Bordeaux-Paris 1963

A fost o vreme când cursa Bordeaux–Paris întruchipa, de una singură, gloria ciclismului. Timp de 86 de ediții, acest „Derby al șoselei” era – în sensul herculean al cuvântului – o adevărată probă de încercare pentru orice rutier profesionist!

Vorbim aici despre un chin care dura între 14 și 20 de ore, care începea în toiul nopții și ieșea la lumină dimineața, după 300 de kilometri de cursă. Iar în acel moment, Bordeaux-Paris nu era decât la jumătatea traseului. Încă mai urmau dealurile de la Poitou, platoul Touraine, imensa câmpie Beauce, valea Chevreuse…

Louison Bobet„Ah, mă dor șalele!”, se tânguia Louison Bobet în timpul ediției din 1959, anul tentativei sale victorioase. Cincisprezece minute mai târziu, se plângea ba de o migrenă, ba că îl doare șezutul și totuși a perseverat, cum a făcut-o înaintea sa englezul George Mills, primul laureat al cursei, în 1891, Georges Ronsse, învingător de trei ori, sau Bernard Gauthier, de patru ori câștigător. Fiecare nume de pe lista de aur a cursei are povestea sa de eroism.

Nimeni nu poate uita faptul că, în 1965, Jacques Anquetil a reușit în această cursă o performanță de legendă. După ce câștigase dificila competiție pe etape Dauphiné Libéré la ora 17 a zilei de 29 mai, la două ore după miezul nopții de 30 mai s-a aliniat la start în Bordeaux-Paris. A pedalat toată noaptea și toată ziua și s-a impus în final, după 15 ore de efort în șa, în fața lui Jean Stablinski. Nici măcar ilustrul Eddy Merckx, ciclistul creditat cu 525 de victorii la profesioniști, nu i s-a putut opune în acea zi.

Bordeaux-Paris a consacrat în egală măsură geniul aparte al belgianului Herman Van Springel, de șapte ori triumfător între 1970 și 1981, dar nu este mai puțin adevărat că prestigiul cursei deja scăzuse în anii ’80, la fel ca și valoarea platoului de concurenți. Clasica-mamut în lungime de circa 560 km necesita un antrenament deosebit din partea cicliștilor, lista de start fiind populată cu numele celor dispuși să se specializeze pe o astfel de cursă, rămasă unicat în calendar.

La prima ediție, disputată pe o ploaie teribilă în ziua de 23 mai 1891, câștigătorul a încheiat parcursul în 26 de ore și 36 de minute, astfel că de la următoarele s-a dat liber ca rutierii să ruleze în plasa altor biciclete sau tandemuri, pentru a străbate mai rapid uriașa distanță. Începând cu 1931 s-a permis ca trena să fie dusă de motociclete sau ciclomotoare, iar ocazional chiar și de automobile. Între 1946 și 1985, mai mult de jumătate din cursă se desfășura în spatele unui vehicul motorizat.

Începând cu 1986 s-au derulat trei ediții fără sprijin din exterior pentru cicliști, organizatorii dorind o întoarcere la originile acestui sport. Numai că întregul context al ciclismului se schimbase radical în secolul care s-a scurs de la prima ediție. Etapele foarte lungi nu mai erau la modă nici în Turul Franței, nici în cursele clasice – distanțele dintre start și finiș se scurtaseră pentru ca întreaga acțiune să se condenseze într-un format prielnic pentru televizare. La fel și multe alte sporturi.

Bordeaux-ParisCiclismul profesionist trebuia să țină pasul cu revoluția televizorului, acest mijloc de informare și divertisment al publicului, care putea tot mai ușor să aducă telespectatorul în centrul evenimentului și să-l trăiască în același timp cu „actorii” săi, grație transmisiunilor în direct. Prin prisma ritmului relativ lent al cursei, a problemelor logistice pe care le ridica o cursă de 560 km sau a lipsei din caravană a unor vedete de primă mână, la finele anilor ’80 s-a considerat inoportună televizarea în direct a competiției.

Decizia a avut implicații comerciale majore asupra cursei, echipele de top pierzându-și interesul de a participa, preferând competițiile care garantau sponsorilor expunere maximă „pe sticlă”. Inclusiv etapele Marilor Tururi deveniseră mai scurte, cu un tempo mai intens și suficientă acțiune pe parcurs, pe un traseu pitoresc și variat de la an la an, pentru a menține audiențele TV. Începând cu sezonul 1989, Bordeaux-Paris a dispărut din calendarul Federației Internaționale a Ciclismului Profesionist (FICP), care s-a debarasat de această „relicvă”, după 86 de ediții, fiecare dintre ele încărcată de istorie.

Replica portugheză

porto-lisboaInspirați de cultura franceză care iradia în debut de secol XX în tot spațiul latin, portughezii au creat în 1911 propria lor versiune a cursei Bordeaux-Paris, ce se desfășura între cele mai importante orașe lusitane: Porto și Lisabona. Deloc surprinzător, primul laureat a fost un francez, un oarecare Charles George, însă competiția a devenit apanajul rutierilor portughezi în larga majoritate a celor 74 de ediții disputate până în 2004, când a dispărut.

După ce Bordeaux-Paris a sucombat în 1988, Porto-Lisabona, acoperind o distanță de circa 330 km (parcursă de rutieri în 8-9 ore), devenise cea mai mai lungă cursă profesionistă. Și chiar dacă era un motiv de mândrie pentru portughezi, nici Porto-Lisabona nu s-a putut împotrivi actualei tendințe nefavorabile curselor pe distanțe mari. Televiziunea este acum regina cu drept de viață și de moarte asupra tuturor sporturilor care își caută un loc sub soare în fața publicului din fotoliu.

Text: Mihai Dumitru