Category: Cicloturism


Prima tură pe cont propriu din 2017 m-a purtat pe drumul de pământ de pe marginea canalului prin care râul Mostiștea curge între localitatea călărășeană Dorobanțu și fluviul Dunărea. Acum un paradis pentru pescarii de crap, somn și caras, firul de apă de aproape 10 km este o amenajare hidrografică din anii ’70 care urma să fie partea terminală din Canalul Siret–Bărăgan, un proiect acum abandonat.

Plajă curată cu nisip fin la varsarea Mostiștea în Dunăre

De 7 ani de când fac ture cu bicicleta prin județul Călărași, mi-a venit de mai multe ori ideea să văd Dunărea, însă nu de pe faleza amenajată în parcul municipal din Călărași, ci preferam să ajung la un mal semi-sălbatic din zona rurală. Problema este că DN31 între orașele Oltenița și Călărași trece la o distanță respectabilă de Dunăre, între șosea și fluviu fiind terenuri agricole și o fâșie de pădure.

Să nu uităm că Dunărea este și frontieră de stat, iar în vremea comunismului era păzită zi și noapte de militari înarmați. Din fericire, nu mai este cazul și astăzi, când România și Bulgaria sunt țări membre UE și nu-și mai țin cetățenii închiși între niște granițe.

În turele către măgura Fundeanca din Chiselet mi-am dorit să ajung până la Dunăre, însă nu am putut înainta prin pădurea inundată. Așa că am mers de-a lungul unui curs de apă care se varsă în Dunăre.

Ca de obicei, am plecat pe bicicletă din satul Zimbru, coborând spre sud prin localitățile înșirate pe Drumul Județean 304: Făurei, Ulmu, Boșneagu, până când am ajuns la DN31, în satul Dorobanțu, unde am făcut dreapta și am mai rulat pe asfalt circa 1 km până la ieșirea din comună, acolo unde șoseaua este mărginită pe dreapta de lacul (iezerul) Mostiștea, iar pe stânga de barajul hidrografic care regularizează vărsarea râului Mostiștea în Dunăre.

Există câte un drum de pământ pe ambele maluri betonate ale canalului Dorobanțu-Dunăre, dar văzând imaginile din satelit furnizate de Google Maps am ales să pedalez pe partea dreaptă în sensul de curgere a apei, deoarece poteca se distingea mai clar, în timp ce pe stânga părea să se piardă prin pădure la câțiva kilometri înainte de malul Dunării.

Drumul de pământ este OK atunci când nu plouă

La vreo 200 de metri după intrarea pe drumul de pământ bătut, văd o casă în dreptul căreia este o barieră metalică de care este agățat un mic panou rotund cu textul „Baraj Închis. Trecerea Oprită”.

Șoferul unei mașini îl întreba pe paznicul barierei de ce nu este lăsat să intre mai departe pe canal, timp în care eu cu bicicleta am ocolit bariera fără să cer voie și fără să dau vreo explicație. N-a fost pentru prima oară când am constatat că este mai avantajos să călătoresc low-profile ca biciclist.

Drumul pe care înaintez fără opreliști este de fapt digul artificial de protecție împotriva inundațiilor sezoniere, înălțat cu metri buni deasupra nivelului apei, dar și al câmpiei. Pe primii kilometri se văd urme de pietriș, însă pe măsură ce te apropii de Dunăre drumul se transformă într-o potecă surpată.

Camioanele cu stupi adună polenul florilor de câmp

Decorul este frumos, de câmpie sălbăticită, căci pe fâșii lungi de zeci de metri de-o parte și de alta a drumului a năpădit vegetația spontană a stepei din lunca Dunării. Tufișuri înflorite și mii de flori de câmp colorate te delectează vizual și olfactiv.

Deloc surprinzător, producătorii de miere din zonă și-au adus stupii de albine ca să culeagă polen curat, necontaminat de pesticide. Sau aproape necontaminat, pentru că terenurile cultivate sunt aproape, iar pe aici se practică agricultura intensivă, chimizată. Din păcate, nimeni nu produce bio sau ecologic pe scară largă în județul Călărași.

Zonă de pescuit sportiv AVPS Oltenița

Pe primii circa 10 km nu dai de niciun petic de umbră, deoarece nu cresc copaci, probabil din cauza turmelor de oi și capre care pasc zilnic pe acest tăpșan, astfel că nu rezistă decât vegetația capabilă să se regenereze foarte rapid. Pe marginea traseului sunt și vreo două gospodării, în dreptul cărora te aleargă câinii, plus o hală industrială (lângă panoul AVPS Oltenița) despre care am auzit că ar găzdui tehnicienii care se ocupă de sistemul de irigații.

Nu departe de această hală ce pare nouă sau măcar renovată în ultimul deceniu se află o clădire fantomă din cărămidă, de formă dreptunghiulară, fără acoperiș și aproape înghițită de vegetație.

Judecând după arcadele elegante, în cheie de boltă, aș fi tentat să cred că a fost construită cândva prin anii 1950-1960 de meșteri zidari și calfe care și-au făcut ucenicia în perioada interbelică.

Probabil că a fost scoasă definitiv din uz la indundația istorică din aprilie-mai 2006, când o viitură puternică a făcut ca apele Dunării să crească până la șosea, la mare distanță de matca fluviului.

Clădire fantomă din cărămidă

Oamenii din partea locului încă mai povestesc oricui vrea să asculte despre grozăviile întâmplate în acea primăvară, când apa a băltit pe câmp multă vreme, captivă de partea greșită a digului, astfel că a fost nevoie să fie făcută o spărtură în dig ca apa să se scurgă în canalul Dorobanțu și înapoi în Dunăre.

