În weekend am ajuns din nou în Doborogea, partea de țară de care am început să mă îndrăgostesc. Dar la tura asta mi-am adus aminte cât am detestat profesorii din cei patru ani de facultate, la SNSPA. Cu doar câteva excepții notabile (Arie Grunberg-Matache, Anne-Marie Codrescu, Septimiu Chelcea și cam atât), în loc de intelectuali, am avut ca profesori niște funcționari care îți predau un curs tradus chinuit din engleză. Mereu mi-am imaginat că este rezultatul educației comuniste, după ce intelectualii de tradiție interbelică s-au prăpădit cu cazmaua în mână și roaba la infamul Canal.

Start. Podul de la Murfatlar

Așadar, duminică n-am venit la Canalul Dunăre – Marea Neagră ca să mă închin cu nostalgie la această „mega-realizare” a comunismului românesc, ci la un pont primit vara aceasta de la unul dintre noii mei prieteni constănțeni la o petrecere în Murfatlar. Un navigator mi-a spus că de-a lungul canalului există un drum practicabil de macadam, care te duce până la mare, iar ideea mi-a inflamat imaginația. Au trecut vreo două luni până când am găsit momentul ca să probez această poveste, dar iată-mă sosind din nou în Murfatlar, cu bicicleta în portbagaj, la fel ca în toamna trecută, când am făcut o tură până la Adamclisi.

Deși trece razant pe lângă o localitate (Straja), drumul nu este marcat pe hartă și nici nu am găsit mare lucru pe net, așa că nu știam la ce să mă aștept pe traseu, ci doar că voi avea în permanență Dunărea în dreapta mea. Punctul de plecare al turei cu bicicleta a fost podul de la Murfatlar, cel care te aduce la Constanța pe DN3 dinspre Ostrov. Doar că eu am trecut pe sub pod, pe lângă piciorul său de pe malul stâng al Canalului, observând că drumul este la fel de larg ca o șosea cu două benzi, doar că suprafața de rulare este macadamul. Și că nu trece nicio mașină pe lângă mine!

Ceea ce este foarte bine, având în vedere vântul – un companion nelipsit în toată Dobrogea – care bate din față și îmi șuieră pe la urechi, încât nu aud mai nimic altceva. În județul Constanța nu a mai plouat de la începutul lui august, însă praful de pe drum stă admirabil la locul său și nu este deloc ridicat de vânt, iar acesta este un alt mare avantaj de a rula foarte aproape de un fluviu.

Drum neted, de argilă albă

Pietrele ascuțite și dâmburile ocazionale mă determină să mă felicit pentru că am optat să vin cu un mountain-bike cu suspensie-față. Dar o schimbare binevenită (chiar dacă pentru numai 2-3 km) a suprafeței este porțiunea în care piatra spartă a macadamului lasă loc unei argile albe și perfect netede, aproape fără nicio asperitate, ca o pistă de Formula 1.

Straturi de rocă dinamitată

Valea artificială prin care curge Dunărea este terasată, iar pereții de pe ambele maluri sunt betonați, așa că nu poți vedea un adevărat peisaj natural, ci doar un soi de vegetație mediteraneană care a năpădit cu îndrăzneală în decorul post-industrial. Remarc totuși zone în care piatra spulberată cu dinamită a fost lăsată impudic la vedere, pentru ca ochiul antrenat să admire straturile de sedimente ale mării preistorice sub care se găsea pe vremuri Dobrogea. Când te plictisești de pietre mai trece o barjă pe Canal, iar cârmaciul te salută cu sirena dacă îi faci cu mâna…

Altfel, singurii oameni pe care i-am întâlnit pe drum sunt pescarii. Câteva duzini de oameni cu undițe și lansete sunt înșirați de-a lungul canalului, aproape toți privind cu nedumerire apariția mea. Am trecut și pe sub un pod pe care scrie „Astaldi” – numele companiei care construiește ultimul segment din Autostrada Soarelui – cu șantierul aferent.

Apă Potabilă!

O altă priveliște care mă surprinde în mod cât se poate de plăcut este o cășută din beton pe care scrie „Apă Potabilă”, cu o țeavă care captează apa unui izvor ieșind din peretele de stâncă. Apa este chiar foarte bună, rece și din belșug! Un fel de versiune comunistă a cișmelelor turcești pe care le întâlnești în partea rurală a județului Constanța. Oricum ar fi, o astfel de sursă de apă este ideală pentru o tură cicloturistică. Important este că locul se menține curat, nefiind folosit și pe post de toaletă, așa cum se întâmplă în România cu alte izvoare amplasate la margine de drum (îmi vine în minte cel de la Posada, de pe DN1).

Podul din Agigea

De la mare depărtare se vede podul de la Agigea, pe care nu îl mai văzusem niciodată, dar pe care l-am recunoscut de pe un timbru din cele pe care le colecționam în copilărie. Este atât de departe încât pedalând intens tot nu mi se pare că mă apropii, parcă este un miraj. Când ajung să-l văd mai clar, amuzamentul aproape că mi se șterge după ce observ că drumul este blocat pe toată lățimea de un grilaj verde. Spre norocul meu, în apropiere se află ghereta unui paznic, care îmi deschide poarta, după ce îi spun că vreau să ajung la mare.

Ajung mai întâi la Ecluza Agigea, la zona în care vapoarele fac trecerea la nivelul mării, apoi la diferite porți de îmbarcare, trec de Sanatoriul Agigea și, în sfârșit, văd apa mării și zeci de nave, în portul îndiguit. Merg pe o șosea prăuită, pavată cu plăci de beton, iar șoferii de TIR frustrați trec pe lângă mine cu +100 km/h, așa că nimic nu mă îmbie să merg mai departe. În plus, mi-am propus ca vântul pe care la dus l-am simțit din plin bătând din față să-l am acum din spate. N-a fost să fie nici de data asta, vântul încetând cu totul, astfel că la întors am transpirat din greu.

Toate ca toate, o nouă tură frumoasă prin Dobrogea, intensă, chiar dacă tot traseul dus-întors nu a depășit 50 km. Partea a doua a turei Canalului va fi între Murfatlar și Medgidia.

Ecluza Agigea

tot la ecluză...

În sfârșit, văd marea!