Category: Ciclism


Jim Taylor PhDSă mergi la psiholog din postura de sportiv de performanță nu înseamnă că ești cu creierii praf sau că ești terminat moral, ci înseamnă că încerci să te dezvolți acolo unde ai cea mai largă marjă de evoluție. Antrenamentul fizic îți dezvoltă mușchii și oasele, dar nu poate depăși cu mult înzestrarea naturală a sportivului, bagajul său genetic și limitele omenești. Creierul în schimb are cel mai mare potențial să te transforme dintr-un simplu pion într-un campion. Numai că mintea sportivului trebuie la rândul ei antrenată și acordată cu finețe ca un instrument muzical, iar gama de setări este practic nelimitată.

Un tip care se preocupă în zilele noastre de creșterea performanțelor sportive pe cale mentală este Jim Taylor, profesor și doctor în psihologie la Universitatea din California. Bazat pe știință și fără să vină cu spiritism și alte bălării care fascinează românii, americanul a îmbogățit literatura de specialitate în materie de psihologie sportivă cu un capitol consistent, intitulat Psihologia Ciclismului și a dezvoltat un concept – Prime Cycling – bazat motivație, încredere, intensitate, concentrare, emoție și durere.

Personal îmi place felul în care dr. Jim Taylor te învață să dai o conotație pozitivă durerii fizice. Proful exemplifică toate acest concepte într-o prezentare cu mult umor. Ar fi inutil să rezum în scris ideile formulate de el în această prezentare de peste jumătate de oră, dar trebuie să menționez faza în care povestește că o sportivă aflată la un antrenament intens de șosea l-a întrebat ce să facă atunci când durerea devine insuportabilă, iar dr. Taylor i-a recomandat să zâmbească. Deși a primit cu o oarecare neîncredere sfatul psihologului, sportiva l-a pus în aplicare și a fost plăcut surprinsă să constate că a funcționat aidoma unei pastile magice. Filmul ține 44 minute, dar la final nu vei simți că le-ai irosit:

Alte articole pe aceeași temă :
Biblioteca biciclistului: Cycling Anatomy

Video: Lady on Bicycle Grabs Too Much Attention

Nicolas VouillozMultiplul campion mondial de raliuri Sébastien Loeb s-a format ca sportiv de performanță în gimnastică. La noi, fostul deținător al centurii de campion WBO la box, Mihai Leu, a câștigat în 2003 un titlul național de raliuri. Iată de ce nu este de mirat faptul că Nicolas Vouilloz, o legendă vie a curselor de ciclism downhill, “atentează” acum la gloria sportivă pe patru roți, în raliuri.

articol Auto Mondial 1 articol Auto Mondial 2 Alături de fostul pilot de F1 Stéphane Sarrazin, revelația raliurilor de asfalt din acest sezon se numește Nicolas Vouilloz. Francezul în vârstă de 28 ani și-a făcut mai întâi un nume în sportul cu pedale, specialitatea mountain-bike, înainte de a se lansa în raliuri. Sportivul nu are nici 30 de ani și se mândrește cu 10 titluri de campion mondial de coborâre, pentru că pe primul l-a cucerit la 16 ani. În 2002 obținea ultimul titlu pe două roți la Kaprun, dar mintea îi era deja la raliuri. La finele anului următor deja punea pe masă primul trofeu important pentru actuala sa carieră în raliuri: “Volanul Peugeot 206”, iar ca bonus a primit pe mână un bolid 206 preparat în limitele categoriei Super 1600, cu care a luat startul în “Rallye du Var” (Franța). Pe unele probe l-a devansat pe mult mai cunoscutul Simon Jean-Joseph, cel care a obținut în acel an titlul de campion al Franței la categoria Super 1600.

Câștigând cupa promoțională amintită, Vouilloz a semnat un contract pe doi ani cu echipa uzinei de la Sochaux, urmând să participe în paralel în campionatul francez cu un Peugeot 206 RC de grupa N și în campionatul mondial cu un 206 WRC aparținând echipei Bozian. Ba mai mult, la începutul anului 2004 a făcut parte din cercul select de piloți care au testat în Hexagon noul model Peugeot 307 WRC.