Însă inundația în sine nu lăsa clădirea fără acoperiș, astfel că foarte probabil niște hoți de fier vechi au completat tabloul distrugerilor. Chiar și în paragină, zidurile din cărămidă continuă să aibă un aer demn.

Pe măsură ce te apropii de Dunăre, drumul este din ce în ce mai prost întreținut. Cât e uscată, poteca înierbată rămâne practicabilă și cu Loganul, dar se cunoaște că au stricat-o roțile tractoarelor.

În punctul în care digul de-a lungul canalului se întâlnește perpendicular cu digul de protecție împotriva inundațiilor, care merge în paralel cu Dunărea, există o gospodărie temporară a unui apicultor. De acolo începe pădurea de salcâm din lunca fluviului și drumul devine mai întortocheat.

Apropiindu-mă de Dunăre, zăream printre copaci o mare întindere de apă, dar am apucat să o privesc bine abia după ce am ajuns într-o poieniță dotată cu o rampă naturală de lansare a bărcilor cu motor.

Ostrov în formare la confluența Mostiștei cu Dunărea

Coborând pe rampă până pe plaja cu un nisip nu la fel de fin ca pe țărmul mării, dar curat și plăcut la tălpi, am văzut că este în curs de formare un ostrov, acolo unde se întâlnesc aluviunile aduse de râul Mostiștea din Bărăgan prin canalul Dorobanțu cu cele purtate în aval de Dunăre.

Micul ostrov abia depășește în înălțime nivelul apei. Este format din nisip și din resturi organice, precum un trunchi de copac, căzut în apă cine știe de unde și plutind în derivă până când s-a înțepenit în mâl.

Suprafața sa deja susține greutatea unui om matur, căci am văzut doi temerari, un bărbat și o femeie, traversându-l la pas pentru a se scălda în Dunăre. Din cauza ostrovului, apele Mostiștei curg în sens invers față de ale Dunării, către amonte, până când îl înconjoară și se unesc cu bătrânul fluviu.

Plaja liberă și destul de curată este o încântare și am găsit urme de castele de nisip făcute de copii.

Crezul meu de cicloturist este întotdeauna să las în urma mea mai curat decât am găsit. De câțiva ani sunt velogunoier și detest reziduurile de plastic din cauza problemelor ecologice pe care le cauzează.

Un PET mai puțin în natură

La aproape fiecare tură cicloturistică îmi place să culeg și să iau în rucsac în special PET-uri sau doze de aluminiu aruncate în natură de oamenii proști.

De data asta am ochit un PET de 2 litri pe care l-am umplut cu apă tulbure din Dunăre și l-am luat cu mine la București să ud plantele de ghiveci, apoi recipientul din plastic a ajuns la reciclare. Cu un singur PET cules din natură nu se face primăvară, dar ilustrează prin fapte expresia „picătură în ocean”.

Cartea și bicicleta țin companie bună în orice weekend

După ce am explorat țărmul 50 de metri în stânga și în dreapta, m-am tolănit pe iarbă cu priveliște la întinderea de apă și mi-am scos cartea din rucsac.

Împrumutasem de la Bookstore „Cântul lui Ahile” de Madeline Miller și am citit preț de vreo oră despre debarcarea aheilor pe plaja Troiei. La fel ca troienii, și eu am cedat plaja unor pescari sosiți cu mașini de teren în poienița până atunci foarte liniștită.

Foamea m-ar fi gonit oricum înapoi la Zimbru, deoarece plecasem tare nepregătit. Pe cât a fost de scurtă, tura asta m-a fermecat, împlinindu-mi cu vârf și îndesat așteptările. M-a mâhnit doar faptul că la întoarcere am spart ecranul noii camere foto, aceasta căzând din rucsac în timp ce mă aplecam să culeg o piatră cu care să țin la respect un dulău care își apăra casa prin dreptul căreia treceam.

Când voi reveni aici cu bicicleta voi avea la mine costumul de baie, pentru că ador înotul în Dunăre!

Alte articole pe aceeași temă :
Balta Zimbru

Tură prin jud. Călăraşi: Iezerul Mostiştea
Pădurea inundată de la Chiselet

Anunțuri

crucea-lui-mackensenDe pe poteca plină de praf care desparte câmpuri înnegrite după arderea miriștii, am zărit silueta rece a monumentului fantomatic pe care îl căutam de zor: Crucea lui Mackensen. Toamna anului 2016 a marcat exact un secol de la intrarea României în Primul Război Mondial, însă comemorarea a trecut practic neobservată pentru cei mai mulți dintre români. Ca pasionat de istorie, m-am simțit dator să întreprind un sacrificiu personal în memoria celor care au murit în războiul care a întregit România.

monumentul-eroilor-germaniN-am sacrificat decât o duminică la mijlocul lunii septembrie pentru o tură cu bicicleta pe care o plănuiam încă din primăvară. În stil propriu, atunci când alte treburi mă împiedică să fac ceea ce îmi doresc, le las pe toate baltă și fac ce îmi doresc. Indiferent de urmări și consecințe, de fiecare dată când reușesc să fac asta simt că îmi recapăt controlul asupra vieții mele, fie și numai temporar.

Îmi doream de ceva vreme să văd cu ochii mei un monument obscur despre care doar citisem pe Internet, iar cea mai recentă sursă era o știre veche de 4 ani, din presa locală. Pentru asta am plecat special din București, cu un mountain bike ieftin în portbagajul mașinii. Am descărcat bicicleta în Murfatlar, așa cum am procedat la aproape toate turele prin jud. Constanța și de acolo am plecat pe două roți.

Harta traseului Murfatlar - Topraisar - Biruința

Harta traseului (52 km)

Din orașul Murfatlar am ținut indicatorul către Ostrov, pe DN3, traversând podul peste canalul Dunăre-Marea Neagră și trecând pe sub noul sector de autostradă (A2), până ce am ajuns în Ciocârlia de Sus, de unde am făcut stânga la intersecția cu DJ308 către localitățile Lanurile și Mereni, apoi pe DJ391 până în renumitul Topraisar, iar de acolo, tot pe asfalt bun, în satul Biruința.

