Archive for Octombrie, 2013


bicicleta Parcul PantelimonO carte remarcabilă citită în această toamnă a fost Sabia lui Attila, cea mai recentă din lunga serie de romane istorice din palmaresul meu de lecturi al ultimilor ani. Din teancul de beletristică cu subiect de istorie antică cumpărate cu discount de la standul editurii All la târgul Gaudeamus din toamna trecută, pe aceasta am lăsat-o intenționat la urmă, parcă așteptând momentul și dispoziția potrivită.

O călătorie cu trenul până la Miercurea Ciuc mi s-a părut cel mai adecvat prilej de a începe o lectură despre huni. Însă odată întors la București, am parcurs trei sferturi din carte în Parcul Pantelimon, acolo unde am ajuns cu bicicleta, având în spate un rucsac cu rogojina de plajă pe care o întindeam pe iarbă, într-un loc liniștit chiar pe marginea lacului. Cu alte cuvinte, în armonie cu războinicii huni din carte, care aveau ca unic accesoriu pentru confort o pătură din păr împletit legată de șaua calului.

Sabia lui Attila - Michael Curtis FordReticența mea de a citi un roman despre istoria antică a Europei scris de un autor american contemporan (Michael Curtis Ford) care nici măcar nu este istoric de profesie a fost deplin contrazisă de calitatea ireproșabilă a documentării științifice pentru „Sabia lui Attila”. De fapt, deja intuiam aceasta după ce anul trecut am citit „O crimă pe Via Appia”, de la un alt romancier yankeu al zilelor noastre, Steven Saylor, însă mă bucur sincer de fiecare dată când așteptările îmi sunt depășite, iar prejudecățile mele despre scriitorii americani, contrazise.

Am fost plăcut surprins și de faptul că Michael Curtis Ford nu a picat în patima de a-l ridica în slăvi pe Attila sau pe huni, în contextul decăderii morale a Imperiului Roman din secolul al V-lea. Deși cultura războinică a hunilor este descrisă cu vădită admirație pentru a ilustra nepregătirea instituțiilor imperiale în fața pericolului reprezentat de acești luptători neconvenționali veniți din Asia Centrală, firul narativ al cărții pare mai degrabă să-l pună în valoare pe loialul general roman Flavius Aetius.

Empatia mea față de Flavius Aetius (atât personajul din „Sabia lui Attila” cât și personajul istoric real) derivă și din faptul că salvatorul civilizației occidentale în fața cuceririi întregii Europe de către hunii lui Attila era originar din partea noastră de lume. Mai exact s-a născut la Durostorum, orașul astăzi bulgăresc numit Silistra și situat la câțiva kilometri de municipiul Călărași. Desigur, de la Durostorum vine numele cartierului bucureștean Dristor, mai cunoscut contemporanilor pentru celebra șaormerie.

Revenind la „Sabia lui Attila”, am remarcat umorul flegmatic de tip Bruce Willis pe care autorul yankeu i-l atribuie lui Flavius Aetius, dar fără să-mi displacă. Michael Curtis Ford a reușit să construiască un personaj cu care publicul secolului XXI să rezoneze, și a făcut-o fără să știrbească acuratețea faptelor istorice. Attila este la rândul său bine conturat moral, la fel și galeria de personaje fictive introduse de scriitor pentru a conferi un plus de culoare poveștii – poate mai puțin burlescul Magnus.

Traducerea este aproape OK, chiar dacă fără să strălucească. Însă îmi exprim încă o dată regretul că seria romanelor istorice de la editura All nu este dată pe mâna unui traducător cu o solidă cultură generală și mai ales cunoaștere a epocii în care se desfășoară acțiunea. Spre exemplu, eu mă simt insultat când citesc în carte despre un personaj care aprinde o „lampă cu petrol”. Când știu atât de bine că anticii de acum 1500 de ani nu cunoșteau petrolul lampant, iar englezescul „oil” din ediția originală mai înseamnă și „ulei”, căci uleiul de măsline era folosit pe atunci la iluminatul încăperilor.

Aștept târgul de carte Gaudeamus 2013 pentru a face stocul de romane istorice pentru încă un an!

