După două ture cu bicicleta prin județul Constanța care mi-au plăcut foarte mult (Murfatlar – Agigea, respectiv Murfatlar – Medgidia), mi-am făcut timp pentru o nouă variantă de traseu cicloturistic pe marginea canalului: Poarta Albă – Midia – Năvodari.

Ca și până acum, am plecat din Murfatlar (Basarabi), mergând pe Strada Credinței, unde se găsește atât geamia musulmană cât și biserica ortodoxă, și coborând până la piciorulul podului rutier peste canal, pe unde trece DN3. La pod am cotit spre dreapta, pe drumul de pietriș spart care urmărește firul apei, până la ieșire din localitatea Poarta Albă.

În Poarta Albă, unde există un alt pod rutier, respectiv acolo unde canalul Dunăre – Marea Neagră se bifurcă, am ținut în continuare dreapta, pe brațul cel nou al canalului, acela care ajunge în mare prin Năvodari. Inaugurată în anul 1984, această ramificație nordică a canalului măsoară 31 km, este mai îngustă (50 metri față de 90 pe brațul principal), mai puțin adâncă (5,5 metri față de 7) și, încă de la început, se poate observa că drumul de pe margine este mai puțin umblat de localnici sau pescari.

Un “blocaj rutier” pe canal

Deși am plecat pe traseu imediat ce am ajuns în Murfatlar, cu două ore înainte de amiază, soarele arde ca un laser în această perioadă a anului. Arșița Dobrogei este ucigătoare în timpul verii și trebuie să te protejezi cât poți de bine împotriva ei: să ai suficientă apă de băut, să cauți orice petic de umbră, să-ți dozezi efortul. Ca biciclist nu credeam să o spun vreodată, dar vântul din față este o adevărată binecuvântare prin prisma senzației de răcoare, fie și temporară, pe care o aduce. Cel puțin vara, pe aici vântul bate constant de la est, adică dinspre mare către uscat, după cum o indică și valurile de pe canal. Știu sigur că n-aș vrea să mă aflu pe aici prin lunile ianuarie-februarie, când bate crivățul dinspre nord-est, cumplitul vânt înghețat de care se temeau grecii din coloniile de la Marea Neagră. Dar mă bucur acum de fiecare secundă petrecută cu bicicleta pe drumul de pe marginea canalului, cu toate micile inconveniente ale căldurii, prafului și mărăcinilor.

MTB Univega Alpina HT-300

Dacă pe lângă brațul principal al “Magistralei albastre” mai vedeam câte o cireadă numeroasă de vite, aici am întâlnit doar mici turme de oi și capre, animale mai puțin pretențioase la iarba sărăcăcioasă și aspră care crește pe versanții văii artificiale a canalului Poarta Albă – Midia – Năvodari.

Maci sălbatici

Vegetația din jur nu este tocmai una spectaculoasă, poate doar cu excepția macilor de câmp, care aduc în peisajul monoton de stepă o pată de roșu aprins. Nu este un reproș pe care i-l aduc Dobrogei, pentru că exact din acest motiv admir aceste ținuturi străvechi de unde îmi place să cred că am rădăcini adânci, genealogic vorbind. Desigur că aspectul zonei pe care o traversez nu are nimic străvechi, fiind modelat cu excavatoarele și buldozerele în istoria recentă a secolului XX, însă agitația taberelor de muncă forțată din anii ’50 sau a șantierelor de la începutul anilor ’80 s-a stins demult.

Lipsa intervenției omului în ultimele decenii a făcut ca mai întâi natura și apoi spiritul Dobrogei să pună din nou stăpânire pe aceste locuri. Cu fiecare an care trece, chiar și betonul armat pare să capete o culoare tot mai apropiată de piatra naturală, fiind astfel integrat din ce în ce mai armonios în decorul dobrogean. Și ai senzația că fiecare piatră de aici are o poveste de spus.

Am împărțit o napolitană cu o cățelușă albă și sperioasă

Drumul pe marginea canalului este aproape pustiu, mai puțin porțiunea care se învecinează cu localitatea Nazarcea și unde am întâlnit un grup de copii și adolescenți de toate vârstele, veniți la scăldat. Nu aveau nicio teamă față de traficul fluvial, pentru că atât de rar vezi un vapor pe apă încât ai putea crede că este o baltă oarecare și nu un canal navigabil.

Relieful se schimbă brusc dincolo de jumătatea lungimii canalului, acolo unde valea lină se transformă într-un veritabil defileu pe care încă se văd urmele oblice lăsate de utilajul care a sfredelit piatra. Pereții abrupți din stâncă sunt brăzdați de fisuri și par să stea într-un echilibru precar, lucru confirmat de unele zone evidente cu pietre prăbușite pe partea dreaptă a drumului. După aproximativ 1 km de pedalat în aceste condiții, calea îmi este de-a binelea blocată de o prăbușire masivă, însă nu recentă, pentru că peste bolovanii căzuți până pe buza canalului au crescut deja tufișuri și arbuști.

Stânci prăbușite! Din păcate, aici mi se termină drumul…

Să încerc totuși să trec mai departe peste stânci ar fi însemnat să combin ciclismul cu alpinismul, iar perspectiva ca bicicleta să alunece în apă și să rămân per pedes în acea pustietate nu îmi era pe plac. Așa încât am hotărât să mă întorc înapoi pe aceeași rută, fără să mai ajung în Năvodari și la mare. De la podul Murfatlar până în acel punct mort al traseului meu parcursesem deja aproape 20 km pe marginea canalului și subestimasem solicitarea fizică. Mă simțeam OK și capabil încă de pedalat, dar deja consumasem mai mult de jumătate din sticla de apă de 1,5 litri pe care o luasem cu mine și nu am găsit pe drum nicio altă sursă de apă potabilă.

Poarta Albă

Vântul care la întoarcere îmi sufla ușor din spate nu mă ajuta deloc să mă răcoresc, în condițiile în care purtam rucsacul de călătorie. Chiar dacă profilul traseului de lângă canal este plat ca o clătită, suprafața de rulare este compusă din pietre mici și mari, în unele locuri colțuroase, astfel că te solicită mai mult decât asfaltul sau un drum neted de pământ bătut. Și unde mai pui că soarele este neiertător la mijlocul zilei în această parte a țării.

Pe fondul neînsemnatului meu disconfort, nu pot să nu mă gândesc, trecând pe lângă monumentul memorial de la Poarta Albă, la deținuții politici care trudeau zi de zi cu roaba și cazmaua la săparea canalului, în România stalinistă. Deși în prezent este o localitate cochetă, unde am prieteni pe care îi vizitez de fiecare dată, încă nu pot să disociez Poarta Albă de atrocitățile care s-au întâmplat acolo în primul deceniu al comunismului, mai ales aflând că unele movile de pe marginea canalului ascund gropi comune…

Mi-am propus ca următoarea tură cicloturistică prin Dobrogea să fie de-a lungul malului de pământ cunoscut ca „valul lui Traian” care începe din Poarta Albă și duce până aproape de orașul Constanța.

Pământ roșu, look marțian

Navă sub pavilion sârbesc

Nor cu aspect amuzant

O broscuță în plin recital

Canal de alimentare cu apă

Clădire… neidentificată