Indicator către un obiectiv inaccesibil turiștilor

Ansamblul rupestru e inaccesibil turiștilor (!)

În Murfatlar (cândva numit Basarabi) nu sunt multe de vizitat azi, astfel că te surprinde să vezi, la 13 kilometri distanță, un indicator de informare turistică ce te îndrumă către Ansamblul rupestru Basarabi, un obiectiv care nu mai este deschis publicului deja de peste două decenii.

Biserica paleocreștină, săpată în secolul al X-lea la baza unui deal de cretă și descoperită din întâmplare în 1957, este oficial în conservare (a se citi „degradare”) încă de la mijlocul anilor ’90 și nu mai este accesibilă decât cercetătorilor. Statul român nu are bani să întrețină și să pună în valoare monumentul, în schimb s-a găsit finanțare pentru o biserică nou-nouță în vârful dealului, cu toate că în apropiere mai există una mare și frumoasă (ctitorie a Regelui Carol I din 1906) pe strada Credinței.

Un râu de vegetație în albia secată a unui canal

Un râu de vegetație în albia secată a unui canal

Parcurgând tura în septembrie, pe final de sezon agricol, am oprit pe marginea drumului să admir un… fluviu de vegetație care părea să curgă prin albia betonată a canalului de irigații secat și ieșit din uz probabil tot de vreo 20 de ani.

Unele dintre cele mai surprinzătoare descoperiri le faci căscând ochii în stânga și în dreapta traseului și fiind mereu dispus să sacrifici media orară sau orele de lumină pentru opriri care îți satisfac fie curiozitatea, fie dorința de a fotografia lucruri pe care altfel le-ai da uitării în scurt timp.

Din curiozitate am oprit după ce am ieșit din satul Lanurile, văzând la marginea șoselei un veritabil „rock garden” cu bolovani din piatră acoperiți de mușchi și, aparent, aruncați la întâmplare pe câmp. Plimbându-mă pe jos printre bolovani, mi-a atras atenția faptul că toți aveau cam aceleași dimensiuni și am încercat să le găsesc o logică. Abia când am privit pietrele dintr-un anumit unghi mi-am dat seama că fiecare forma perimetrul unui mormânt. Eram în mijlocul unui vechi cimitir musulman!

Locuitorii de astăzi ai acestor sate dobrogene sunt în majoritate creștini și nu se preocupă de îngrijirea unui cimitir musulman. Printre morminte pasc oile, poate în așteptarea unui proiect cu bani din Turcia.

Mereni, vilă în stil american

Mereni, vilă în stil american

Înainte de intrarea în următoarea localitate, Mereni, am fost surprins să văd o dezvoltare imobiliară: vile în stil american scoase la vânzare. Ce-i drept, Techirghiol nu e foarte departe și nici litoralul. Probabil că are sens pentru cine își cumpără casă de vacanță la mare fără să plătească în plus pentru privilegiul unei locații premium, ca Vama Veche sau Costinești.

Frumoasa biserică ortodoxă din Mereni

Frumoasa biserică ortodoxă din localitatea Mereni

Mult mai mult m-a impresionat biserica din Mereni, vopsită pe dinafară într-o culoare bleu destul de neobișnuită pentru o biserică ortodoxă din Dobrogea de sud, însă chiar aspectuoasă și plăcută vederii. Proaspăt revopsit și îngrijit este și monumentul eroilor din Primul Război Mondial, situat în afara perimetrului bisericii, dar la vedere pe marginea șoselei DJ391, inclusiv cu o coroană de flori la baza soclului.

Acest monument interbelic a fost primul indiciu că mă aflam pe ruta pe care se deplasau armatele româno-ruse, respectiv germano-turco-bulgărești în urmă cu exact un secol, purtând o serie de lupte sângeroase din loc în loc. Mai multe indicii am găsit după încă 6 km, când am ajuns în următoarea localitate, al cărei nume tătăresc evocă Bătălia de la Topraisar din octombrie 1916.

Topraisar e astăzi o comună care trăiește din inerție pe seama a ceea ce era înainte de 1989: o mare unitate militară în care își făceau stagiul mii de tineri din toată țara. Tatăl meu a fost unul dintre ei.

Poligonul militar din Topraisar

O fărâmă din marele poligon militar de la Topraisar

Încă mai există o unitate militară la Topraisar, aici este încartiruit Batalionul 341 Infanterie, ai cărui luptători sunt surpranumiți „Rechinii Albi”, fiind veterani ai unor teatre de operațiuni NATO dintre cele mai crunte, ca Afganistan sau Kosovo.

Însă renumitul poligon este o fantomă a ceea ce a fost cândva. Porțile sale pe unde intrau băieți și ieșeau bărbați sunt acum rablagite și stau să cadă. Dincolo de gardul de sârmă ghimpată vezi carcase de tancuri ruginite prin iarba crescută ca într-o junglă. Nu sunt santinele, dar înăuntru se vede mașina paznicului și probabil doar el împiedică dezmembrarea acestor „vestigii” și valorificarea lor clandestină ca fier vechi.

Fotografiatul interzis!

Fotografiatul interzis

Și acum mai tronează pe marginea drumului un semn rutier care te avertizează că fotografiatul este strict interzis, însă realmente nu prea ai ce fotografia aici.

Eram convins că voi găsi crucea lui Mackensen în apropiere de Topraisar, așa cum citisem pe net, și mă așteptam să aud de la un localnic „uite-o colea”.