Campania vALLuntar: Fiul Arhanghelului Mihail
Campania vALLuntar: Falsul Nero

Imagini cu Parcul Pantelimon din București

Anunțuri

Mercedes-Benz Trekking Bike
De-a lungul a 10 ani ca redactor în presa auto din România mi-au intrat pe mână mai multe mașini decât am visat să conduc când eram copil, dar în tot acest răstimp am avut ocazia să testez una singură dintre acele biciclete cu pretenții care poartă sigla unei companii auto. De vreo două decenii încoace, aproape toți producătorii de automobile au făcut o pasiune pentru biciclete, astfel că în zilele noastre cam orice marcă internațională care se respectă aduce în showroom și o mini-gamă de vehicule cu pedale, dar fără motor și cu numai două roți.

De ce? Personal înclin să cred că niște ciudați de la departamentul de marketing au considerat că ar da bine pentru imaginea companiei auto să-i vândă clientului, pe lângă o bicicletă la suprapreț doar pentru că poartă un logo de mașină, și iluzia că va duce o viață activă și sănătoasă dacă pe lângă conserva pe patru roți va utiliza din când în când și bicicleta sa de fițe. Și ca dovadă, insistența cu care bicicleta apare în reclamele, fotografiile oficiale și filmele de prezentare ale automobilelor recent lasate pe piață. Vezi în acest sens și postarea „Bicicleta în reclamele pentru mașini” .


Mercedes-Benz, acest mascul-alfa al industriei auto, nu face notă aparte de la trendul constructorilor de mașini care vor să pară eco, însă pe nemți îi bănuiesc de mai multă sinceritate în acest demers decât pe alții. În primul rând deoarece clientela tipică a mărcii Mercedes este preocupată ocazional de ecologie și protecția mediului, cel puțin atunci când nu este mai interesată să epateze prin opulență.

Mercedes-Benz Trekking Bike, cascadorie pe bordură

Mercedes-Benz Trekking Bike, cascadorie pe bordură

Spre exemplu, dacă ai ghinionul să trăiești într-o țară sau măcar un cartier în care un Mercedes este considerat banal, fița este să scoți din portbagaj o bicicletă perfect asortată cu mașina. Acestor persoane, marca stelei în trei colțuri le pune la dipoziție un Trekking Bike de categorie premium.

Pentru că la revista TopGear la care am lucrat regula era să testăm tot ce are roți, am primit cu plăcere invitația de a încerca această bicicletă, model 2009, pe care am dus-o pentru poze în Parcul Verdi din București, în apropierea redacției.

Mercedes-Benz Trekking Bike este disponibilă în două versiuni – Comfort și Sport – iar eu am tras paiul scurt și am primit-o la test pe cea dintâi.

Dorindu-se a fi o bicicletă de oraș, cea pe care o vedeți în imagini este nici mai mult nici mai puțin decât echivalentul pe două roți al unui Merc. Și nu mă refer doar la prețul elitist (1619 euro!), cât mai ales la design și la dotări. Ce-i drept, cadrul Rotwild, din aluminiu, cu un aspect un pic bizar, însă bine studiat și practic, este vopsit într-o culoare cupru-arămie tipică pentru un Mercedes. De fapt, dacă ar fi să-i găsesc un omolog în gama Mercedes, cel mai bine i-ar sta în compania unui E-Klasse. La capitolul dotări, sunt de menționat în special discurile de frână față/spate, suspensii de pe furca-față cu o cursă de 80 milimetri, schimbătorul SRAM cu 27 de viteze, angrenajul Shimano, sistemul de lumini Busch & Müller alimentat de un dinam tot de la Shimano și suportul pentru bagaje Topeak.

De notat și cauciucurile Continental, de o compoziție moale și foarte confortabile pentru plimbările prin oraș, dar altul decât Bucureștiul, unde ești mereu în pericol să faci pană, de la cioburi, cuie sau bucăți de metal lăsate la voia întâmplării de către lucrătorii care sparg și repară, apoi din nou sparg și cârpesc drumurile din Capitală. Prin parcul Verdi din Floreasca s-a comportat excelent, indiferent că rulezi pe asfalt, dale de beton sau pe potecile de pământ. Însă după numai un weekend cât am avut la dispoziție acest Mercedes-Benz Trekking Bike în ediția Comfort, cauciucurile arătau semnificativ mai uzate decât la luarea în primire (pe încredere). Semn că poate ar trebui schimbate de două ori pe an.

