Archive for Decembrie, 2013


Pentru că blogul de față este mai întâi de toate o colecție de amintiri personale, nu pot să închei anul 2013 fără să mă gândesc la cele mai frumoase momente care mi s-au întâmplat în ultimele 12 luni. Am strâns așadar zece instantanee de suflet pe care le-am surprins ca biciclist în acest an care nu a dus lipsă de satisfacții și de multe întâmplări memorabile pe două roți. Iată-le ordonate cronologic: liniuta pe zapada Politehnica1) Acestă fotografie nici nu este din 2013, ci din ultimele zile ale lunii decembrie 2012. Pe atunci am dat curs invitației sportivului Bogdan Crăciunaş (Virus Bike) pentru o liniuță pe zăpadă la Politehnică. Am pierdut fără drept de apel toate duelurile de viteză, dar îmi vor rămâne în memorie păhăruțele de vodcă – cu scop de încălzire internă a organismului – băute pe portbagajul Daciei Nova a lui Bogdan. În imagine, jocul fotografilor: „First shoot, then ask” cu prietena lui, Cristina Elena Lazăr.

DN3 Pietreni2) În luna aprilie am parcurs prima tură cicloturistică de o zi din 2013, una care m-a purtat pe Dealurile Dobrogei din inima județului Constanța, prilej cu care am surprins acest peisaj rutier pe DN3, undeva între localitățile Pietreni și Viișoara. Pentru mine, un drum pitoresc este un scop în sine ca să urc în șaua bicicletei pentru o tură de ± 100 km care mă obosește fizic timp de o zi, dar mă relaxează mental vreme de o săptămână întreagă, eliberându-mă de angoasa vieții cotidiene.

Alina Ene3) Prima noapte dormită „pe drum” la Turul Dunării 2013 a fost petrecută la Domeniul Greaca, în localitatea cu același nume din județul Giurgiu. Un fel de hacienda construită pe coasta unui deal, cu vedere panoramică înspre vasta câmpie din lunca Dunării. Șederea fie și pentru doar o noapte în luxul de la Greaca mi-a amintit cu oarece nostalgie de opulentele deplasări ca ziarist de mașini, la invitația importatorilor auto. În imagine, Alina Ene, una dintre „amazoanele” Turului Dunării, la capătul unei lungi etape de 110 km de pedalat între municipiul Călărași (punctul de start) și Greaca.

Delyan-Ioana-Valentin4) În a doua noapte pe drum în Turul Dunării am dormit la cort într-o localitate pe care o voi ține minte de acum încolo: Giuvărăști, județul Olt. Nu doar că primarul acestei comune auzise de la radio de expediția noastră cicloturistică, ci ne-a sprijinit din toată inima, mobilizându-i pe directorul școlii din sat și pe șeful de post, acesta din urmă oferindu-ne cadou la masa de seară o mare sacoșă de roșii (cam toate gospodăriile aveau solarii). Chiar și cel mai mic gest de amabilitate ni s-ar fi părut uriaș în acea zi în care ne-a prins potopul cu mulți km înainte de locul în care era prevăzut să înnoptăm, însă ajutorul necondiționat pe care ni l-au oferit oamenii din Giuvărăști ne-a copleșit. În imagine, cu ochii mici în dimineața plecării: Delyan Todorov, Ioana Catrinescu și Valentin Isofache.

Rusi Maxxis tires5) Adevărată forță a naturii, Rusi Nedyalkov este un tip pe care îl bănuiesc a fi descendent direct al lui Spartacus. Cert este că mi-a fost cel mai simpatic dintre prietenii bulgari pe care i-am cunoscut la Turul Dunării. La plecare de la bodega din Basarabi (jud. Dolj) unde ne opream invariabil pentru bere, Rusi îmi recomandă: „Do not buy Maxxis tires”. În ziua următoare, mi-a împrumutat uriașul său mountain-bike RAM (Made in Bulgaria) cu roți de 29 pentru o tură până la Calafat. Un motiv în plus ca să marchez cu roșu în calendar data ediției 2014 a concursului de MTB organizat la Shumen.

Delyan6) Un număr de circ semnat Delyan Todorov, amicul bulgar care te molipsește cu bună dispoziție în (aproape) orice situație. Momentele când până și el era indispus au fost cu adevărat apăsătoare în Turul Dunării. Dar au trecut și le-am dat uitării, păstrându-le în memorie pe cele bune. Ziua în care am făcut o mică tură de la Port Cetate până la Calafat și împrejurimi, alături de Delyan și Radi, a fost probabil cea mai frumoasă zi pe care am trăit-o în tot anul 2013. În acest instantaneu, făceam cale întoarsă de la noul pod Calafat-Vidin, pentru că Delyan își uitase buletinul la Cetate, iar grănicerii nu ne-au permis să trecem în Bulgaria. Ne-ar fi lipsit scamatoriile lui, așa că nu l-am lăsat singur. 🙂

Radi7) Tânăra bulgăroaică Radi este genul de persoană care atunci când se apucă de un lucru nou, îl face cu atâta minuțiozitate încât n-ai zice că îl face pentru prima dată. În imagine, Radi asambla piesă cu piesă bicicleta pe care Delyan o demontase pentru ea în scop didactic. La început ne cam amuzam pe seama neîndemânării ei de începătoare, dar la sfârșitul zilei învățase mai multă mecanică decât mine!