La capătul satului Biruința începi să urci movila Muratan

La capătul satului Biruința începi să urci movila Muratan

Localnicii sunt amabili și, după ce le trece mirarea că întrebi așa ceva, îți oferă cu plăcere indicații. Încă n-am întâlnit vreun dobrogean care să mă repeadă sau să mă ia la mișto. Pe toți îi consider ca pe rude, iar fără ajutorul lor nu aș fi știut că trebuie să ajung în următorul sat, Biruința.

Drumul până în Biruința este impecabil asfaltat, dar ca să văd monumentul trebuia să ajung la capătul satului și de acolo să urc movila pe care s-au dat unele dintre cele mai crâncene lupte în campania din Dobrogea în Primul Război Mondial.

Numele tătăresc al movilei are o rezonanță războinică precum o lovitură de tun: Muratan. Este un deal cu o înclinație sănătoasă, pe care am început să o urc cu sete, ca atunci când simt că linia de finiș este aproape. Aproape, dar nu la vedere. Odată ajuns în vârf, nimic nu semăna cu o mare cruce de piatră.

M-am abătut câteva zeci de metri de la drumul de pământ bătut, până la câteva siluete enigmatice. Am dat peste un alt cimitir musulman, de această dată unul mai mic și mai recent, căci am putut citi cu ușurință numele și anii între care au trăit acei oameni. Cel mai nou dintre morminte e datat 1965.

Crucea românească, ridicată în anii '90

Crucea românească, ridicată în anii ’90

Am mers mai departe fără să zăresc nimic și eram gata să mă întorc la Murfatlar cu gândul că probabil nu mai există crucea lui Mackensen. Când eram pe cale să cobor movila Muratan, am zărit un alt localnic, un văcar ieșit cu bălțatele la păscut.

I-am spus că sunt în căutarea crucii de piatră și m-a întrebat: „Crucea românească sau crucea nemțească?” Mi-a spus să merg cu încredere 2-3 km pe drumul de pe care tocmai mă întorsesem, pentru că urma să trec prin fața monumentului ridicat de români înainte să întâlnesc crucea lui Mackensen.

Crucea românească a fost înălțată în 1991, din contribuții private, și este un obelisc placat cu marmură, care în vârf are o cruce din fier. La mai puțin de un kilometru depărtare se află monumentul original, cel din 1917 ridicat de trupele renumitului feldmareșal prusac August von Mackensen în memoria oamenilor săi care căzuseră cu un an înainte, în luptele cu românii pentru controlul movilei Muratan.

Până la apariția aviației militare, partea combatantă care ocupa o poziție înaltă ținea sub control întreaga zonă cu artileria. Grav rănit în lupta pentru movila Muratan, soldatul român Dumitru S. Panaitescu, cel care avea să devină criticul literar Perpessicius, a avut mâna dreaptă amputată. Învățând să scrie cu stânga, Perpessicius a scris de Muratan în poezie:

“Noi am sădit în brazda neagră, pe Muratan şi Calfadere,
Îmbujorate flori de sânge, răsadul ruptelor artere”

~ Perpessicius

Să ajung pe movila Muratan la 100 de ani după bătălie a fost o satisfacție personală care a făcut să merite o duminică sacrificată. Dumitru S. Panaitescu și alții au sacrificat mai mult de atât. Crucea lui Mackensen este un monument simplu, dar elegant, dăltuit în piatră; merită văzut cât încă mai există.

Alte articole pe aceeași temă :
Tură prin jud. Constanța: Mănăstirile dobrogene

Tură prin jud. Constanţa: Murfatlar-Adamclisi

Euro Velo6 BulgariaPentru că turele spre Ruse (Bulgaria) sunt pe cale să devină o tradiție pentru cicloturiștii din București, mulți dintre ei ar putea găsi utilă harta virtuală map.velo-ruse.eu creată și permanent actualizată de un grup de bicicliști voluntari de la sud de Dunăre, coordonați de bunul meu prieten bulgar, Delyan Todorov. Îl cunosc pe Delyan de la Turul Dunării din urmă cu trei ani, când ne-a uimit cu talentul lui de a crea pe laptop o prezentare animată în 10 minute. De data asta, și-a pus la bătaie priceperea în software pentru a mapa toată infrastructura cicloturistică din jurul orașului Ruse în care locuiește.

Delyan Todorov la Domeniul Greaca (jud. Giurgiu)

Delyan Todorov la Domeniul Greaca (jud. Giurgiu)

A ieșit astfel harta interactivă a întregului oblast (adică „județ” pe bulgărește) Ruse, traversat de ruta cicloturistică internațională EuroVelo 6 care leagă țărmul european al Oceanului Atlantic de litoralul Mării Negre, având punctul terminus la Constanța. Ultima secțiune a EV6 poartă numele Danube Bike Path (sau Donauradweg pe nemțește) și urmează cu aproximație cursul Dunării de la izvoare până spre gurile de vărsare.

Disponibil gratuit pentru toți utilizatorii care îl accesează online, proiectul map.velo-ruse.eu și-a luat misiunea să indice facilitățile disponibile pentru cicloturiști, de la rețeaua de drumuri asfaltate și neasfaltate, la locuri de cazare, mănăstiri, restaurante și obiective turistice, precum un muzeu militar în aer liber sau pădurea de tei Lipnik.