Nicolas Vouilloz (stânga) alături de Marcus Gronhölm, dublu campion WRC

Nicolas Vouilloz (stânga) alături de Marcus Gronhölm

Indispensabilă pentru participarea în WRC a fost bursa primită de la Federația Franceză a Sportului Auto. Dacă francezii au rămas la ora actuală fără un singur pilot în Formula 1, FFSA a decis că măcar în raliuri să se cânte “Marseieza” cât mai des la festivitățile de premiere. Cu titlul de amănunt bizar, să menționăm că reputata firmă japoneză de componente de biciclete Shimano continuă să îl sponsorizeze pe Vouilloz în noua sa carieră. Programul de acomodare cu Mondialul de raliuri alături de Bozian, limitat la 7 etape, a debutat la Monte Carlo, unde se instalează pe locul 10 în ierarhia primei probe. Apoi începe să alunece în clasament, pentru ca în final să alunece la propriu pe o porțiune de gheață și să încheie raliul cu mașina avariată. Alte două ieșiri în decor cu scântei s-au produs în Grecia și în Sardinia.

Între ele, însă, un prim raliu terminat, pe locul 12 în Germania, pe asfalt. În Marea Britanie ratează pentru puțin marcarea unui punct, clasându-se al 9-lea. Pe teren propriu, în Corsica, abandonează din cauza supraîncălzirii motorului, dar nu înainte de a-i impresiona pe spectatorii care îl cunoșteau deja de la competiția de mountain-bike din insulă, desfășurată în luna septembrie. Punctul de maxim al sezonului a fost Raliul Cataluniei, unde Nico realizat de două ori al doilea timp pe proba specială, iar la finele zilei secunde se găsea clasat în puncte la “general”.

Marcus Gronhölm, dublu campion WRC, testând un mountain bike Peugeot

Pilotul finlandez Marcus Gronhölm, dublu campion WRC, testând un mountain bike Peugeot

Participarea sa în campionatul francez a avut menirea de a promova kit-ul de grupa N pentru modelul Peugeot 206 RC (motor de 2 litri, două roți motrice), recent omologat FIA. Pentru a vă da seama de atenția de care se bucură Vouilloz, este relevant faptul că oficialii echipei Peugeot i-au găsit un nou navigator pentru 2004, în persoana lui Denis Giraudet, fostul copilot al campionului mondial de raliuri Didier Auriol. Giraudet l-a înlocuit pe David Fiorini, cel care l-a învățat pe fostul ciclist ABC-ul ralistic. În această formulă, Nicolas Vouilloz a repurtat cele mai importante succese ale carierei sale în automobilism: patru victorii de etapă în Intercontinental Rally Challenge și titlul de campion IRC în 2008. Un sezon 2009 mai slab, cu clasări pe podium dar fără victorii, l-a determinat pe francezul originar din Nisa să revină la competițiile pe două roți. În 2013 a fost unul dintre întemeietorii Enduro World Series, campionatul în care activează și în prezent.

Vouilloz cu tricoul de campion mondial, în culorile curcubeului

Nicolas Vouilloz în acțiune cu tricoul de campion mondial, în culorile curcubeului

Disciplina la care francezul Nicolas Vouilloz a fost de 10 ori campion al lumii, confiscând numărul de concurs 1, se numește “downhill” și este poate cea mai spectaculoasă formă de ciclism. Strict coborâre pe trasee montane, cu pante abrupte. Remarcați cât de cuprinzător este echipamentul de protecție obligatoriu: cască integrală, genunchere, cotiere, tibiere, etc.
La bicicleta din imagine, cursa suspensiei-față este de 19 cm! Ideea este să cobori cât mai repede fără să ieși de pe traseul marcat cu benzi specifice. Concurenții se lansează pe traseu unul câte unul, la intervale fixe, întocmai ca pe o probă specială de raliu.

Articole pe aceeași temă :
Mihai Marinescu în forjă pe Transfăgărăşan
Mountain-bike Alexander Wurz Edition

Lucian Logigan - MTB Prima Evadare

Câștigătorul clasamentului general – Lucian Logigan – trecând linia de finiș la Prima Evadare 2014

Dacă aviatorii au aerodrom, șoferii au autodrom, călăreții au hipodrom, cosmonauții au cosmodrom, atunci noi bicicliștii avem velodrom – un loc special dedicat, pe care poți să consumi drogul vitezei pe două roți fără motor cât te duc plămânii pe cei 400 de metri de pistă betonată. Dacă ne referim la București, atunci vorbim despre velodromul Dinamo, un loc istoric al capitalei. Poți observa asta imediat ce vezi balustrada rampei de acces pe velodrom, elegant sculptată în piatră de un meșter care și-a facut ucenicia pe vremea monarhiei.