Per total, concluzia mea în urma testului este că trebuie să plătești un preț mult prea piperat pentru sigla aceea exclusivistă de pe cadrul de culoarea cuprului. Însă, așa cum spune și o foarte inspirată reclamă Mercedes cu Miguel Indurain, „anumite decizii nu trebuie luate cu capul”. Cu alte cuvinte, dacă inima o cere…

foto: Silviu Mocanu

Its All About the BikeCu toate că de la o vreme am început să citesc aproape numai romane istorice, am pus ochii pe o carte menită parcă să alunge plictiseala din zilele când fie lucrez ca negrul pe plantație, fie sunt prea răcit ca să mai ies cu bicicleta. Cartea se cheamă „It’s All About the Bike” (aluzie străvezie la titlul volumului de memorii al lui Lance Armstrong – „It’s Not About the Bike” – de pe timpurile când texanul încă era un personaj frecventabil) și este scrisă de un anume autor britanic Robert Penn.

Dar nu neapărat titlul m-a atras la această carte, cât mai ales subtitlul ei, care s-ar traduce „Căutarea fericirii pe două roți”, și fotografia de copertă cu două mâini în mănuși care țin un ghidon pe fondul unui drum pitoresc.

Pe un drum întins, fără trafic, unde ești singur cu natura pe care nu o stânjenești cu nimic înaintând pe bicicletă prin forța picioarelor și ocazional a brațelor. Un drum precum acelea pe care le caut – și de cele mai multe ori le găsesc – în turele cicloturistice pe care le parcurg an de an în câteva dintre cele mai dragi colțuri ale României.

Și totuși, nu este de ajuns un titlu inspirat și o copertă frumoasă ca să mă determine să dau bani pe încă o carte, în condițiile în care deja am acasă duzini de cărți bune pe care îmi doresc să le citesc în viitorul apropiat. Am aflat însă despre „It’s All About the Bike” că este cu mult mai mult decât un titlu și o copertă. Cartea este un fel de jurnal al asamblării de către Robert Penn a unei biciclete cu personalitate, o bicicletă care să-i reflecte aspirațiile de ciclist. Fără însă a fi un simplu ghid/manual de construcție DIY și întreținere a bicicletei, cartea dedică fiecărei componente, de la roți până la șa, câte un capitol pe parcursul celor peste 200 de pagini asezonate cu poveștile unui autor care și-a făcut un nume în presa din Marea Britanie ca editorialist specializat în cicloturism.

„It’s All About the Bike” este doar în limba engleză a ediției originale, nefiind deocamdată tradusă în română și poate că este mai bine așa decât să fie știrbită de vreun traducător stângaci care vede biciclete doar la televizor (ca și comentatorii de Turul Franței de la Eurosport România). Este însă disponibilă în România prin librăria online Okian, la un preț absolut rezonabil pentru o carte străină, bașca relativ recent apărută (2011). Sper ca Moșul să-mi citească aceste rânduri pe blog, ca să știe ce să-mi pună sub brad de Crăciun. Și nu m-ar deranja nici să mi-o aducă de ziua mea onomastică! 🙂

OKIAN.ro

Fiecare campanie de curățenie printre sertarele cu hârțoage scoate la lumină tot soiul de „nestemate” de mult date uitării. Acum a fost cazul amenzii pentru intrarea cu bicicleta în parcul IOR pe care am încasat-o în urmă cu 13 ani, fără câteva săptămâni, mai exact pe 11 noiembrie 2000. Profit de acest minunat prilej ca să urez încă o dată Jandarmeriei Române tradiționalul „frigider plin cu carne”. 🙂
proces verbal amenda Jandarmerie
PS: mulțumesc agentului constatator pentru amabilitatea de a scrie cu mânuța lui în locul meu pe procesul verbal că „recunosc fapta și o regret”. Deși respect profesia de jandarm (cel mai bun prieten din școala generală lucrează în Jandarmerie), nu pot să nu mă gândesc și astăzi cu maxim dispreț la cei doi onaniști în uniformă care au considerat că fac un serviciu public amendând un puștan care se plimba liniștit cu Pegasul fără să deranjeze pe nimeni prin parcul IOR acum aproape 13 ani.

În prezent, chiar gardienii care patrulează în IOR (oficial numit Parcul Alexandru Ioan Cuza) sunt dotați ei înșiși cu biciclete și sunt rezonabili cu bicicliștii care se plimbă la viteză de bun simț pe aleile parcului, fără să lovească pietonii. Sau te atenționează respectuos și îți recomandă să ieși atunci când parcul este foarte aglomerat. Semn că uneori lucrurile se mai schimbă și în bine când suntem oameni unii cu alții…