Pentru cea de-a treia şi probabil ultima tură prin judeţul Călăraşi din acest sezon, am aşteptat două zile în satul Zimbru să se liniştească norii şi să prind o zi bună de ieşit cu bicicleta. Iar după ce sâmbătă şi duminică a plouat aproape încontinuu, luni a fost prima zi potrivită pentru ceea ce îmi propusesem. Şi anume o tură mixtă, de şosea şi drumuri de macadam ori pământ, către est, adică înspre municipiul Călăraşi. Dacă la precedenta ieşire (turul Mostiştei) abia apucasem să-mi murdăresc roţile de pământul Drumului Judeţean 309, de data aceasta voiam „noroi pe pâine”!

Pană în comuna Dorobanţu

Scenariul era următorul: cobor din nou (geografic vorbind) din Zimbru spre Dunăre, prin Ulmu, până în mijlocul comunei Dorobanţu. Odată ajuns la DN 31, de data aceasta o iau în stânga spre Călăraşi, pe un drum pe care n-am mai fost niciodată. Însă abia ce trec prin faţa sediului Poliţiei din Dorobanţu, că aud un zgomot înfundat dinspre roata spate şi apoi simt cum cauciucul pierde subit presiune până când aproape că rulez pe jantă. Trag de urgenţă pe prispa din beton a unei fântâni de pe marginea drumului şi despachetez instrumentele de depanare. Pentru prima dată, luasem cu mine două camere de rezervă, în loc de una singură, ca până acum, şi mă felicitam că nu-mi lipsea nimic din ceea ce îmi era util pentru a demonta roata şi a încălţa noua cameră CST, luată de la Veloteca, pentru 6 lei.

Din păcate, valva de bicicletă mi-a dat ceva de furcă până când mi-am dat seama că ventilul nou este ţeapăm din fabricaţie şi trebuie împins uşor în sus pentru ca, odată desfiletat, să permită aerului să intre în cameră. Astfel că întreaga operaţiune de remediere a unei banale pene m-a costat aproape o oră, în condiţiile în care oricum plecasem târziu pe traseu, aşteptând ca termometrul să urce mai vârtos către 15 grade Celsius. Cu toate că luasem în calcul şi întoarcerea la Zimbru, am decis să-mi continui drumul, chiar dacă nu reuşisem să aduc pneul spate la presiunea ideală pentru şosea.

Lacul Gălăţui, lângă Bogata

Peisajul agricol de toamnă este interesant, dar nu apuc să-l privesc prea bine, pentru că drumul spre Călăraşi este intens circulat de TIR-uri şi camioane, iar spaţiul de după banda alba continuă de pe margine lipseşte cu desăvârşire, mai ales în afara localităţilor. Extrem de întinsa localitate Ciocăneşti (unde conform hărţii se află conacul familiei Cantacuzino, însă nu am văzut niciun indicator rutier) mi se pare lungă cât un cartier al Bucureştiului şi o parcurg plictisit până la ieşire din Bogata, unde mă întâmpină prima privelişte cu adevărat frumoasă: marginea sudică a lacului Gălăţui, cu un luciu de apă ireal de albastru.

Merg în continuare pe DN 31, prin anostele sale comune şi sate de pe margine (Rasa, Cuneşti, Grădiştea), pe unde copiii localnicilor mă salută cu „Hello!” şi „Hola!” – că doar este un drum frecventat de cicloturiştii străini care vin pe cursul Dunării. De data aceasta nu întâlnesc niciunul, pentru că a cam trecut sezonul lor. La ieşire din Grădiştea, întâlnesc însă o scenă care mă marchează: un căţel simpatic mă priveşte de pe marginea drumului, de la un popas cu mese şi scaune din ciment.

Cedez gustarea unui căţel

Are picioarele din spate paralizate, dar se deplasează cu lăbuţele din faţă, târându-le pe cele din spate. Luasem la mine două cubuleţe de brânză, în caz că mă răzbea foamea pe drum, şi cu mare bucurie i le-am dat pe amândouă, însă cu părere de rău că deja îmi consumasem apa din sticla de 0,5 litri pe care o luasem în rucsac. I-aş fi oferit şi de băut, pentru că nu-i este uşor să ajungă la o sursă de apă. Am văzut multe la viaţa mea, dar scena asta aproape că mă face să plâng. Plec totuşi, pentru că este trecut bine de ora 16 şi abia sunt la jumătatea traseului.

Când mai sunt doar 10 km până la Călăraşi, ajung la intersecţia cu DN 3, unde o apuc spre Bucureşti. Drumul acesta îl cunosc destul de bine, fiind ruta pe care merg cu maşina când mă întorc de la mare pe varianta Adamclisi. Dar cu bicicleta nu mai fusesem pe aici, iar perspectiva este alta, luând în calcul maşinile care trec foarte aproape de mine cu 170-180 km/h. Brusc, mi-a reamintit motivul pentru care oraşul Călăraşi este supranumit capitala naţională a BMW-urilor cu numere de Bulgaria. Mă consolez cu gândul că de la viteza asta nu aud maneaua pe care o ascultă cocalarul de la volan.