Pentru moment, meniul site-ului map.velo-ruse.eu este doar în bulgărește, dar urmează curând atât o versiune în limba engleză, cât și una în românește, la care vor pune umărul cei de la Adevărații VeloPrieteni. Pentru că și eu buchisesc cu destul succes literele chirilice, iată ce am înțeles din filtre:
 

1. Евро-Вело 6 1. Euro-Velo 6
2. Първостепенни маршрути 2. Drumuri principale
3. Второстепенни маршрути 3. Drumuri secundare
4. Места за настаняване 4. Locuri de cazare
5. Туристически атракции 5. Atracții turistice
6. Религиозни обекти 6. Lăcașe de cult (religioase)
7. Ресторанти 7. Restaurante
8. Други 8. Altele

Planul cu bătaie lungă este ca harta să devină o aplicație interactivă la care utilizatorii să contribuie cu feedback și cu actualizări, referitoare în special la secțiunile de traseu vulnerabile la schimbări. De pildă, atunci când un râu iese din matcă și inundă un drum secundar din apropiere, orice utilizator al hărții poate semnaliza celorlalți că porțiunea de drum respectivă nu este practicabilă în acel moment.

Cu toate că în sezonul cicloturistic 2016 mi-am propus să descopăr și mai mult din Dobrogea și să particip la câteva competiții de MTB din România, mi-aș dori să murdăresc un pic roțile și în Bulgaria.

Alte articole pe aceeași temă :

O pedală cu Delyan și Radi

9 imagini cicloturistice din 2013

Recumbent bike - bicicleta orizontalaÎl cunosc pe Mark Boyd din vara anului 2013, când am participat, ca șofer al mașinii de asistență, la Turul Dunării. Felul în care am ajuns să facem cunoștință se datorează în cel mai bun caz hazardului. Sună anecdotic, dar este purul adevăr: în penultima zi a turului, pe drumul dintre Bechet și Calafat, am zărit de la volan un biciclist cu bagaje de-o parte și de alta a roții spate. Crezând că este vorba despre Milen, unul dintre participanții bulgari cu care mă țineam de glume și farse, m-am apropiat tiptil de biciclist, iar când am ajuns în dreptul său l-am claxonat din senin, cu intenție de ghidușie.

Fotograful Gabriel Panțîru (st.) împreună cu Mark Boyd la Port Cetate (2013)

Fotograful Gabriel Panțîru (st.) împreună cu Mark Boyd la Port Cetate, în 2013

Două secunde mai târziu, mi-am pus mâna la gură văzând în oglinda retrovizoare că biciclistul nu era deloc Milen, ci un domn în vârstă care spre surprinderea mea nu părea enervat de acest gest stupid. I-am cerut scuze… în gând și mi-am continuat drumul, întâlnindu-mă în cele din urmă cu Milen și restul echipei cu care am ajuns la Calafat.

După ce am bâjbâit prin oraș căutând locul de cazare, l-am găsit cu ceva ajutor de la managerul hotelului. Odată instalat în cameră, m-am schimbat și am coborât la recepție, unde participanții turului urmau să fie intervievați de Digi24 Dolj. În timp ce o ploaie măruntă, dar rece, începuse de vreo jumătate de oră, l-am văzut în fața recepției pe biciclistul pe care îl claxonasem mai devreme.

M-am repezit să-l ajut, întrucât era vizibil istovit, iar bicicleta se culcase pe o parte în momentul în care a coborât din șa, sub greutatea bagajului de cicloturism. Având în plan să mă revanșez pentru faza petrecută pe șosea, am intrat în vorbă, mi-a spus că se numește Mark, este american și parcurge o tură prin Europa. La cina care ne-a fost servită la restaurantul hotelului l-am prezentat și restului echipei, apoi i-am povestit că eu am fost cel care l-a claxonat pe drum, asigurându-l că a fost o confuzie nevinovată. Abia dacă și-a adus aminte de acel episod întâmplat după ora prânzului și mi-a spus că oricum este obișnuit să fie claxonat de șoferi și că nu se supără niciodată din cauza asta.

Călătorului îi șade bine cu drumul

Călătorului îi șade bine cu drumul

Cu acordul lui Mircea Crisbășanu, organizatorul Turului Dunării, l-am invitat pe Mark la destinația noastră – Port Cetate. În ritmul său, Mark a sosit mai târziu la conacul lui Dinescu de pe malul Dunării, unde l-am cazat la masardă și l-am dat drept un membru al echipei. Grație personalității sale prietenoase, în scurt timp toți cei care stăpâneau limba engleză l-au abordat pentru conversații privind turul său pe care l-a început în Germania și îl va încheia tot acolo.

Ca și alți cicloturiști pe nord-americani pe care i-am întâlnit în anii precedenți (Ed Schum și Mike Quinlan), Mark ține jurnalul călătoriei sale pe blogul crazyguyonabike.com (cele două pagini referitoare la Cetate sunt foarte măgulitoare la adresa ospitalității de care s-a bucurat din partea noastră).

După masă mi-am adus aminte că îmi rămăseseră prin mașină niște doze de bere și le-am împărțit cu bucurie pe terasa de scânduri a Gării Fluviale Cetate, până spre asfințit, discutând amical despre politica americană și românească, NASCAR (Mark trăiește în statul american Carolina de Nord, capitala acestui sport), religie și despre viețile noastre. Din păcate, seara nu s-a putut odihni în cameră, ci a trebuit să-și întindă cortul în grădină, pentru că participanții noștri români și bulgari au dat o petrecere zgomotoasă la mansardă.

A doua zi, după ce am escaladat… bătrânește urcarea de la conacul lui Mircea Dinescu până la drumul național, ne-am despărțit la statuia din centrul comunei Cetate, promițând că ne vom revedea la anul.

Mark pe bicicleta orizontală sau "recumbent bike"

Mark pe bicicleta orizontală sau „recumbent bike”

Însă 2014 a fost anul recuperării fizice după operații, atât pentru mine, cât și pentru Mark. Eu m-am operat la gleznă, el la inimă și fiecare a preferat să facă ture locale cu bicicleta în acel an.

Am rămas uimit de faptul că la numai două luni de la intervenția chirurgicală pe cord deschis a urcat în șaua bicicletei de șosea pentru o tură de 50 km. Iar în septembrie același an a parcurs primul tur de lungă distanță după operație, din Colorado până în Carolina de Nord.

