Category: Diverse


Vara asta am parcurs prima tură dobrogeană pe două roți din ultimii doi ani. Chiar de ziua mea am ajuns până la Mănăstirea Sf. Gherman din Dobrogea, un loc pe care îl pusesem pe listă încă din 2015. Pe atunci, mă documentasem pe Internet, dând inclusiv peste articolul lui Peter Lengyel și eram curios să văd mănăstirea ridicată în 2012 în rezervația naturală Canaraua Fetii, un areal cu specii protejate.

La DN3, un indicator rutier te îndrumă către mănăstire

În urmă cu doi ani, găsisem numărul de telefon al părintelui stareț al mănăstirii și l-am sunat să-l întreb dacă oferă găzduire unui turist pe bicicletă. Mi-a spus că nu, dar m-a asigurat că pot veni să vizitez mănăstirea. Cum răspunsul său nu m-a entuziasmat, am preferat să petrec două nopți la Dervent și să vizitez în schimb schitul Strunga.

În 2017 am lăsat în urmă problemele personale care m-au împiedicat să revin în saua bicicletei pe aceste meleaguri și am fost dornic să revăd locuri care mi-au plăcut ori să mai descopăr altele noi.

Trezindu-mă la mănăstirea Dervent unde am stat peste noapte după prima zi de pedalat, a doua zi dimineață am pornit la drum mai departe pe șosea (DN3) pentru o mică buclă cicloturistică înainte de a mă întoarce la Călărași. Mănăstirea Lipnița a fost o revelație, iar o măicuță amabilă m-a încurajat să merg să văd și Mănăstirea Gherman din Dobrogea.

Ruinele vechii exploatări

De la Lipnița până la indicatorul rutier care te direcționează către Gherman din Dobrogea sunt vreo 5 km, dar cea mai mare parte a drumului este în accentuată coborâre, așa că am ajuns foarte rapid și fără efort. De la șosea până la mănăstire mai sunt alți aproximativ 5 km pe un drum care începe

Drum forestier în rezervație

cu plăci de beton, se continuă cu pietriș care devine pământ bătătorit când intri în pădure și se încheie pe pietriș odată ajuns la mănăstire.

Drumul este practicabil cu aproape orice autoturism, însă am constatat că un alt gen de autovehicule îl frecventează în prezent. În primii 2 km încă se văd urmele fostei cariere de piatră din zonă, ale cărei clădiri și instalații de exploatare au fost prăbușite de hoții de fier vechi. Chiar și betonul se degradează și, dacă naturii i se acordă suficient răgaz de către oameni, se va integra treptat în peisaj.

Însă aici, în rezervația naturală Canaraua Fetii, se toarnă beton proaspăt. Nu pentru o nouă exploatare industrială, ci pentru una religioasă. Pe coasta unui deal care domină priveliștea către un câmp agricol (care era arat de un tractor în ziua de luni în care am făcut vizita) și către stâncile numite canarale se ridică o adevărată catedrală din beton, străjuită de coloane la intrare. Construcția este acum „la roșu” urmând să se înalțe cândva cupola care va servi drept acoperiș. Șantierul însă pe moment pare sistat.
Principala mea nedumerire, privind această nouă construcție cu totul disproporționată având în vedere faptul că se află într-o zonă nelocuită, este că la 50 de metri în spatele ei se află o biserică din lemn (plus corpul de locuit al călugărilor și alte anexe), care pe website-ul oficial este prezentată ca fiind mănăstirea Sfântul Gherman din Dobrogea și nu se suflă o vorbă de viitoarea catedrală din rezervație.

Biserica din lemn cu hramul Sf. Gherman din Dobrogea

Biserica din lemn a fost terminată în 2012, iar cu două zile înainte de vizita mea se împliniseră 5 ani de la sfințirea ei, așa cum se menționează pe o plachetă situată pe dreapta, înainte de intrare. Era încuiată, astfel că nu am idee cum e pe dinăuntru.