Apă rece de la fântână!

Cu prima ocazie părăsesc DN 3, adică la bifurcaţia cu DJ 307A, un drum reabilitat de Consiliul Judeţean Călăraşi, după cum te anunţă un panou. Chiar acolo se ridică o troiţă în memoria unor oameni care au murit pe şosea, iar alături este o fântână tradiţională din lemn, de unde îmi scot o găleată cu apă. Este cam nisipoasă şi are un gust mai ciudat, dar nu e cazul să strâmb din nas: beau cât pot şi fac plinul sticluţei de jumătate de litru care ar trebui să-mi ajungă pe porţiunea cea mai dificilă a traseului.

Prima aşezare pe care o întâlnesc este Independenţa şi nu prea înţeleg de ce sub panoul de intrare scrie „Localitate de frontieră”. Traversez şi satul Potcoava, apoi trec podul peste lacul Gălăţui – de această dată prin partea nordică a bălţii. Cu soarele aproape de asfinţit, zona este realmente superbă, ca o scenă de tablou. Fac nişte poze din mers de pe bicicletă, dar nu sunt prea mulţumit de încadrare şi nici nu mai am timp să mă opresc pentru a face unele mai reuşite.

Alexandru Odobescu este o comună măricică, având o biserică frumoasă (Sf. Nicolae), apoi urmează satul Nicolae Bălcescu, unde aproape că ratez intersecţia cu drumul judeţean (comunal?) 309 care face legătura directă cu Zimbru. Ce-i drept, nu mă ajută niciun indicator şi mă miră că pe hartă figurează uliţa aceea care coboară spre gârlă. Mă ajută în schimb vânzătoarele magazinului sătesc, după ce le trece uimirea de a vedea un biciclist cu cască din plastic şi ochelari cu lentile galbene.

Drumul ăsta 309 e pe hartă!

Bag de seamă că la podul de fier ce trece peste râul care alimentează lacul Gălăţui este concentrată întreaga viaţă mondenă din Bălcescu, astfel încât o duzină de glasuri îmi confirmă direcţia Zimbru, pe un drum de pământ umblat doar de tractoare şi căruţe. Pentru început, nu este deloc greu să urmez calea cea bună, pentru că merge în paralel cu un canal de irigaţii, dar apoi drumul se intersectează în mai multe cu altele de acelaşi fel, care nu figurează pe hartă. La vremea când soarele a trecut deja dincolo de linia orizontului, contemplez riscul de a-mi petrece noaptea pe aceste coclauri întinse cât vezi cu ochii. Aventura poate să ia o turnură nasoală, aşa că las naibii aparatul de fotografiat şi dau bătaie înainte, atât cât îmi permite suprafaţa moale şi denivelată a drumului.

Din loc în loc, trec pe lângă foste staţii ale Cooperativei Agricole de Producţie, astăzi ruine în care cresc bălării şi probabil bântuie fantome. Dar cel mai important este că după vreo jumătate de oră văd linia de plopi de-a lungul Drumului Judeţean 304, cel pe care merg la Zimbru, dinspre Lehliu. Deşi este trecut de ora 19 şi se vede Luna, încă nu este beznă totală şi încă văd să ocolesc gropile şi băltoacele de pe drumeagul care sper să mă ducă la Zimbru. După un sfert de oră de pedalat neîntrerupt, nu mi se pare că mă apropii de linia de plopi şi îmi trece prin cap gândul că e un miraj.

Dar pedalez în continuare măcar să nu-mi fie frig. Fiecare arbust de pe margine mi se pare un om şi nu văd niciun motiv legitim pentru care ar trebui să fie acolo la ora asta. Am ratat de mult drumul judeţean/comunal 309 şi merg pe un drum paralel cu fostul canal de irigaţii. Sălbăticiunile care trăiesc în el foşnesc prin iarbă la trecerea mea, lucru care îmi sporeşte teama de… orice. Doar faptul că gâfâi cu respiraţia tăiată îmi dă altă preocupare, până când zăresc un far de maşină pe lângă linia de plopi. Încă un sfert de oră de mers pe beznă – neştiind peste ce calc, parcă mă aflam la ghidonul unui covor zburător! – şi ajung să înţep asfaltul de la linia de plopi, undeva între Zimbru şi Făurei.

Nu sunt un tip religios, dar mă închin de 3 ori, înainte să mă întind un minut pe şosea. M-am scos şi de data asta, dar a fost aproape să nu ies la liman înainte de a-mi consuma toate forţele…