Simona Scripcariu Skirtbike8) În iulie am făcut o tura de recunoaștere pentru proiectul Centura Cicloturistică București, în echipă cu Simona Scripcariu (SkirtBike) și Radu Tureac. Am acoperit trasee între localitățile de la sud-est de Capitală și am marcat câteva puncte de interes din această zonă mult subestimată față de nordul șic al Bucureștiului. Toate bune și frumoase până la plecare de la Mănăstirea Cernica, unde tura noastră s-a încheiat foarte prost, și numai din vina mea. Este greșeala pe care o regret cel mai mult în 2013.

Codrin depanare9) Cu ocazia uneia dintre turele aproape zilnice pe care le făceam vara până la Fântâna Turcului de la Cernica, i-am cunoscut pe Codrin Berar și Alex Vasiu, concurenți amatori la competițiile de MTB, la fel ca și mine. Împreună cu ei am ieșit apoi la o tură pe șosea de antrenament înaintea concursului de la Sibiu, până la Moara Vlăsiei (jud. Ilfov). Altruist prin excelență și dotat cu setul de imbusuri, Codrin a acordat asistență tehnică unei fete din Dascălu a cărei bicicletă avea ghidonul slăbit.

Turul Dunarii 2013 Corabia Participarea la Turul Dunării 2013 a fost una dintre cele mai frumoase experiențe ale anului care își trage ultimele zile. Fiind prima ediție a acestei ture cicloturistice, nici n-am știut la ce să mă aștept și totuși m-am avântat cu entuziasm. La fel ca în toate evenimentele start-up, organizate de la zero, fără să aibă în background niște ediții de succes, nu chiar toate au mers ca unse pe parcursul celor 600 km ai Turului Dunării 2013. Dar trăgând linie la final, au fost două săptămâni absolut fabuloase, trăite cu prieteni noi pe care îmi doresc să îi revăd și în locuri din România unde am jurat să revin.

Croaziera pe Dunăre la Călărași ori sejurul de o săptămână petrecut la Port Cultural Cetate sunt acum amintiri dragi la care apelez ca să trec peste anostele luni de iarnă în care nu ies cu bicicleta decât în parcuri și prin oraș. Încă din vară când s-a încheiat Turul Dunării l-am întrebat pe Mircea Crisbășanu dacă va mai organiza măcar o ediție anul viitor și am fost bucuros să aud că planurile sunt pe termen lung și că nu se limitează doar la 2014. Ce-i drept, Dunărea are atâtea de arătat încât nu ți-ar ajunge o viață de om ca să le vizitezi și să le descoperi pe toate cele interesante.

Turul Dunării 2013, la Giuvărăști (Olt)

Turul Dunării 2013, la Giuvărăști (Olt)

Mă bucură în mod deosebit faptul că munca de planning pentru Turul Dunării 2014 a început deja de mai bine de o lună. Ca să nu mai spun de traseul ediției viitoare, care pleacă din municipiul Călărași și se încheie în Delta Dunării, după ce străbate o mare parte din Dobrogea, regiunea istorică a României de care personal sunt cel mai atașat prin prisma rădăcinilor mele familiale din județele Constanța și Tulcea.

Turul este programat între 1 și 14 septembrie 2014, iar de câteva zile s-a dat și startul înscrierilor pentru completarea echipei de 24 de cicloturiști (plus asistență și suport) care vor acoperi în grupuri mai mici diversele variante de traseu care ajung la obiectivele și punctele de interes aflate pe o rază de circa 50 km de cursul propriu-zis al Dunării. Pe scurt, se caută oameni tineri dedicați cicloturismului, băieți și fete deopotrivă, cu atitudinea de team players pe care o solicită o tură de sute de kilometri.

Dacă te recunoști din descriere, completează online formularul de înscriere la Turul Dunării 2014 ca să-ți rezervi locul la start în caravana cicloturistică din Dobrogea!

Turul Dunarii 2014

speedway dirt-track Metalul Bucuresti (8)Într-o zi de vară, să tot fie vreo 6 ani de atunci, am profitat de o spărtură într-un gard din beton și am sărit înauntru cu tot cu bicicletă, intrând clandestin pe o proprietate privată. Sună aproape ca un autodenunț. Însă a meritat riscul, pentru că astfel am putut să vizitez după vreo 20 de ani pista de dirt-track („speedway”) Metalul, situat în zona Cora Pantelimon, mai exact la ieșirea din București spre orașul Pantelimon, vizavi de o benzinărie Petrom și în imediata vecinătate a lacului Pantelimon.

