Imediat ce m-am întors din tura anterioară prin judeţul Călăraşi, mi-am propus să revin cu bicicleta pe acele drumuri pitoreşti din vestul Bărăganului. După ore de examinat Atlasul Rutier, unul dintre traseele pe care am simţit că trebuie să le încerc a fost turul celui mai întins luciu de apă stătătoare din judeţ: Iezerul Mostiştea, un liman care ocupă 18,6 km2 şi este un magnet pentru pescarii din Bucureşti. Pe vremuri era sursa de alimentare a nenumăratelor canale de irigaţii (secate deja de mulţi ani), acum „are balta peşte” de toate soiurile: crap, somn, caras, plătică, lin, biban, etc.

Cunoscându-l săptămâna trecută pe Mike Quinlan, am deprins un pic din atitudinea „can do” specifică americanilor şi mi-am zis că nu trebuie să pierd multe ocazii ca să ies în ture cicloturistice, fie şi pe trasee de o zi. Pentru că bicicleta pe care o folosesc la touring rămăsese de luna trecută la casa din satul Zimbru, tot ce trebuia era să ajung acolo înainte de prânz (mizam pe încălzirea vremii). Prognoza meteo găsită pe Net arăta pentru marţi o zi frumoasă de toamnă, fără nori, cu numai 10% şanse de ploaie şi o maximă de 17 grade. Nu le-a ieşit nici de data asta, pentru că ploaia mocănească m-a însoţit aproape toată ziua, chiar de la primii kilometri. Complimente specialiştilor de la meteo!

Prima parte a traseului era comună cu cel de luna trecută, mai exact secţiunea de asfalt impecabil Zimbru-Făurei-Chirnogi-Ulmu-Boşneagu-Dorobanţu-Mânăstirea, aşa că am parcurs-o dintr-o suflare, fără să opresc pentru poze. La intersecţia de la mânăstirea din… Mânăstirea am luat-o în dreapta, pe Drumul Judeţean 303, care duce la Lehliu. În această localitate există Muzeul Alexandru Sahia – am scăpat încă un prilej de culturalizare; poate la anu’. Fără să-ţi trebuiască multă carte, realizezi imediat că suprafaţa de rulare se schimbă brusc din foarte bună în foarte proastă!

Trepidaţiile de la hârtoapele din şosea fac să mă furnice muşchii braţelor şi deja mă gândesc să mai desumflu roţile. Până să intru în localitatea Sultana, îi întâlnesc pe drumari, care varsă din camion câte o lopată de bitum ca să plombeze gropile. Cu tot respectul pentru munca lor ingrată, plombele sunt de mântuială, pentru că nu sunt la nivel cu asfaltul vechi, şi oricum nu vor rezista iernii, când utilajele de deszăpezire le vor smulge ca pe ridichi.

Oamenii te privesc cu nedumerire – nu sunt obişnuiţi cu cicloturiştii, precum locuitorii satelor dintre Olteniţa şi Călăraşi – singurul care exclamă la trecerea mea este un om care duce în mână o jantă de bicicletă. Drumul trece prin nişte văi întortocheate, cu combinaţii interesante de viraje, dar primul lucru care mă face să cred că merită călătoria pe care o fac este intersecţia dintre DJ 303 cu un drum comunal asfaltat în 2006 pe banii Uniunii Europene, conform indicatorului postat pe margine. După hartă, luând-o pe acest drum, scurtez câţiva km printr-un „bypass” al satului Luptători. Nu aş fi apucat-o pe aici, dar sunt îmbiat de calitatea sublimă a asfaltului.

Se schimbă în bine şi peisajul: în locul caselor care trădează o sărăcie lucie, văd în jurul meu o zonă sălbatică, dominată de silueta albă a Schitului Tăriceni, care de la înălţimea ei are o privelişte largă asupra Mostiştei. Poate că dacă aş fi gustat turismul ecumenic, aş fi vizitat numaidecât acest lăcaş de cult construit în 1834.

Este fără îndoială cea mai frumoasă zonă a iezerului, deoarece intervenţia omului a fost mai discretă prin partea asta. O sumedenie de păsări de apă mişună în acest loc, din câte se pare, foarte bogat în peşte. La capatul acestui drum comunal asfaltat impecabil, însă lat doar cât o maşină şi jumătate, trec pe un pod modernizat probabil tot cu sprijinul UE, a cărui balustradă este vopsită în tricolor (imaginaţia primarilor de pretutindeni mă dă pe spate!) ce reprezintă limita de nord a Mostiştei.

Aici fac primul şi singurul popas de realimentare cu apă de puţ adusă din Zimbru şi o banană nu la fel de neaoşă. Spre deosebire de Mike, cu genţile lui elaborat prinse de-o parte şi de alta a bicicletei, eu sunt pe tiparul soldatul sovietic: tot ce-mi trebuie duc în spate, adică două camere de rezervă, pompă, cheie tubulară de 14+15, scule de depanare, telefon mobil, aparat foto, apă de băut, biscuiţi şi fructe.

Bucla zilei se încheie cu un traseu de vreo 15 km de coclauri. Din localitatea Dăneşti, fac dreapta pe un drum care începe promiţător cu asfalt, se continuă pasager cu piatră compactată şi apoi 90% este pe pământ bătut. Am fost surprins că şi pe aici m-a depăşit un Logan, altfel a fost o zi cu trafic auto foarte redus în jurul meu. Chiar dacă pe hartă acest DJ 309 este relativ drept şi nu se intesectează cu alte drumuri, realitatea este că ai parte de intersecţii la care trebuie să ai ceva simţ de orientare în teren ca să nu te rătăceşti pe câmpuri. Sau măcar norocul nativ.

Preţ de câţiva kilometri buni se merge chiar pe marginea unor bălţi formate de râul Argova înainte să se verse în Mostiştea, aşa că nu duci lipsă de privelişte. Pe ambele maluri se găsesc târle de oi, iar câinii de stână îţi simt prezenţa de departe, însă din fericire nu sunt atât de aventuroşi încât să vină până pe cărarea din jurul lacului. Nici paznicul – pentru că balta este proprietate privată – nu te întreabă de sănătate dacă vede că nu ai undiţă sau lansetă. Drumul este public, aşa că nu te întâmpină nimeni cu puşca…

În cele din urmă, drumul mă scoate pe lângă cimitirul de la marginea Zimbrului, pe podul din beton care traversează un uriaş vad de irigaţie, lăsat în paragină de cel puţin 10 ani. Ajung de unde plecasem în urmă cu 3 ore, după vreo 55 km de pedalat pe toate tipurile de suprafeţe. La tura următoare, mi-am propus să plec din Zimbru până la Călăraşi, să vizitez Muzeul Dunării de Jos.