Urmând un pont de pe forumul ciclism.ro, m-am înscris pe WarmShowers.com în programul destinat găzduirii benevole a cicloturiştilor din ţară sau de afară care se află în ture de lungă durată. După câteva săptămâni, am fost contactat de două nemţoaice (Steffi şi Antje) care însă au bătut în retragere aflând că vreau să le găzduiesc la bunica mea, deci nu chiar la mine acasă. Fie că se aşteptau la mai mult decât cazare din partea mea, fie că or fi adevărate „miturile” despre… nemţoaicele care călătoresc singure în România, cert este că au ales să tragă la un hostel pe durata şederii lor în Bucureşti (o zi şi jumătate, în aşteptarea unui tren care să le ducă în Austria), după ce au parcurs pe biciclete întreg cursul Dunării. N-am avut ocazia să le cunosc, ci doar am schimbat câteva SMS-uri.

Nici nu trecuse mai mult de o săptămână după nemţoaice, că m-a contactat un anume Mike Quinlan, cicloturist american care îşi începuse călătoria dunăreană abia de la Budapesta. Aşadar, nu lua „autobuzul” de la capăt, ci pierduse vreo serie de „staţii” între Munţii Pădurea Neagră şi Budapesta. Un biet amator, mi-am zis în sinea mea despre yankeu, până când i-am descoperit jurnalul călătoriei, pe site-ul crazyguyonabike.com. Aveam să aflu din propria sa descriere că tipul este un pensionar în vârstă de 65 de ani şi că rulează solitar, pe o bicicletă de touring fabricată în anul 1983.

Un alt lucru care m-a frapat (mai ales după ce în luna mai l-am cunoscut pe Ed Schum – un cicloturist extrem de bine pregătit cu logistica) a fost acela că Mike nu avea un telefon mobil, iar accesul la internet era condiţionat de găsirea unor baruri cu acoperire wireless. Şi tocmai lipsa de comunicare eficientă şi cu feedback rapid a făcut să nu ne putem întâlni încă de miercuri, când americanul a ajuns în Bucureşti, venind din Bulgaria, de la Ruse. Spre marea mea dezamăgire, Mike a fost nevoit să-şi ia o cameră de hotel în centrul oraşului, după o zi de pedalat prin ploaie. Am luat însă legătura în acea seară şi am stabilit o întâlnire fermă pentru joi.

Eternul București: copacul în mijlocul pistei de biciclete!

M-am revanşat faţă de el în acea zi, când i-am fost ghid al oraşului (şi cum altfel să i-l prezint decât pe două roţi?), inclusiv al magazinelor de biciclete, şi l-am instalat conform planului iniţial la bunica mea – iniţial reticentă la ideea de a găzdui un cetăţean străin, apoi foarte încântată să-l ajute pe oaspetele nostru american. După mai multe săptămâni de mers cu haine murdare, Mike a avut ocazia să le spele cum se cuvinte la o maşină de spălat şi să le întindă la uscat pe sârmă. Seara l-am mobilizat chiar la „Joia Bicicletei”, la care a participat cu simpatie pentru eforturile bicicliştilor din România de a deveni o realitate de luat în serios în traficul urban. Apoi am stat până târziu la un pahar de vin de Murfatlar, la o discuţie în care subiectul ricoşa de la o chestie la alta.

Mi-a spus că este la al 14-lea sau al 15-lea tur din „cariera” sa de cicloturist amator, pe care şi-a început-o în 1973, anul când şi-a cumpărat prima bicicletă potrivită pentru a acoperi mulţi kilometri pe şoselele interminabile din Statele Unite. Avea deja la activ un tur al Africii şi altele prin America Centrală şi de Sud, prin Irlanda şi Marea Britanie, ba chiar şi în India, unde ar vrea să meargă din nou în cursul acestui tur. Durata? 2-3 ani. Da, doi sau trei ani de umblat hai-hui prin lume cu bicicleta, la vârsta la care alţi oameni ar avea ca unic obiectiv tratarea reumatismului…

Originar din oraşul Boston de pe coasta de Est a SUA, este vegetarian deja de 40 de ani şi a muncit o viaţă ca subcontractor în domeniul construcţiilor de locuinţe, aşa că munca grea şi privaţiunile nu-i sunt deloc străine. Se mândreşte foarte mult cu fiica lui, jurnalistă în New York, iar criza economică a avut „darul” să-l convingă să se pensioneze. Spre deosebire de cei mai mulţi pensionari pe care îi cunosc, care au devenit ţâfnoşi şi se retrag încet-încet într-un univers personal din ce în ce mai strâmt în jurul propriei persoane, Mike consideră că la 65 de ani nu este prea târziu să trăieşti o viaţă aventuroasă aşa cum ai visat şi să descoperi lumea în felul cel mai prietenos: pe bicicletă. Jos pălăria în faţa unui om deosebit, precum Mike Quinlan!