De la exterior, pot spune că nu are nicio legătură cu stilul sau cu materialele de construcție ale mănăstirilor dobrogene. Împrejmuite cu gard din sârmă zincată, biserica și vila din spatele ei par artificial amplasate în decorul natural canaralelor. Iar lor li se va adăuga viitoarea „catedrală”.

Pe pagina dedicată în portalul crestinortodox.ro, lăcașul de cult existent este prezentat ca fiind un schit, adică acel loc retras unde călugării duc o viață austeră și suplinind lipsurile cu credință. Văzând însă veritabila vilă din apropierea bisericii și masa cu

Corpul de locuit din preajma mănăstirii

scaune de pe terasa cu priveliște spre vale nu mă duce cu gândul la lipsuri materiale și viață aspră.

Panourile fotovoltaice și antena TV parabolică arată stilul de viață de aici nu are multe în comun cu cel al sihaștrilor stabiliți în grotele învecinate în primele secole creștine. Pe pagina de Internet a mănăstirii se vorbește că ar locui trei călugări, însă de la Dervent am fost asigurat că singurul viețuitor este chiar părintele protosinghel Gherman Nicolae, starețul lăcașului.

Acesta a plecat chiar de la mănăstirea Dervent și, despre motivația de a-și face propria mănăstire căreia să-i dea numele său, am citit în organul de presă locală Cuget Liber că locul i-ar fi fost arătat în vis de însuși Dumnezeu, care l-ar fi sfătuit în acest sens.

Pe oamenii care pretind că înfăptuiesc voința Lui Dumnezeu pe pământ nu este chip să-i convingi că greșesc. Orice logică umană pălește în fața argumentului că „Așa a vrut Dumnezeu”. Ca persoană cu convingeri laice, sunt tentat să bănuiesc trufie și râvnă în apetitul unui om de a turna beton în mijlocul naturii sălbatice, mai degrabă decât voința Lui Dumnezeu de a i se ridica, într-o arie de protecție specială pentru faună și floră, încă o catedrală care să-L slăvească.

Pereții din calcar cu grote sunt specifici rezervației

Lângă așa-numitele chilii se află o mică grădină zoologică a mănăstirii: o bătătură cu o pereche de păuni, un țarc cu vreo patru pui de căprioară și un căprior tânăr căruia îi năpârlea pielea de pe cornițe, plus o cușcă de iepuri – toate păzite de un dulău blând și prietenos, dar foarte flămând, care a înghițit pe nerăsuflate un codru de pâine pe care îl căram cu mine.

Un bărbat spre 40 de ani în straie preoțești, probabil chiar părintele stareț, m-a privit din pragul unui container de locuit din acelea care găzduiesc muncitorii pe șantier. L-am salutat și l-am întrebat dacă pot să vizitez mănăstirea, el a încuviințat din cap și s-a retras. Plăcuțele pe care scrie „Locație supravegheată video” te asigură că prezența nu îți trece neobservată.

Panoul de informare despre Canaraua Fetii

Pe drumul de întoarcere am citit unul dintre panourile de informare cu privire la rezervația Pădurea Canaraua Fetii, aflând că zona în sine se întinde pe 172 hectare, dar face parte dintr-o arie de protecție specială avifaunistică de peste 6 mii de hectare, instituită prin Hotărâre de Guvern în 2007 și numită Băneasa – Canaraua Fetei.

Cu satisfacție am zărit într-un colț al panoului că a fost realizat, cu sprijinul Uniunii Europene, de ONG-ul ecologist Mare Nostrum din Constanța, organizație pe care o respect foarte mult și la ale cărei acțiuni am participat ocazional. Mi-aș dori ca ei să știe ce se petrece mai noi în rezervație și, dacă nu e prea târziu, să întreprindă demersuri pentru ca paradisul natural să nu fie alterat de un vis megaloman.

Înălțarea unei asemenea catedrale într-un loc atât de izolat îmi amintește de stadioanele de 50.000 de locuri ridicate în Coreea de Sud pentru Cupa Mondială la fotbal. Cui va folosi această construcție, odată ce va fi terminată și sfințită de mai marii ierarhi de la Arhiepiscopia Tomisului?