Dar vine luna februarie 2015 și mare mi-a fost bucuria să primesc un email de la Mark prin care mă anunța că la vară are în plan o nouă expediție prin Europa Centrală și de Est, urmând să traverseze inclusiv România, de la nord la sud. Am urmărit jurnalul celui de-al 15-lea tur european al lui Mark pe același portal crazyguyonabike.com, iar din momentul în care a ajuns la Cernăuți și se pregătea să intre în România am ținut legătura prin email.

Neobișnuita bicicletă a atras multe priviri pe drum

Neobișnuita bicicletă a atras multe priviri pe drum

Am avut emoții când am citit că prin Moldova a avut un accident ușor cu o mașină, dar a parcurs cu bine traseul Rădăuți – Piatra Neamț – Bacău – Adjud – Râmnicu Sărat – Buzău – Urziceni înainte de a ajunge după o săptămână în București.

Deloc fericit să pedaleze pe șoseaua de centură a Capitalei, mi-a urmat indicațiile și s-a cazat la Villa Verde, o pensiune de pe șoseaua Cernica pe care o vedeam mereu în drumurile mele frecvente spre izvorul de la mănăstire. Coincidența fericită a fost ca proprietarul pensiunii să fie un român întors în țară după 20 de ani în America, astfel că Mark a avut companie bună până să-l revăd.

Chiar în seara acelei zile, 19 iunie, l-am vizitat la pensiune împreună cu un coleg de birou și am băut cu toții câteva beri pe pontonul unui restaurant din Cernica, stând de vorbă până ne-a prins noaptea.

Sosire la Mănăstirea Tăriceni din jud. Călărași

Sosire la Mănăstirea Tăriceni din jud. Călărași

Am fost cu totul surprins să văd cu ce bicicletă venise Mark pentru acest tur. Până să-mi explice, habar nu aveam ce însemna termenul englezesc „recumbent” care în românește se traduce prin bicicletă orizontală ori reclinată. Mai văzusem astfel de biciclete prin București, dar nu știam că poartă această denumire. Primul lucru care m-a frapat a fost dimensiunea enormă a lanțului, de vreo două ori și jumătate la lung decât la o bicicletă convențională precum Univega mea, căreia Mark îi spune „upright bike”.

După o zi de odihnă la București, am hotărât să plecăm împreună în județul Călărași, pentru a petrece o noapte la Mănăstirea Tăriceni, povestea aceste ture fiind scrisă într-o postare anterioară pe blog. Planurile de a face un grătar a doua zi în satul Zimbru împreună cu părinții mei au fost date peste cap de ploaia pe care în prima zi am reușit să o păcălim, însă duminică ne-a ajuns din urmă. El avea haine din material sintetic, ploaie, eu nu. Așa că am petrecut dimineața în biserică ascultând slujba, apoi am vorbit politică până după prânz. Cum ploaia tot nu înceta, Mark a hotărât să continue turul cu o etapă scurtă până la Oltenița. Ne-am luat la revedere și ne-am dat întâlnire în vara lui 2016 direct la mănăstirea Tăriceni. A ajuns cu bine înapoi în Germania pe 8 iulie, iar odată întors în Statele Unite a mai parcurs toamna asta încă o tură cicloturistică de 1800 de mile (2900 km) în 30 de zile. Drum bun, Mark, și să ne regăsim cu bine…

Alte articole pe aceeași temă :
Un senior al cicloturismului – Mike Quinlan

Cicloturist în gazdă la Mănăstirea Tăriceni

Rockrider MTB AdamclisiTura dobrogeană din aprilie m-a făcut să-mi doresc să revin cu bicicleta prin aceste locuri. Chiar dacă mai târziu decât îmi promisesem, am dedicat primele două zile ale lunii august unui traseu de șosea prin județul Constanța. Ca și în alte dăți, punctul de start a fost orașul Murfatlar, unde am trecut de la patru roți la numai două. Am parcurs această aventură de weekend în șaua unui B’twin RockRider model 2011, un mountain-bike arătos și bine dotat din fabricație cu accesorii, dar care pătimește la capitolul greutate. Frânele pe disc din oțel nu au mai nimic în comun cu cicloturismul.

Traseul dintre Murfaltar și manastirea Strunga, via Băneasa

Traseul Murfaltar – mănăstirea Strunga, via Băneasa

Practic, am combinat tura Murfatlar-Adamclisi de acum 5 ani cu tura Zimbru-Dervent-Strunga din această primăvară. Doar secțiunea de circa 30 km dintre Adamclisi și Băneasa a fost parcursă pentru prima oară de mine pe bicicletă cu această ocazie.

Pe harta bikemap.net sunt 83 km la care s-au mai adăugat încă vreo 10 km datorați unor ocoluri pe care le-am făcut voluntar către alte mănăstiri și obiective întâlnite în cale.

Am fost norocos că a plouat cu o noapte înainte să ajung în Dobrogea, iar norii nu se răspândiseră încă, astfel că doar în scurte reprize am avut parte de soare arzător și caniculă. Toate turele mele începute din Murfatlar au trecut fie pe deasupra, fie pe sub podul care face legătura între malurile canalului Dunăre – Marea Neagră, așa încât trecerea podului încă o dată a fost momentul resetării. Terminarea tronsonului de autostradă de la Cernavodă la Agigea a degrevat această șosea (DN3) de cea mai mare parte a traficului turiștilor către și dinspre mare. Mai puține mașini pe drum înseamnă mai puțin stres, mai puține gaze de eșapament și mai multe șanse de a fi atent la peisaje interesante.