Vedere din satelit asupra velodromului Dinamo

Vedere din satelit asupra velodromului Dinamo

Pista este din beton căptușit cu ciment (deci nu acoperită cu parchet, cum se poartă pe velodromurile moderne) și are o înclinație blândă pe cele două linii drepte, care crește progresiv pe măsură ce intri pe turnante. De asemenea, înclinația crește treptat spre exteriorul virajului, până când pista devine aproape verticală. În engleză, această înclinație se cheamă „banking” și se utilizează ca să anuleze tendința centrifugă atunci când o bicicletă de curse intră cu mare viteză într-un viraj. Ca aspect seamănă cu celebrul circuit de automobilism AVUS din Berlin.

Care este lucrul cel mai cool? Faptul că intrarea în Complexul Sportiv Dinamo este liberă, deci nu te costă nimic să intri ca să dai o tură pe velodrom cu bicicleta sau îl poți bate cu piciorul, pentru a vedea cât de înclinate sunt cele două turnante. Ai impresia că este floare la ureche să rulezi pe velodrom?

Încearcă numai să te arunci cu putere către prima turnantă și te asigur că prima reacție naturală pe care o simți văzând zidul de beton care se înalță înaintea ochilor este să te năpustești pe frâne.

Pe turnante, ești cel mai în siguranță atunci când ești în plină forjă și pedalezi în continuare până la ieșirea din viraj. Dacă te relaxezi pe mijlocul virajului și rămâi în gol de putere, ești în mare pericol să cazi, pentru că gravitația te trage în jos, spre interiorul virajului. Iar dacă încerci să o dregi pedalând mai tare ca să recuperezi tempoul, ai toate șansele să lovești pista cu pedala din dreapta, să te dezechilibrezi și să ajungi de-a berbeleacul pe gazonul de rugby din mijloc. Așadar, acordă-i suficient respect velodromului; oricât de bun te-ai crede pe două roți, el te va învăța câteva lecții.

velodrom Dinamo BucurestiDintr-o lungă tradiție (încă de pe vremea carelor romane), sensul de parcurgere a oricărui velodrom sau hipodrom este numai spre stânga.
Dacă ești singur pe pistă, poți să încerci și spre dreapta, dar nu o face atunci când alții parcurg ture în sensul normal – accidentul în acest caz este aproape inevitabil.

Ai acces cu bicicleta pe pistă fără să dai socoteală nimănui, iar velodromul este de cele mai multe ori liber, mai ales în cursul săptămânii. Cu excepția acelor zile când se desfășoară întreceri oficiale de ciclism sau antrenamentele sportivilor de performanță. Sau când se apropie Ziua Poliției Române (25 martie), iar „capetele luminate” de la circulație se distrează pe velodrom cu motocicletele.

Din când în când, velodromul se poate vedea la știri, dar nu în buletinul sportiv, din simplul motiv că pe terenul de rugby aterizează elicopterele SMURD care aduc răniți din toate colțurile țării la Spitalul de Urgență Floreasca, din apropierea complexului sportiv Dinamo București. Pacienții, de multe ori în stare gravă, sunt conduși pe targă spre ambulanță chiar pe rampa de acces a velodromului.

Tot pe velodromul Dinamo s-a filmat un videoclip muzical românesc low-budget undeva în preajma anului 2000. Dar cel mai memorabil este faptul că velodromul nostru betonat a fost locația aleasă pentru turnarea unor lungi scene din filmul „Gino Bartali – L’intramontabile” (2006), dedicat ilustrului ciclist italian, rivalul nu mai puțin celebrului Fausto Coppi. Producătorii filmului nu au găsit în Europa alt velodrom care să semene cu cele din anii 1930-1950 când strălucea Gino Bartali, așa că au venit să filmeze la Dinamo. În scenele filmate pe velodromul din Ștefan cel Mare apar numeroși figuranți români, departamentul de casting fiind condus de conaționalul nostru, regizorul Mihai Bauman.

Pont: vezi mai jos pe Youtube una dintre scenele filmare pe velodromul Dinamo la minutul 1:04:25 😉

Alte articole pe aceeași temă:
Tură cu bicicleta pe speedway Metalul București (10.12.2013)
Bordeaux–Paris: O cursă-mamut (09.06.2013)

Marian Frunzeanu - Trecerea Rubiconului

În zilele noastre, specializarea ciclismului profesionist între şosea şi mountain bike este aproape la fel de strictă ca şi diviziunea motorsportului între raliuri şi curse de circuit. Cerinţele celor două discipline ale sportului cu pedale sunt atât de diferite, încât conversia de la una la cealaltă este un act temerar.