Acest fost circuit de curse moto, cu pistă de formă ovală în lungime de 400 metri, este un loc de care se leagă multe amintiri din copilăria mea. Toată lumea care mă cunoaște de mai mult de 5 minute mă știe drept fan(atic) al sporturilor cu motor, de la Formula 1 până la WRC și de la NASCAR până la cursele de off-road, mă interesează cam orice competiție motorizată, probabil cu excepția liniuțelor ilegale. Trăiesc cursele cu maximă intensitate, fie că sunt la fața locului, fie le urmăresc de departe prin live timing sau tracking. Ca ziarist, cele mai reușite articole scrise de mine și interviuri au avut ca subiect competițiile auto și moto.

speedway dirt-track Metalul Bucuresti (2)

Tribuna cronometrorilor din dreptul liniei de start

De aici m-am “molipsit” de microbul sporturilor mecanice cu mult înainte să ajung la școală, pe vremea când nu aveam mai mult de 3 ani și mergeam cu tatăl meu la cursele de dirt-track desfășurate pe circuitul de la marginea Capitalei. Mii de oameni veneau ca spectatori la pista din jurul terenului de fotbal al echipei Metalul București. Tata mă aducea acolo și mă ridica pe umerii lui ca să pot vedea acțiunea atunci când nu reușeam să ajungem chiar pe marginea pistei.

Câteodată se găseau niște spectatori nemulțumiti de faptul că le obturez vederea asupra pistei și se isca o mică ceartă. Dar taică-meu găsea mereu o cale de împăcare, pentru că oamenii nu erau tot timpul cu capsa pusă ca în zilele noastre. Practic, de la mijlocul anilor ’80 până în primii ani de după 1990, m-am obișnuit să simt măcar timp de un weekend pe lună mirosul de ulei de ricin și praful de zgură aruncat de roțile motocicletelor de concurs. Acesta e locul unde am prins pasiune pentru curse!

La început, cursele de pe Metalul erau apanajul sportivilor de dirt-track din blocul țărilor comuniste (dintre care ieșeau în evidență concurenții din URSS), apoi au devenit o afacere națională între piloții români. Chiar și după Revoluție, fiecare concurs de acest gen la Metalul era un eveniment urmărit cu nesaț de mii de oameni. Nu doar pe băncile amenajate de-a lungul celor două linii drepte principale, cât mai ales în tribunele naturale din jurul complexului sportiv Metalul, ba chiar și pe zidurile din beton și în plopii care făceau atât umbră cât și intimitate pentru toaleta ad-hoc în aer liber.

Însă n-a rezistat un deceniu întreg după 1990 și s-a pus lacătul la poarta circuitului Metalul, pe fondul declinului profund al acestui sport în România (spre deosebire de Polonia, unde a devenit mai popular decât fotbalul). Pe vremea aceea, i se spunea dirt-track și românul pronunța fonetic dirtrac. În zilele noastre, această disciplină competițională se numește „speedway”, dar esența este aceeași: patru motocicliști se avântă pe o pistă ovală acoperită cu zgură, în sens invers acelor de ceasornic.

speedway dirt-track Metalul Bucuresti (10)

Turnul de afișaj

Am avut ocazia să trec prin zonă pe când mă întorceam de la AMC Kart, iar o secțiune prabușită a zidului din beton m-a “invitat” să-l escaladez și să revăd timp de circa o oră locul în care mi-am petrecut atâtea weekend-uri. Aveam să găsesc speedway-ul de la Metalul într-o stare avansată de degradare. Lemnul tribunelor a ajuns de mult pe foc în sobele locuitorilor din zona Pantelimon, iar fierul este canibalizat încetul cu încetul pentru a lua drumul centrelor de colectare a deșeurilor metalice. Mă bucur însă ca speedway-ul nu a devenit groapă de gunoi și că este relativ curat.

Probabil că dacă boom-ul imobiliar din deceniul trecut nu s-ar fi terminat abrupt, probabil că s-ar fi construit vreun mall sau un centru de agrement în locul vechiului speedway. Amplasarea ar fi ideală în scop comercial, având în vedere fluxul de trafic înspre și dinspre București. Așa, proprietarul actual preferă să-l țină în paragină. Natura și-a reintrat în drepturi și a început să-l recucerească. Pare o contradicție de termeni, dar se găsește într-o ruină elegantă și pașnică. Totul este acum calm și zen.

În urmă cu 20 de ani, un puhoi de oameni se aduna în weekend să-i vadă pe cei mai buni piloți ai cluburilor de dirt-track din România contra oaspeților sovietici, polonezi sau cehoslovaci. În acea duminică în care m-am întors la Metalul, eram singur pe circuit, alături de patru cai care pășteau iarba de pe terenul de fotbal. N-am rezistat tentației de a acoperi câteva ture cu bicicleta pe traseul care încă se mai distinge, chiar dacă prin multe locuri cresc bălăriile. Dacă aș avea cu adevărat mulți bani, aș cumpăra acest complex motorsportiv pentru a-l recondiționa și a-l reda competițiilor moto, poate și velo (de ce nu?), finanțându-l eventual din închirierea terenului de fotbal din mijloc…

Alte articole pe aceeași temă :
Izvorul de apă potabilă din Pantelimon (10.05.2013)