caine lovit de masinaÎnsă primul eveniment de semnalat a fost să aud lătrat de câine pe marginea câmpului, cu câțiva kilometri înainte de Ciocârlia. Abia când am oprit am văzut un dulău întins în iarbă, foarte probabil lovit de o mașină cu puțin timp în urmă. Nu era rănit foarte grav, însă nu mai putea să se ridice și scâncea după ajutor. Fiind blând, i-am dat să bea apă din palmă și am împărțit cu el gogoșile și o bucată dintr-un sandviș. Părea să aparțină unei mici ferme cu solarii pe care am văzut-o după ce am plecat mai departe. Am fost optimist a doua zi când m-am întors pe același drum și nu l-am mai zărit în locul unde rămăsese iarba culcată.

troita sculptata in lemn Pietreni Palaz GrupCu satisfacție am oprit la monumentul funerar al unui tânăr care a murit într-un accident rutier cu ani în urmă, și apoi la izvorul de la Palaz Grup, situat înainte de localitatea Pietreni. Sunt la fel cum le știam de acum 5 ani, fără a fi vandalizate.

Masă rustică din lemn masiv

Masă rustică din lemn masiv

Importanța practică a izvorului cu apă potabilă o cunoșteam bine căci am mai oprit și în alte dăți pentru hidratare și odihnă, însă pentru prima oară am intrat în foișorul care găzduiește în mijloc o troiță foarte frumos sculptată în lemn, dar și o masă rustică din buturugi.

Îmi place atunci când văd că edificiile cu caracter religios au și un scop util, pe lângă cel de a răspunde unei nevoi spirituale. Toți cei care se declară credincioși ar trebui să înțeleagă pilda smochinului neroditor. Personal, consider că orice popas rutier curat și liniștit este o mană cerească.

Trecând prin Adamclisi, unde drumul este în pantă de la intrare în localitate până la cetatea romano-bizantină Tropaeum Traiani aflată la margine, chiar când inerția lungii coborâri începe să dispară, se zărește în partea stângă Mănăstirea Sfântul Apostol Filip, un lăcaș de cult ridicat în 2007 și care încă se află în stadiul de finisare. Pictura murală exterioară este deosebit de frumoasă, iar curtea interioară este delimitată de două rânduri de coloane legate prin bolți. Chiar dacă sunt făcute din beton armat, iar piatra este doar un înveliș decorativ și nu pare să aibă rol structural, arată bine și se integrează în contextul antic al locului. Îmi doresc să revin aici, pentru că am luat numărul de telefon al părintelui stareț Dorotei, în vederea găzduirii pentru o noapte la mănăstirea Adamclisi, cu prilejul unei alte ture.

Următorul popas a fost la Mănăstirea Peștera Sfântului Andrei, probabil cea mai mare și mai renumită din regiune, împreună cu Dervent, situată lângă localitatea Ion Corvin. De la șoseaua principală spre Ostrov se croiește un drum de 4 km până la mănăstire, cu două urcușuri și coborâșuri, dar impecabil asfaltat. Odată intrat pe acest drum, un alt indicator arată către Cișmeaua Mihai Eminescu, de data aceasta pe o potecă de pietriș prin pădure. Fiind deja târziu, am lăsat vizitarea cișmelei pentru o tură viitoare, în schimb am intrat în faimoasa peșteră și am umplut rezerva de apă de la izvorul mănăstirii.

Am rezistat tentației de a cere găzduire la Mănăstirea Peștera Sf. Andrei și am continuat conform planului către mănăstirea Strunga, oprindu-mă o singură dată în pădurea din apropiere de Băneasa.

Troița marchează drumul de acces spre Strunga

Troița marchează drumul de acces spre Strunga

Atunci când ți-au mai rămas cel mult două ore de lumină naturală și vreo 30 km de parcurs nu îți mai vine să oprești pentru poze, iar pedalarea devine o luptă contra-cronometru cu tine însuți.

În mod normal, pot parcurge distanța fără nicio problemă în cele două ore, cu toate porțiunile în urcare de pe traseu, însă orice problemă minoră, precum o pană de cauciuc poate să dea peste cap programul. Iar mersul pe bicicletă între localități după lăsarea întunericului este chiar periculos, fie și cu sistem de iluminare instalat pe bicicletă.

Odată intrat în Băneasa m-am mai relaxat, dar am stat pentru odihnă de câteva minute abia în vârful lungii și abruptei cățărări care începe de la indicatorul de Oltina, prin satul Răzoare. Am știut că voi încheia ziua confortabil pe lumină în momentul în care am intrat pe drumul prăfos, însă relativ neted, în lungime de 2 km, care duce la Mănăstirea Strunga. cirese salbatice amareBonusul reușitei au fost doi cireși sălbatici ale căror fructe mici și amărui abia în august erau gata de a fi culese. Atât la dus cât mai ales la întors am căutat fructele de sezon, în special prune și corcodușe, care cresc în pomii de pe marginea drumului, fie la liziera unei păduri, fie în fața caselor din localități. Deși este multă sărăcie în satele Dobrogei, niciodată nu mi s-a întâmplat să fiu gonit sau admonestat de către proprietar, așa cum a fost cazul acum doi ani la o tură în jurul Bucureștiului. La un efort de lungă durată, cum este o tură cicloturistică, este de preferat să ai mâncare solidă consistentă, fără să te bazezi pe fructe, altfel riști un deranj la stomac.

Mănăstirea Strunga, văzută din arhondaric

Mănăstirea Strunga, văzută din arhondaric

Odată ajuns la Mănăstirea Strunga, am fost foarte surprins de câtă lume roia în jurul bisericii, sălii de mese și locului de cazare, în comparație cu vizita din luna aprilie, când totul părea pustiu.

