a inflamat imaginaţia!

Ladri di biciclette, Hotii de bicicleteÎn ultimele două luni m-am străduit să adun în această categorie cât mai multe scene memorabile cu biciclete în filme, şi am găsit destule exemple în istoria cinematografiei, dar toate celelalte mi se par nesemnificative în comparaţie cu acest veritabil film de artă: „Hoţii de biciclete” (Ladri di biciclette).

Este despre un om obişnuit căruia i se fură bicicleta, apoi este constrâns să fure el însuşi o bicicletă. Pentru că fără bicicletă nu poate munci ca să-şi întreţină familia. Demnă de reţinut replica angajatorului care îi spune lui Antonio (interpretat de Lamberto Maggiorani) că fără o bicicletă cu care să se deplaseze prin oraş nu-i poate oferi slujba de lipitor de afişe – singura disponibilă.

Fără măcar să beneficieze de actori mari în distribuţie, „Hoţii de biciclete” este o capodoperă a regizorului italian Vittorio De Sica. Realizat tocmai în 1948 şi inspirat dintr-o nuvelă de Luigi Bartolini, filmul reflectă realitatea unei ţări sărăcite după anii de război. Bicicleta în sine apare nu ca hobby şi nu doar ca mijloc facil de deplasare, ci reprezintă speranţa de trai a unei familii.

Aşadar, iată „Hoţii de biciclete”, în original, adică 70 de minute de grea încărcătură emoțională:

E.T. face bicicleta să zboare!

Probabil una dintre cele mai memorabile scene din istoria cinematografiei, nu numai a celor cu biciclete, este cea din E.T. the Extra-Terrestrial (1982), în care simpaticul nepământean îşi foloseşte puterile telechinetice ca să decoleze cu bicicleta şi să ajungă la OZN-ul alor săi, scăpând astfel de urmărirea agenţilor guvernamentali. Secvenţa cu băieţelul Elliott pedalând noaptea deasupra pădurii pe fundalul Lunii pline şi cu E.T. în coşuleţul bicicletei este chiar momentul de climax al filmului – de câte ori n-am visat să mi se întâmple şi mie măcar o dată? Un film de familie şi în acelaşi timp o capodoperă a genului SF, de referinţă în cariera regizorului Steven Spielberg. Obligatoriu de văzut!

Pont: urmăriţi tot filmul să o vedeţi pe Drew Barrymore la 7 ani, în rolul lui Gertie, sora lui Elliott. 😉


Pentru cea de-a treia şi probabil ultima tură prin judeţul Călăraşi din acest sezon, am aşteptat două zile în satul Zimbru să se liniştească norii şi să prind o zi bună de ieşit cu bicicleta. Iar după ce sâmbătă şi duminică a plouat aproape încontinuu, luni a fost prima zi potrivită pentru ceea ce îmi propusesem. Şi anume o tură mixtă, de şosea şi drumuri de macadam ori pământ, către est, adică înspre municipiul Călăraşi. Dacă la precedenta ieşire (turul Mostiştei) abia apucasem să-mi murdăresc roţile de pământul Drumului Judeţean 309, de data aceasta voiam „noroi pe pâine”!

Pană în comuna Dorobanţu

Scenariul era următorul: cobor din nou (geografic vorbind) din Zimbru spre Dunăre, prin Ulmu, până în mijlocul comunei Dorobanţu. Odată ajuns la DN 31, de data aceasta o iau în stânga spre Călăraşi, pe un drum pe care n-am mai fost niciodată. Însă abia ce trec prin faţa sediului Poliţiei din Dorobanţu, că aud un zgomot înfundat dinspre roata spate şi apoi simt cum cauciucul pierde subit presiune până când aproape că rulez pe jantă. Trag de urgenţă pe prispa din beton a unei fântâni de pe marginea drumului şi despachetez instrumentele de depanare. Pentru prima dată, luasem cu mine două camere de rezervă, în loc de una singură, ca până acum, şi mă felicitam că nu-mi lipsea nimic din ceea ce îmi era util pentru a demonta roata şi a încălţa noua cameră CST, luată de la Veloteca, pentru 6 lei.