Toamna trecută am avut ocazia să ajung la Târgu Mureș pentru a participa la cursul teoretic și practic organizat de Academia Velo. Într-o seară am vizitat pe biciclete Cetatea Medievală sau Fortăreaţa din Târgu Mureş, conform TripAdvisor unul dintre primele trei locuri demne de vizitat în oraș, și am văzut în fața ochilor cele două biciclete din lemn de brad construite artizanal de mureșeanul Zsok Donat.

Bicicletele din lemn sunt o apariție insolită în decorul de piatră și cărămidă al Cetății Medievale din centrul orașului, dar nu sunt complet rupte din context. Cuvântul care le-ar caracteriza cel mai adecvat ar fi „excentric”. Genul acela de excentricitate năstrușnică a omului căruia îi vine în minte o idee trăsnită și își pune la contribuție toată hotărârea și priceperea sa pentru a o transforma în realitate, indiferent de ce spun ceilalți semeni. Este modul de gândire care a condus la mari invenții în istoria omenirii. Însăși bicicleta a fost inventată în 1817 de baronul Drais von Sauerbronn sub forma unui cal de lemn cu șa de călărie și roți de car.

Personal, iubesc obiectele din lemn, în special pe cele cu destinație practică. Îi consider artiști pe meșterii anonimi care transformă o bucată de lemn uscat într-un obiect util și frumos. Bicicletele din lemn de la Târgu Mureș însă nu excelează nici la capitolul practic, nici la estetică. Nu am nicio îndoială că sunt meșteșugite și că au necesitat foarte mult timp și energie din partea lui Zsok Donat. Foarte inspirat poartă numele Wooden Chopper, pentru că realmente sunt cioplite și sculptate.

Când un coleg de la Academia Velo a întrebat de un preț pentru una dintre aceste biciclete, meșterul a avansat suma de 7000 euro, care poate fi justificată prin prisma efortului depus de domnul Zsok în atelierul personal. Dar din punctul de vedere a ce cumperi de banii ăștia, suma mi se pare nerealistă. Bicicletele unicat ale lui Zsok Donat ar avea nevoie de un cumpărător cel puțin la fel de excentric…

Pădurea Dudu

Padurea Dudu - comuna ChiajnaAm regăsit țăranul din mine de când am devenit locuitor al comunei Chiajna, în prezent un El Dorado al dezvoltatorilor imobiliari care construiesc în zonă blocuri și case pentru cei ce fie s-au săturat, fie nu-și permit să stea în București. La dinamica actuală a construcțiilor, localitatea Chiajna și cele două sate, Dudu și Roșu, care compun comuna ilfoveană cu același nume vor deveni cel puțin la fel de aglomerate precum cartierul bucureștean Militari, cu care se învecinează și cu care se va contopi.

Un colțișor frumos care încă a rămas oarecum sălbatic în plină febră a șantierelor este pădurea Dudu. Am descoperit-o cu bicicleta încă de săptămâna trecută, dar azi am venit special să fac ture dintr-o latură în alta, ca să cartografiez mental pădurea în care mă voi antrena pentru concursurile de MTB.

Pădurea Dudu este numită și Pădurea Roșu după unele surse, pentru că se afla cândva între satele Dudu și Roșu, care la ora actuală au înconjurat-o. Astăzi, pădurea este înghesuită pe câteva hectare între vilele cu ziduri înalte de pe margine. Nici să vrei nu te poți rătăci în pădure, într-atât e de mică!

Așa se vede Pădurea Dudu pe Google Maps

Așa se vede Pădurea Dudu (în centru) pe Google Maps

Pedalând în forță pe poteci, ajungi cu bicicleta dintr-o latură în alta în mai puțin de un minut. Însă tot sunt de părere că pădurea este bună de antrenament, pentru că poți face combinații de poteci pentru o tură de câțiva kilometri, pe care să o repeți de câte ori te țin puterile. Nici nu se compară cu Cernica sau Băneasa, dar pentru toți MTB-iștii din partea asta a orașului, este OK.