Albia râului Rubicon constituia linia de demarcaţie a taberelor inamice în războiul civil roman din ultimele zile ale Republicii, iar traversarea sa de către tabăra lui Iulius Cezar a fost o declaraţie de intenţie a legiunilor plebei împotriva aristocraţiei conservatoare. Expresia “a trece Rubiconul” a rămas peste secole ca metaforă a spargerii unei bariere convenţionale.

Putem vedea din aceeaşi perspectivă graniţa cât se poate de obiectivă dintre ciclismul de şosea şi mountain bike, iar trecerea sa de către campionul de şosea din 2010 al României, ciclistul prahovean Marian Frunzeanu (30 de ani), este o astfel de declaraţie de intenţie, care vrea să spună că diversitatea nu trebuie să lipsească din palmaresul unui sportiv. Exemplele de sportivi profesionişti care îmbină cu succes ciclismul de şosea şi cursele de mountain bike sunt rare. Mai ales la începutul carierei, întâlnim exemple de treceri răzleţe dintr-o tabără în cealaltă, însă sportivul optează la un moment dat pentru o disciplină sau alta şi rămâne fidel acestei opţiuni. Pe Marian l-am întâlnit în vara aceasta la Maratonul Vinului de la Urlaţi (judeţul Prahova), competiţie de mountain bike pe care a câştigat-o, şi l-am provocat la o discuţie despre… trecerea constantă a Rubiconului.

Maraton Medieval Mediaș 2011

Maratonul Medieval Mediaș din 2011

– Ai un palmares foarte bogat la ciclism şosea. De ce participi şi în competiţiile de mountain bike?
Marian Frunzeanu: La cursele de mountain bike particip de câţiva ani, mai precis din 2008, an în care am obţinut titlul de vicecampion la MTB şi în care am început să dau atenţie mai serios acestui tip de competiţii. Pentru mine, reprezintă o provocare şi, având la bază antrenamentul de şosea, îmi vine uşor să fac faţă efortului pe care îl solicită un maraton de mountain bike. Însă nu acesta este adevăratul motiv pentru care particip la maratoanele de MTB. Realitatea este că în România acest tip de curse a luat amploare şi, dacă în ceea ce priveşte cursele de şosea acestea sunt, deocamdată, relativ puţine. În schimb, cursele de mountain-bike sunt mai bine reprezentate. În plin sezon competiţional aproape că nu există weekend în care să nu fie listată şi o cursă de MTB. Ceea ce nu înseamnă că este un lucru rău. Dimpotrivă, ar trebui să ne bucure. Eu, cel puţin, sunt recunoscător celor care organizează astfel de evenimente, pentru că îmi dau posibilitatea să mă antrenez la un standard înalt. În mai-iunie am participat la trei curse de MTB: două în Prahova – Cupa EmmedueSport şi Maratonul Vinului – şi una la Mediaş, Maratonul Medieval. Folosesc deci antrenamentul de şosea ca bază pentru competiţiile de MTB, iar cursele de MTB mă ajută să mă menţin într-o formă bună pentru orice tip de concurs. Particip la cursele de MTB pentru a suplini lipsa celor de la şosea şi astfel cele două tipuri de antrenament devin complementare. În sport, ca şi în viaţă, e bine să alegi răul mai mic.

– Consideri că dezvoltarea ciclismului în România este prea slabă pentru a permite o specializare strictă a sportivilor între şosea şi MTB?
Marian Frunzeanu: Fenomenul în sine ţine şi de dezvoltarea ciclismului în România, dar şi de aptitudinile fiecărui sportiv. Unii sunt buni la ambele discipline, alţii la niciuna. Unii şi-ar dori, poate, să aibă o dublă specializare, dar nu fac faţă. Pe de altă parte, această alternanţă şosea-MTB te ajută în România dacă nu să te dezvolţi, cel puţin să te menţii în formă. MTB-ul câştigă teren în raport cu şoseaua din punctul de vedere al atenţiei publice, iar eu, ca sportiv, nu pot neglija această tendinţă şi mă adaptez dacă vreau să exist. Nu este un compromis, ci o şansă pentru mine să mă menţin în top.