Din păcate, valva de bicicletă mi-a dat ceva de furcă până când mi-am dat seama că ventilul nou este ţeapăm din fabricaţie şi trebuie împins uşor în sus pentru ca, odată desfiletat, să permită aerului să intre în cameră. Astfel că întreaga operaţiune de remediere a unei banale pene m-a costat aproape o oră, în condiţiile în care oricum plecasem târziu pe traseu, aşteptând ca termometrul să urce mai vârtos către 15 grade Celsius. Cu toate că luasem în calcul şi întoarcerea la Zimbru, am decis să-mi continui drumul, chiar dacă nu reuşisem să aduc pneul spate la presiunea ideală pentru şosea.

Lacul Gălăţui, lângă Bogata

Peisajul agricol de toamnă este interesant, dar nu apuc să-l privesc prea bine, pentru că drumul spre Călăraşi este intens circulat de TIR-uri şi camioane, iar spaţiul de după banda alba continuă de pe margine lipseşte cu desăvârşire, mai ales în afara localităţilor. Extrem de întinsa localitate Ciocăneşti (unde conform hărţii se află conacul familiei Cantacuzino, însă nu am văzut niciun indicator rutier) mi se pare lungă cât un cartier al Bucureştiului şi o parcurg plictisit până la ieşire din Bogata, unde mă întâmpină prima privelişte cu adevărat frumoasă: marginea sudică a lacului Gălăţui, cu un luciu de apă ireal de albastru.

Merg în continuare pe DN 31, prin anostele sale comune şi sate de pe margine (Rasa, Cuneşti, Grădiştea), pe unde copiii localnicilor mă salută cu „Hello!” şi „Hola!” – că doar este un drum frecventat de cicloturiştii străini care vin pe cursul Dunării. De data aceasta nu întâlnesc niciunul, pentru că a cam trecut sezonul lor. La ieşire din Grădiştea, întâlnesc însă o scenă care mă marchează: un căţel simpatic mă priveşte de pe marginea drumului, de la un popas cu mese şi scaune din ciment.

Cedez gustarea unui căţel

Are picioarele din spate paralizate, dar se deplasează cu lăbuţele din faţă, târându-le pe cele din spate. Luasem la mine două cubuleţe de brânză, în caz că mă răzbea foamea pe drum, şi cu mare bucurie i le-am dat pe amândouă, însă cu părere de rău că deja îmi consumasem apa din sticla de 0,5 litri pe care o luasem în rucsac. I-aş fi oferit şi de băut, pentru că nu-i este uşor să ajungă la o sursă de apă. Am văzut multe la viaţa mea, dar scena asta aproape că mă face să plâng. Plec totuşi, pentru că este trecut bine de ora 16 şi abia sunt la jumătatea traseului.

Când mai sunt doar 10 km până la Călăraşi, ajung la intersecţia cu DN 3, unde o apuc spre Bucureşti. Drumul acesta îl cunosc destul de bine, fiind ruta pe care merg cu maşina când mă întorc de la mare pe varianta Adamclisi. Dar cu bicicleta nu mai fusesem pe aici, iar perspectiva este alta, luând în calcul maşinile care trec foarte aproape de mine cu 170-180 km/h. Brusc, mi-a reamintit motivul pentru care oraşul Călăraşi este supranumit capitala naţională a BMW-urilor cu numere de Bulgaria. Mă consolez cu gândul că de la viteza asta nu aud maneaua pe care o ascultă cocalarul de la volan.

Apă rece de la fântână!

Cu prima ocazie părăsesc DN 3, adică la bifurcaţia cu DJ 307A, un drum reabilitat de Consiliul Judeţean Călăraşi, după cum te anunţă un panou. Chiar acolo se ridică o troiţă în memoria unor oameni care au murit pe şosea, iar alături este o fântână tradiţională din lemn, de unde îmi scot o găleată cu apă. Este cam nisipoasă şi are un gust mai ciudat, dar nu e cazul să strâmb din nas: beau cât pot şi fac plinul sticluţei de jumătate de litru care ar trebui să-mi ajungă pe porţiunea cea mai dificilă a traseului.