Traseul este de single trail, dar poți face chiar și off-road acolo unde îți permite desișul. Relieful este plat și nu întâlnești nicio urmă de urcare, ci doar niște șanțuri pentru conducte, care nu au mai fost astupate. Traversându-le în viteză te simți ca la trecerile prin vaduri secate, din cursele de MTB. La fel și când poteca e barată de un buștean căzut.

Potecă virajată

Potecile sunt viraje, dar foarte rapide

Exceptând primii 20-30 de metri ai intrărilor în pădure, unde mai există gunoaie menajere aruncate de oamenii nesimțiți, potecile din interior sunt în general curate, fără cioburi. De cum te îndepărtezi de margini și gonești spre inima codrului, se simte răcoarea și aerul tare al unei păduri de foioase, aici fiind în special stejar (găsești o mulțime de ghinde pe jos).

Atmosfera este plăcută, se aud ciocănitori care bat în copacii relativ tineri, însă deja foarte înalți, plus o mulțime de păsări cântătoare și coțofene cu penajul lor alb-negru care coboară din copaci să mănânce melcii a căror cochilie a fost spartă de trecători pe poteci. Nu am întâlnit câini sau alte animale mari. În schimb, m-am intersectat cu două grupuri de bicicliști.

La fiecare intrare este afișat câte un indicator mare cu „Focul interzis în pădure” și chiar nu prea dai peste vetre de foc în interiorul pădurii. Zona rezervată grătarelor este o poiană situată imediat peste drum, pe latura dintre râul Dâmbovița.

Pistă de biciclete de jur-împrejurul pădurii

Pistă de biciclete de jur-împrejurul pădurii

Altă parte bună este că de jur-împrejurul pădurii Dudu există pistă de biciclete pe marginea șoselei, chiar dacă pentru a face loc pistei, nu a rămas suficient spațiu să treacă două mașini în paralel (lățimea unei benzi este mai mică decât ecartamentul oricărui automobil). Însă traficul auto și velo nu sunt niciodată atât de intense încât să creeze probleme între șoferi și bicicliști.

Mie îmi place păduricea Dudu așa cum este. Mi-ar displăcea profund să aud că primăria din Chiajna ar vrea să o transforme în parc și să cimenteze potecile de pământ, eventual tăind puținii copaci să le facă alei de promenadă în toată regula.

ZAZ 968M cabrio, lângă pădurea Dudu

ZAZ 968M cabrio, lângă pădurea Dudu

Lângă o parcare de la liziera pădurii am zărit și o priveliște neașteptată: un automobil ZAZ 968M cabrio lăsat în paragină. Cândva un „aspirator” de rusoaice frumoase, această mașină decapotabilă de fabricație sovietică se descompune încet-încet aici, la marginea de vest a Bucureștiului. Modelul din imagine este replica sovietică a unei maşini clasice nemţești în vogă prin anii ’60: NSU Prinz.

ZAZ-ul acesta se mai numește și Zaporojeț, după numele uzinei din oraşul ucrainean Zaporoje, care sună familiar pentru cine îndrăgește istoria. Cine își mai aduce aminte de cazacii zaporojeni din romanul istoric Neamul Șoimăreștilor al lui Mihail Sadoveanu? Zaporojenii de odinioară erau călăreți nomazi liberi, fără griji, se țineau de haiducie și le cam plăceau moldovencele noastre. Îi și înțeleg de ce. Poate totuși că este chiar potrivit faptul că unul dintre ultimii zaporojeni o sfârșește la marginea codrului, ca un haiduc prins de poteră. Îmi plac turele de relaxare cu bicicleta pentru că astfel am ocazia să observ realitatea în ritm domol și să fac conexiunile dintre lucrurile care mă pasionează.

Citește în continuare

Dilma Rousseff
Recent, mi-a atras atenția o știre online a postului de televiziune Globo din Brazilia, care anunța că președintele în exercițiu al acestei țări, doamna Dilma Rousseff, continuă să folosească bicicleta pe drumurile publice din capitala braziliană pentru a se deplasa la birou chiar și în ziua când se discuta suspendarea ei din fruntea statului. M-am gândit apoi la petiția pe care am inițiat-o acum trei luni: Coloană oficială de biciclete pentru Klaus Iohannis, iar de atunci continui să mă întreb fără răspuns: dacă la ei se poate ca președintele țării să meargă pe bicicletă, la noi în România de ce nu se poate?

