Primele mele amintiri dintr-o sală de spectacol sunt legate de Teatrul Țăndărică din București, puțin după jumătatea anilor ’80, când țin minte că – foarte emoționat – la sfârșitul reprezentației i-am oferit un buchet de flori actriței care o interpretase pe Albă ca Zăpada. Apoi îmi amintesc și de prima piesă de teatru pentru oameni mari, atunci când am mers împreună cu părinții să vedem comedia „Scapino”, cu Horațiu Mălăele, parcă la Teatrul Nottara, care se întâmpla cândva în a doua jumătate a anilor ’80. Ceva mai târziu, prin anii ’90 am văzut magistrala punere în scenă a dramei istorice „Richard al III-lea”, la Teatrul Odeon, cu Marcel Iureș în rolul principal. Au urmat cred că peste o sută de alte piese și la alte teatre din București – Teatrul Mic, Comedie, Bulandra, Național, Metropolis, Evreiesc, etc. – și poate o mie de actori, dintre care știu că unii nu mai sunt printre noi.

Totuși între toate aceste spectacole, cea mai adâncă urmă în suflet mi-au produs-o „Albă ca Zăpada”, „Scapino” și „Richard al III-lea”. Dar dacă în cazul celor două din urmă sunt convins că marii actori Horațiu Mălăele și Marcel Iureș se află la adăpost de umilința sărăciei, nu sunt la fel de sigur în cazul actriței care m-a impresionat atât de mult ca preșcolar în piesa „Albă ca Zăpada”. Cu atât mai mult cu cât nici nu îi mai cunosc numele – asta dacă l-am cunoscut vreodată – și am aproape certitudinea că nu a devenit o figură de renume a teatrului românesc, ci a rămas una dintre multele actrițe care și-au făcut meseria pe scenă cu talent și trudă, însă nu au reușit să acceadă la statutul de mare celebritate.

Acum probabil că are plus/minus 50 de ani și contemplează pensionarea, cu toate lipsurile materiale la care te condamnă o pensie mică de actor de teatru. La fel ca foarte multe alte stele de odinioară ale scenei bucureștene sau din țară și nu pot să nu mă gândesc cu compasiune la actorii care trăiesc în sărăcie, după o viață în care au vindecat sufletește sau măcar au prilejuit un râset tămăduitor pentru zeci de mii de oameni care i-au văzut jucând pe o scenă de teatru. De aceea mi se pare absolut lăudabilă inițiativa Uniter de a organiza acțiunea de solidaritate intitulată „Artiștii pentru artiști”, care se desfășoară anual începând cu 2002.

Ca și în anii anteriori, se va juca o piesă care va avea loc la Sala Mare a Teatrului Naţional „I.L. Caragiale” din Bucureşti, toate încasările fiind donate în Contul de Solidaritate Teatrală. În 2013, spectacolul de caritate se numește „Clipe de viată” și este programat pe data de 25 martie, la ora 19:00. În distribuție i-am remarcat, între multe nume de calibru ale teatrului românesc, pe Horațiu Mălăele și Marcel Iureș. Și poate că printre aceștia se numără și Albă ca Zăpada mea din copilărie, doar că nu-i recunosc eu numele. Cert este că m-aș bucura să se vândă toate biletele la piesa mai sus menționată și ca fiecare dintre actorii – acum bătrâni și bolnavi – care m-au încântat de-a lungul anilor cu prestațiile lor pe scenă să primească o părticică din aceste încasări.