Marian la Cupa București 2011 (locul 1)

Marian Frunzeanu la Cupa București 2011 (locul 1)

– Există în ciclismul profesionist exemple de rutieri care au început în MTB şi s-au convertit la şosea, unde câştigurile sunt mai mari. Crezi că în România se produce un fenomen invers, adică rutierii migrează spre MTB?
Marian Frunzeanu: Rutierii nu renunţă la şosea, dar încearcă o dublă specializare. Nimic rău în asta. Personal, îmi place diversitatea care mă ajută să-mi ating obiectivele mai uşor. Dacă rămânem fixaţi pe ideea că la noi nu este posibilă o specializare netă în aceste două discipline, nu obţinem nimic în afară de frustrare.

– Din punct de vedere financiar, ce rentează mai mult în România: să te concentrezi pe şosea ori pe MTB?
Marian Frunzeanu: În România, rentează să te concentrezi pe ambele. Câştigul este un program de antrenament fluent şi stimulente financiare specifice fiecărui tip de competiţie. De aceea prefer să aleg să fiu în formă beneficiind de cursele de MTB, decât să fiu pe tuşă. Apoi, trebuie să recunosc că îmi şi place. Adrenalină ai şi la şosea, şi la MTB şi fiecare disciplină are farmecul ei. La MTB îmi place că spiritul de competiţie îl duci cu tine în mijlocul naturii. Evadez în natură ori de câte ori am ocazia, nu numai când am programate curse. Sunt un sportiv cu afinitate mare pentru natură, pentru sportul în natură. Şi, desigur, nu ar fi onest din partea mea să nu recunosc şi faptul că aceste curse offroad (nu numai MTB-ul, ci şi ciclocrosul) sunt mai bine plătite. În plus, mai culeg ceva bun din cursele de MTB: punctele UCI, care sper ca în curând să mă propulseze spre campionatele balcanice şi chiar Mondialele de MTB. În acest moment, o spun fără a mă lăuda, sunt al doilea român în clasamentul mondial al UCI la MTB maraton, după Lucian Logigan. Mai precis, ocup poziţia 65 în topul MTB-iştilor la nivel mondial cu 93 de puncte acumulate în competiţiile naţionale.

În fruntea plutonului la Cupa Emmedue Sport 2011

În fruntea plutonului la Cupa Emmedue Sport 2011

– Te afli la vârf atât la şosea, cât şi la MTB. Unde este mai ridicat nivelul general al concurenţilor?
Marian Frunzeanu: Aş fi tentat să spun că la şosea nivelul are un plus faţă de MTB. Avem exemple concrete de tineri care strălucesc în prezent la nivel internaţional la şosea – Andrei Nechita, proaspăt câştigător al Turului României, Zoltán Sipoş, Eduard Grosu. Însă asta nu înseamnă că la MTB suntem legaţi de mâini şi de picioare. Putem străluci şi aici, însă diferenţa de pregătire a sportivilor constă în antrenamentul la şosea care întăreşte rezistenţa. Nu toţi MTB-iştii au înţeles că e nevoie să te pregăteşti la şosea ca să te menţii în top la MTB. Şi, desigur, pentru a străluci e nevoie de resurse materiale, financiare, planuri de pregătire eficient elaborate de antrenori, nu numai de talentul sportivului. Şi ar mai fi un aspect de remarcat: deşi în ţară MTB-ul a luat avânt şi avem mai multe curse de acest tip comparativ cu şoseaua, în schimb, dacă privim la cursele externe, situaţia la ora actuală este inversată: avem mai multe deplasări la şosea şi destul de rare la MTB, ceea ce influenţează evident situaţia generală a celor două ramuri, cât şi rezultatele în clasamentele mondiale.

Marian Frunzeanu
S-a născut pe 29.05.1981, la Urlați şi a început să practice ciclismul în 1997, la clubul Petrolul Ploieşti. Primul titlu de campion naţional al României a venit după şase luni de participare la competiţii. Între timp, s-au adunat 14 ani de performanţe pe plan intern şi internaţional. De la începutul anului 2011, ne ţine la curent cu rezultatele sale pe blogul personal: frunzeanu.wordpress.com

Text: Mihai Dumitru

Articol publicat în revista Eurosport nr. 36 (septembrie 2011), pag. 100-101

Click aici pentru a descărca ediția digitală a revistei Eurosport nr. 36

Alte articole pe aceeași temă :
Cenușăresele din ciclismul românesc

Remember 2011