Petiția pe care am lansat-o îi propune președintelui României să reia bunele sale obiceiuri și să lase măcar câteodată coloana oficială de Mercedes-uri în schimbul bicicletei. Așa cum până nu demult el găsea firesc să se deplaseze ocazional pe bicicletă în orașul Sibiu pe care l-a condus ca primar, la fel mi-aș dori ca Iohannis să urce pe bicicletă în drumurile sale prin capitala țării pe care o conduce ca președinte. Pentru noi, bicicliștii de rând, ar însemna mult ca primul om din stat să se afișeze public pedalând în șa pe străzile unui București mult mai liniștit în prezent decât alte metropole europene.

Îi cer președintelui Iohannis doar să dea un semnal de calm și normalitate referitor la România, prin exemplul său personal. Nu fac parte nici din fan-clubul său și nici dintre cei cei care îl privesc cu ură.

Dilma Rousseff iese în trafic pe bicicletă, alături de doi

Dilma Rousseff iese în trafic pe bicicletă, alături de gărzi

Reacțiile pe care le-am primit imediat după ce am distribuit petiția pe Facebook și pe forumuri au fost amestecate. Am numărat câteva duzini de persoane minunate pe care nu le cunosc, dar care au semnat petiția mea, au apreciat inițiativa ori au redistribuit conținutul. În contrapartidă, au fost vreo câțiva giboni pe un grup de Facebook numit „Adevărații Veloprieteni” care nici măcar nu s-au deranjat să citească textul petiției și au aruncat cu vorbe grele că aș face… propagandă mascată pentru Klaus Iohannis în mediul virtual.

Și apoi au fost cei mai mulți dintre cei care au scris comentarii pe marginea petiției, cei care consideră că ar fi nepotrivit ca Iohannis să meargă pe bicicletă în timpul mandatului său de președinte al României, de exemplu din motive de securitate. Dacă siguranța este argumentul principal, atunci ce spuneți de Dilma Rousseff, care se întâmplă să fie președintele ales al Braziliei, o țară cât un continent cu peste 200 de milioane de locuitori?

Dilma Rousseff este o bunicuță de 68 de ani care și-a făcut un obicei aproape cotidian din plimbările pe bicicletă în jurul palatului prezidențial din Brasília, capitala țării sale. Pe câtă vreme al nostru este un nătăfleț de 56 de ani care încă nu se dezlipește cu niciun prilej de bancheta limuzinelor negre.

Apropo, în caz că se gândește cineva la terorismul islamist, aflați că în Brazilia trăiește o comunitate musulmană mult mai numeroasă decât minoritatea turco-tătară din România. Nici la ei și nici la noi, musulmanii nu au ridicat vreodată probleme de siguranță națională. Să nu credeți însă că în Brazilia curge lapte și miere în valuri. E o țară destul de periculoasă, unde oamenii celebri sunt răpiți pentru răscumpărare, asasinatele au loc în public, iar bandele de traficanți își reglează conturile pe stradă.

Dilma Rousseff folosește o bicicletă de oraș Specialized

Dilma Rousseff folosește o bicicletă de oraș Specialized

Însă simplul fapt că președintele lor pedalează pe șosele în trafic deschis dă semnalul în exterior că în Brazilia lucrurile evoluează în direcția cea bună.

Ce îmi place la Dilma Rousseff este că ieșirile ei pe bicicletă sunt mai mult decât un exercițiu de imagine sau o fiță. Practica ciclismul recreațional încă dinainte să facă politică și se mișcă natural la ghidon. Are o bicicletă americană Specialized potrivită pentru vârsta ei și pentru scopul în care utilizează bicicleta și poartă cască de protecție.

