Sâmbătă am pus piciorul în prag și am plecat într-o tură cicloturistică programată încă de acum câteva săptămâni bune, dar amânată de moftul participării la două competiții de MTB: Trofeul Chindiei (Târgoviște) și Turul Mănăstirilor Vâlcene (Râmnicu Vâlcea). O tură promisă încă din toamna trecută, când am parcurs o parte a traseului de pe malul stâng al canalului navigabil dintre Dunăre și mare (Murfatlar – Agigea). Acum venise rândul segmentului Murfatlar – Medgidia.

Bunul prieten Cătălin

Ca și atunci, mi-am transportat bicicleta (un mountain-bike Univega Alpina HT-300 model 2011) în mașină din București până la rudele și prietenii din Murfatlar. Dar, spre deosebire de data trecută, când nu știam decât din povești la ce să mă aștept în privința drumului pe pe malul stâng al canalului, acum am avut alături de mine un veritabil ghid local – Cătălin – navigator maritim de meserie. De altfel, el este cel care mi-a povestit vara trecută despre drumul care merge de-a lungul canalului, însă nici el nu îl mai parcursese decât pe distanțe scurte în jurul localității sale de reședință, Poarta Albă.

Înainte chiar de a mă întâlni cu Cătălin, la scurt timp după ce am trecut de podul din Murfatlar, am întâlnit o priveliște care s-ar încadra perfect sub titlul „Fantomele comunismului” și anume uriașul mozaic din apropiere de Poarta Albă, care se poate vedea și de pe șosea (DN22). Nu m-a impresionat din prima, ci abia de când am zărit că în colțul din stânga sus al mozaicului sunt figurate două basculante, moment în care mi-am adus aminte că și bunicul meu a lucrat la canal în anii ’70 ca șofer de basculantă, povestindu-mi despre ritmul infernal de lucru și despre numeroasele accidente de muncă, unele cu urmări tragice pentru mulți oameni, la care a fost martor. După spusele sale, avea inima cât un purice atunci când urca serpentinele cu bena plină cu tone de pământ, pe un drum mai lat decât ecartamentul basculantei cu doar un metru de-o parte și de alta. Cu atât mai mult acum, când starea lui de sănătate nu este prea bună, mă gândesc la el cu recunoștință pentru că s-a spetit la construcția canalului pe marginea căruia eu mă plimb de plăcere.

Navigația pe Dunăre / Lecția 1. Ce spune indicatorul: în 150 metri se trece pe sub linii de înaltă tensiune iar înălțimea vaporului nu trebuie să depășească 17 metri.

Un deliciu al turei pe canal în această perioadă a anului este faptul că tufele de trandafir sălbatic, dar și salcia sălbatică, au înflorit și parfumează aerul oricum curat și în general lipsit de praf, grație apropierii de apă. Farmecul acestui traseu este că rareori întâlnești vreo mașină în mișcare, puținele pe care le vezi fiind oprite de-o parte și de alta a drumului. De regulă numai pescarii amatori vin aici cu mașina, iar cel târziu până spre ora amiezii sunt cu toții așezați în locurile lor „norocoase”. Noaptea se prinde pește răpitor (somn, șalău), iar pe timp de zi se dă la crap și caras – dar mai des se lasă prinși guvizii.

Singurul moment în care am ieșit din starea „zen” a drumului liniștit de pe malul apei pentru a reveni în traficul rutier a fost la ieșire din Poarta Albă, acolo unde canalul se bifurcă. Ca să ne continuăm traseul spre Medgidia a trebuit să urcăm pe podul de pe DN22 (E81), apoi imediat am coborât pe malul opus. Din fericire podul este suficient de lat ca să nu te stânjenească vreun TIR sau mașini aflate în depășire. Dacă nu l-am fi traversat și pedalam mai departe în paralel cu firul apei am fi urmat ramificația nordică a canalului, adică Poarta Albă – Midia – Năvodari. Care am auzit că este de asemenea pitoresc. Pont bun pentru o tură viitoare!

Drumul se prezintă OK

După Poarta Albă, drumul pe canal până la Medgidia trece pe lângă o singură localitate (Castelu), iar suprafața de rulare este un pietriș compactat, pe alocuri cu denivelări, ideal pentru mountain-bike. Față de bucata Murfatlar – Agigea, unde drumul are o lățime constantă cât pentru două mașini, terasamentul de aici lasă loc pentru o singură mașină, lățindu-se abia către Medgidia, dar este în totalitate practicabil pe două roți sau patru. Rareori întâlnești câini pe traseu, iar de cele mai multe ori aceștia aparțin oamenilor care păzesc turmele de oi și vaci care pasc pe terenurile din apropiere. Am remarcat chiar și o cameră de supraveghere panoramică, precum și un post fix al companiei private care asigură paza canalului, însă pe drum nu întâmpini nicio opreliște, iar cel puțin ca biciclist nimeni nu-ți va cere socoteală cine ești sau unde te duci.

„Sf. Mc. Dimitrie”

În Medgidia am vizitat una dintre geamiile vechi ale orașului, cea de pe Str. Decebal, precum și biserica ortodoxă „Sfântul Mucenic Dimitrie”, apoi ne-am întors pe același drum. L-am lăsat pe Cătălin acasă la el în Poarta Albă, iar eu am revenit în Murfatlar, de unde am parcurs pe canal încă vreo 10 km înspre Agigea, până la izvorul cu apă potabilăpe care îl repertoriasem la tura trecută. Apa este la fel de bună și rece cum o știam, însă porțiunea de drum pe argilă albă pe care o lăudasem atât de mult toamna trecută pentru suprafața ei formidabil de netedă s-a stricat rău între timp, fiind brăzdată de șanțuri lăsate de pneurile mașinilor. De data aceasta n-am mai pierdut ocazia să fotografiez bicicleta alături de Monumentul de la Straja, o altă „fantomă” a comunismului. Mi-aș dori cât de curând să parcurg și partea a III-a a turei pe marginea canalului, de la Murfatlar la Năvodari, dar poate și una mai lungă, cu destinația Cernavodă și retur.

crama Murfatlar

La Murfatlar e cu vinul

Podul de la Poarta Albă

Tufă de trandafir sălbatic

Monumentul de la Straja

Geamia Murfatlar