Prima aşezare pe care o întâlnesc este Independenţa şi nu prea înţeleg de ce sub panoul de intrare scrie „Localitate de frontieră”. Traversez şi satul Potcoava, apoi trec podul peste lacul Gălăţui – de această dată prin partea nordică a bălţii. Cu soarele aproape de asfinţit, zona este realmente superbă, ca o scenă de tablou. Fac nişte poze din mers de pe bicicletă, dar nu sunt prea mulţumit de încadrare şi nici nu mai am timp să mă opresc pentru a face unele mai reuşite.

Alexandru Odobescu este o comună măricică, având o biserică frumoasă (Sf. Nicolae), apoi urmează satul Nicolae Bălcescu, unde aproape că ratez intersecţia cu drumul judeţean (comunal?) 309 care face legătura directă cu Zimbru. Ce-i drept, nu mă ajută niciun indicator şi mă miră că pe hartă figurează uliţa aceea care coboară spre gârlă. Mă ajută în schimb vânzătoarele magazinului sătesc, după ce le trece uimirea de a vedea un biciclist cu cască din plastic şi ochelari cu lentile galbene.

Drumul ăsta 309 e pe hartă!

Bag de seamă că la podul de fier ce trece peste râul care alimentează lacul Gălăţui este concentrată întreaga viaţă mondenă din Bălcescu, astfel încât o duzină de glasuri îmi confirmă direcţia Zimbru, pe un drum de pământ umblat doar de tractoare şi căruţe. Pentru început, nu este deloc greu să urmez calea cea bună, pentru că merge în paralel cu un canal de irigaţii, dar apoi drumul se intersectează în mai multe cu altele de acelaşi fel, care nu figurează pe hartă. La vremea când soarele a trecut deja dincolo de linia orizontului, contemplez riscul de a-mi petrece noaptea pe aceste coclauri întinse cât vezi cu ochii. Aventura poate să ia o turnură nasoală, aşa că las naibii aparatul de fotografiat şi dau bătaie înainte, atât cât îmi permite suprafaţa moale şi denivelată a drumului.

Din loc în loc, trec pe lângă foste staţii ale Cooperativei Agricole de Producţie, astăzi ruine în care cresc bălării şi probabil bântuie fantome. Dar cel mai important este că după vreo jumătate de oră văd linia de plopi de-a lungul Drumului Judeţean 304, cel pe care merg la Zimbru, dinspre Lehliu. Deşi este trecut de ora 19 şi se vede Luna, încă nu este beznă totală şi încă văd să ocolesc gropile şi băltoacele de pe drumeagul care sper să mă ducă la Zimbru. După un sfert de oră de pedalat neîntrerupt, nu mi se pare că mă apropii de linia de plopi şi îmi trece prin cap gândul că e un miraj.

Dar pedalez în continuare măcar să nu-mi fie frig. Fiecare arbust de pe margine mi se pare un om şi nu văd niciun motiv legitim pentru care ar trebui să fie acolo la ora asta. Am ratat de mult drumul judeţean/comunal 309 şi merg pe un drum paralel cu fostul canal de irigaţii. Sălbăticiunile care trăiesc în el foşnesc prin iarbă la trecerea mea, lucru care îmi sporeşte teama de… orice. Doar faptul că gâfâi cu respiraţia tăiată îmi dă altă preocupare, până când zăresc un far de maşină pe lângă linia de plopi. Încă un sfert de oră de mers pe beznă – neştiind peste ce calc, parcă mă aflam la ghidonul unui covor zburător! – şi ajung să înţep asfaltul de la linia de plopi, undeva între Zimbru şi Făurei.

Nu sunt un tip religios, dar mă închin de 3 ori, înainte să mă întind un minut pe şosea. M-am scos şi de data asta, dar a fost aproape să nu ies la liman înainte de a-mi consuma toate forţele…