Mai mult decât atât, ea nu se rezumă la plimbări de agrement, ci face inclusiv scurte deplasări oficiale între instituții ale statului brazilian. Nici nu se limitează la ture pe aleile din jurul reședinței sale, ci a rulat pe bicicletă și în alte orașe, precum Porto Alegre. De obicei are doi bodyguarzi la rândul lor pe bicicletă, aceiași tipi de fiecare dată, și o mașină care o urmează la distanță respectabilă. Nici vorbă de cortegiu nesfârșit de limuzine nemțești.

Hai, Iohannis, că se poate și în România!

Alte articole pe aceeași temă :

Petiție: Coloană oficială de biciclete pentru Iohannis

Bicicleta merită Premiul Nobel pentru Pace în 2016

Top 10 – Politicieni români pe bicicletă (II)

10 Reguli de supraviețuire pe 2 roți în București

Rusia bicycle stamps 2008Obiectele comune care ne înconjoară sunt menite să ne fie utile în acțiunile pe care le întreprindem, însă folosirea lor în mod repetat le degradează inevitabil până la distrugere sau până la înlocuirea lor cu altele mai noi. Cea mai nobilă destinație a unui obiect aceea de a fi contemplat, de a fi scos din uz și păstrat ca atare. Timbrele sau mărcile poștale au o menire precisă: aceea de a fi lipite pe plicuri ca dovadă a plății pentru expedierea scrisorilor. Dar unele timbre intră pe mâna grijulie a colecționarilor.

Turul Ciclist al Romaniei 1986O pasiune care număra sute de mii de colecționari în România de până în 1990, filatelia este un hobby dacă nu chiar pe cale de dispariție în zilele noastre, atunci măcar într-o acută scădere de popularitate.

Astăzi, cei mai mulți filateliști români sunt oameni în vârstă, care își vând clasoarele cu timbre vechi la un sfert din prețul de catalog. Urmașii lor mai tineri fie le scot la mezat pe site-uri ca Okazii la prețuri ridicol supraevaluate, fie le consideră gunoaie fără valoare și le lasă în voia umezelii și nepăsării.

Ceea ce este păcat, pentru că filatelia este o sursă minunată de cunoaștere a lumii. Nici nu bănuiești câtă cultură generală poți să deprinzi de pe un biet petic de hârtie cu margini zimțate. De pe o marcă poștală poți să vezi ce personalități sau evenimente sunt celebrate într-o țară oarecare de pe mapamond, să afli ce monedă circulă în acea țară, să citești cum se scrie numele țării respective în limba sa oficială. Așa am învățat să buchisesc literele chirilice!

History of bicycle - TanzaniaMarele avantaj este că acest tip de învățare se face într-un mod ludic și inconștient, fără presiunea de la școală și fără efortul pe care îl presupune citirea unei cărți de orice fel. Desigur, filatelia în sine nu poate substitui educația școlară sau lectura, ci este un instrument complementar prin care poți primi, în înghițituri mici, informații de cultură generală.

Cei mai mulți colecționari se axează pe o temă, o perioadă sau o țară către care își îndreaptă atenția și bugetul de achiziții. Iar satisfacția de a strânge o colecție respectabilă sau de a obține o piesă rară la un preț bun este un asemenea sentiment încât, ca să-l înțelegi, ar trebui să fii tu însuți colecționar.

Bicicleta reprezintă temă apropiată sufletului meu, nu doar ca sportiv sau cicloturist, ci și ca filatelist. Între alte teme care mă pasionează, precum peștii exotici și automobilele de curse, am investit sume deloc impresionante pentru a cumpăra serii și colițe (emisiuni aniversare) de timbre cu biciclete din toate colțurile lumii. Românești sau străine, ștampilate sau neștampilate, colorate sau alb-negru, cu margini dantelate ori drepte, le ador pe toate cele pe care le-am dobândit și nu m-aș despărți de ele.

Poate că multe dintre timbre nu au mare valoare materială, dar merită prețuite ca bunuri culturale.

Turul ciclist al Romaniei 1986 - Posta Romana

US Postal Service - serie biciclete