Padurea Dudu - comuna ChiajnaAm regăsit țăranul din mine de când am devenit locuitor al comunei Chiajna, în prezent un El Dorado al dezvoltatorilor imobiliari care construiesc în zonă blocuri și case pentru cei ce fie s-au săturat, fie nu-și permit să stea în București. La dinamica actuală a construcțiilor, localitatea Chiajna și cele două sate, Dudu și Roșu, care compun comuna ilfoveană cu același nume vor deveni cel puțin la fel de aglomerate precum cartierul bucureștean Militari, cu care se învecinează și cu care se va contopi.

Un colțișor frumos care încă a rămas oarecum sălbatic în plină febră a șantierelor este pădurea Dudu. Am descoperit-o cu bicicleta încă de săptămâna trecută, dar azi am venit special să fac ture dintr-o latură în alta, ca să cartografiez mental pădurea în care mă voi antrena pentru concursurile de MTB.

Pădurea Dudu este numită și Pădurea Roșu după unele surse, pentru că se afla cândva între satele Dudu și Roșu, care la ora actuală au înconjurat-o. Astăzi, pădurea este înghesuită pe câteva hectare între vilele cu ziduri înalte de pe margine. Nici să vrei nu te poți rătăci în pădure, într-atât e de mică!

Așa se vede Pădurea Dudu pe Google Maps

Așa se vede Pădurea Dudu (în centru) pe Google Maps

Pedalând în forță pe poteci, ajungi cu bicicleta dintr-o latură în alta în mai puțin de un minut. Însă tot sunt de părere că pădurea este bună de antrenament, pentru că poți face combinații de poteci pentru o tură de câțiva kilometri, pe care să o repeți de câte ori te țin puterile. Nici nu se compară cu Cernica sau Băneasa, dar pentru toți MTB-iștii din partea asta a orașului, este OK.

Traseul este de single trail, dar poți face chiar și off-road acolo unde îți permite desișul. Relieful este plat și nu întâlnești nicio urmă de urcare, ci doar niște șanțuri pentru conducte, care nu au mai fost astupate. Traversându-le în viteză te simți ca la trecerile prin vaduri secate, din cursele de MTB. La fel și când poteca e barată de un buștean căzut.

Potecă virajată

Potecile sunt viraje, dar foarte rapide

Exceptând primii 20-30 de metri ai intrărilor în pădure, unde mai există gunoaie menajere aruncate de oamenii nesimțiți, potecile din interior sunt în general curate, fără cioburi. De cum te îndepărtezi de margini și gonești spre inima codrului, se simte răcoarea și aerul tare al unei păduri de foioase, aici fiind în special stejar (găsești o mulțime de ghinde pe jos).

Atmosfera este plăcută, se aud ciocănitori care bat în copacii relativ tineri, însă deja foarte înalți, plus o mulțime de păsări cântătoare și coțofene cu penajul lor alb-negru care coboară din copaci să mănânce melcii a căror cochilie a fost spartă de trecători pe poteci. Nu am întâlnit câini sau alte animale mari. În schimb, m-am intersectat cu două grupuri de bicicliști.

La fiecare intrare este afișat câte un indicator mare cu „Focul interzis în pădure” și chiar nu prea dai peste vetre de foc în interiorul pădurii. Zona rezervată grătarelor este o poiană situată imediat peste drum, pe latura dintre râul Dâmbovița.

Pistă de biciclete de jur-împrejurul pădurii

Pistă de biciclete de jur-împrejurul pădurii

Altă parte bună este că de jur-împrejurul pădurii Dudu există pistă de biciclete pe marginea șoselei, chiar dacă pentru a face loc pistei, nu a rămas suficient spațiu să treacă două mașini în paralel (lățimea unei benzi este mai mică decât ecartamentul oricărui automobil). Însă traficul auto și velo nu sunt niciodată atât de intense încât să creeze probleme între șoferi și bicicliști.

Mie îmi place păduricea Dudu așa cum este. Mi-ar displăcea profund să aud că primăria din Chiajna ar vrea să o transforme în parc și să cimenteze potecile de pământ, eventual tăind puținii copaci să le facă alei de promenadă în toată regula.

ZAZ 968M cabrio, lângă pădurea Dudu

ZAZ 968M cabrio, lângă pădurea Dudu

Lângă o parcare de la liziera pădurii am zărit și o priveliște neașteptată: un automobil ZAZ 968M cabrio lăsat în paragină. Cândva un „aspirator” de rusoaice frumoase, această mașină decapotabilă de fabricație sovietică se descompune încet-încet aici, la marginea de vest a Bucureștiului. Modelul din imagine este replica sovietică a unei maşini clasice nemţești în vogă prin anii ’60: NSU Prinz.

ZAZ-ul acesta se mai numește și Zaporojeț, după numele uzinei din oraşul ucrainean Zaporoje, care sună familiar pentru cine îndrăgește istoria. Cine își mai aduce aminte de cazacii zaporojeni din romanul istoric Neamul Șoimăreștilor al lui Mihail Sadoveanu? Zaporojenii de odinioară erau călăreți nomazi liberi, fără griji, se țineau de haiducie și le cam plăceau moldovencele noastre. Îi și înțeleg de ce. Poate totuși că este chiar potrivit faptul că unul dintre ultimii zaporojeni o sfârșește la marginea codrului, ca un haiduc prins de poteră. Îmi plac turele de relaxare cu bicicleta pentru că astfel am ocazia să observ realitatea în ritm domol și să fac conexiunile dintre lucrurile care mă pasionează.