Ce-i drept, atunci era o după-amiază de miercuri într-o primăvară capricioasă, iar acum o sâmbătă seară de august. Chiar dacă spațiul de primire a oaspeților (arhondaric) este cât o pensiune cu etaj, nu există un birou de recepție. Întrebând în stânga și în dreapta, am ajuns să vorbesc direct cu maica Filareta, stareța mănăstirii, o persoană a cărei blândețe și grijă maternă te face să te simți în apropierea bunătății divine. Mi-a povestit că în timpul zilei m-a văzut cu bicicleta pe șosea în timp ce venea de la Constanța și se gândise dacă nu cumva sunt persoana cu care a vorbit la telefon cu o seară înainte. Apoi am fost poftit în sala de mese (trapeză), unde m-am servit cu trei mari porții dintr-o minunată ciorbă de legume, și mi-a fost prezentată maica Gabriela care se ocupă de cazare.

camera cazare Manastirea StrungaAm lăsat bicicleta în custodia unui tânăr din satul apropiat Strunga (Câșla, pe vechiul nume turcesc) care lucrează la mănăstire și am fost condus la o cameră de la etajul arhondaricului. Fiind mulți oaspeți din mai toate colțurile țării, am împărțit camera cu o altă persoană. Un spectacol neașteptat după apusul soarelui a fost să asist la hrănirea unui pui de barză de către ambii părinți, balconul acestei anexe pentru cazare fiind la același nivel cu cuibul berzelor, amplasat în vârful unui stâlp electric.

Înainte de a merge la culcare, am vizitat interiorul mănăstirii cu picturi impresionante și am ascultat o predică ad-hoc ținută de un preot pe prispa de la intrare în biserică, pentru un grup de tineri foarte evlavioși din București, care a doua zi voiau să prindă slujba la Manastirea Sf. Maria din Techirghiol.

Cuib de berze cu pui, vizavi de arhondaric

Cuib de berze cu pui, vizavi de arhondaric

Camerele sunt micuțe, dar curate, au câte trei paturi și grup sanitar propriu, în schimb dușul este comun pe etaj. Întors de la predică deja în puterea nopții, am adormit târziu din cauza sforăitului colegului de cameră, altfel un domn politicos, și a altor oaspeți nu la fel de civilizați.

Cazarea la mănăstire este o alternativă low-cost sau chiar no-cost pentru cazarea la pensiune sau hotel, însă nu toți „pelerinii” sunt mânați de grija creștinească pentru binele aproapelui lor.

Perioada optimă de a sta în gazdă la o mănăstire din Dobrogea este în extrasezon, primăvara sau toamna, când poți avea norocul și liniștea de a fi singurul oaspete cazat în arhondaric. Așa s-a întâmplat în prima noapte petrecută la Dervent în tura din aprilie, când în 10 ore dormite în chilioara răcoroasă mi s-a părut că m-am odihnit pentru un an.

Priveliștea asupra mănăstirii și lacului Oltina

Priveliște asupra mănăstirii Strunga și lacului Oltina

Duminică dimineața mi-am luat la revedere în biserică de la maica stareță Filareta în timp ce se pregătea pentru slujbă. Mi-a refuzat încă o dată banii pe care voiam să-i las pentru cazare și masă, dar la plecare i-am depus în cutia milei.

L-am răsplătit cu o mică atenție și pe cel care mi-a adus bicicleta exact așa cum i-am dat-o în primire și am pornit la drum pe la ora 9. Prima masă urma să fie servită abia după slujbă, la ora 13, așa încât am plecat doar cu rezervele de apă.

Dobrogea este deosebit de ofertantă cu călătorii la capitolul surse publice de apă potabilă. Cred că este unul dintre aspectele pozitive ale stăpânirii turcești din de sute de ani a ținutului dintre Dunăre și mare. O impunătoare cișmea tradițională din blocuri de calcar alb dobrogean, folosită în continuare de localnici și de șoferi deopotrivă, se găsește în localitatea Ion Corvin (fostă Kuzgun), chiar pe marginea DN3. La fel și cișmeaua din popasul rutier dintre localitățile Deleni și Pietreni, pe drumul către Mănăstirea Nașterii Maicii Domnului (Deleni).

Cișmeaua turcească din Ion Corvin

Cișmeaua turcească din Ion Corvin

Cu toate că documentasem temeinic în prealabil această tură cu ajutorul Atlasului Rutier al României, pe traseu am fost uimit de numărul de mănăstiri care nu erau trecute pe hartă.

Una dintre acestea a fost Mănăstirea Sf. Serafim de Sarov, în apropiere de Ion Corvin. Am fost curios să vizitez acest lăcaș închinat unui călugăr rus și am escaladat urcușul pe pietriș către mănăstire. Însă după 1 km de urcat încet pe foaia mică a angrenajului am fost ispitit de un pom ale cărui fructe mici și roșii – coarne – îmi aduceau aminte de anii copilăriei. Am petrecut vreo oră pentru a le culege pentru acasă pe căldura neiertătoare a amiezii și am hotărât să mă răcoresc coborând înapoi la șosea, fără a mai vizita mănăstirea. Pe data viitoare!

Mănăstirea Sf. Serafim de Sarov

Măn. Sf. Serafim de Sarov

Sunt atât de multe locuri de văzut în partea rurală a jud. Constanța încât nu ți-ar ajunge un an să le descoperi pe cele mai frumoase, darămite un weekend pe fugă. Între Urluia și Adamclisi am cupărat miere de salcâm de la unul dintre producătorii care vând produse apicole pe marginea drumului, apoi am vizitat muzeul de istorie din Adamclisi, unde am fotografiat metopele originale ale monumentului lui Traian. M-am întors în Murfatlar rupt de oboseală și din nou sub amenințarea lăsării întunericului, dar cu satisfacția unei ture memorabile.

Alte articole pe aceeași temă :
Tură prin jud. Constanţa: Murfatlar-Adamclisi

Mănăstirea Dervent: o locație bike-friendly