Category: Prieteni


Recumbent bike - bicicleta orizontalaÎl cunosc pe Mark Boyd din vara anului 2013, când am participat, ca șofer al mașinii de asistență, la Turul Dunării. Felul în care am ajuns să facem cunoștință se datorează în cel mai bun caz hazardului. Sună anecdotic, dar este purul adevăr: în penultima zi a turului, pe drumul dintre Bechet și Calafat, am zărit de la volan un biciclist cu bagaje de-o parte și de alta a roții spate. Crezând că este vorba despre Milen, unul dintre participanții bulgari cu care mă țineam de glume și farse, m-am apropiat tiptil de biciclist, iar când am ajuns în dreptul său l-am claxonat din senin, cu intenție de ghidușie.

Fotograful Gabriel Panțîru (st.) împreună cu Mark Boyd la Port Cetate (2013)

Fotograful Gabriel Panțîru (st.) împreună cu Mark Boyd la Port Cetate, în 2013

Două secunde mai târziu, mi-am pus mâna la gură văzând în oglinda retrovizoare că biciclistul nu era deloc Milen, ci un domn în vârstă care spre surprinderea mea nu părea enervat de acest gest stupid. I-am cerut scuze… în gând și mi-am continuat drumul, întâlnindu-mă în cele din urmă cu Milen și restul echipei cu care am ajuns la Calafat.

După ce am bâjbâit prin oraș căutând locul de cazare, l-am găsit cu ceva ajutor de la managerul hotelului. Odată instalat în cameră, m-am schimbat și am coborât la recepție, unde participanții turului urmau să fie intervievați de Digi24 Dolj. În timp ce o ploaie măruntă, dar rece, începuse de vreo jumătate de oră, l-am văzut în fața recepției pe biciclistul pe care îl claxonasem mai devreme.

M-am repezit să-l ajut, întrucât era vizibil istovit, iar bicicleta se culcase pe o parte în momentul în care a coborât din șa, sub greutatea bagajului de cicloturism. Având în plan să mă revanșez pentru faza petrecută pe șosea, am intrat în vorbă, mi-a spus că se numește Mark, este american și parcurge o tură prin Europa. La cina care ne-a fost servită la restaurantul hotelului l-am prezentat și restului echipei, apoi i-am povestit că eu am fost cel care l-a claxonat pe drum, asigurându-l că a fost o confuzie nevinovată. Abia dacă și-a adus aminte de acel episod întâmplat după ora prânzului și mi-a spus că oricum este obișnuit să fie claxonat de șoferi și că nu se supără niciodată din cauza asta.

Călătorului îi șade bine cu drumul

Călătorului îi șade bine cu drumul

Cu acordul lui Mircea Crisbășanu, organizatorul Turului Dunării, l-am invitat pe Mark la destinația noastră – Port Cetate. În ritmul său, Mark a sosit mai târziu la conacul lui Dinescu de pe malul Dunării, unde l-am cazat la masardă și l-am dat drept un membru al echipei. Grație personalității sale prietenoase, în scurt timp toți cei care stăpâneau limba engleză l-au abordat pentru conversații privind turul său pe care l-a început în Germania și îl va încheia tot acolo.

Ca și alți cicloturiști pe nord-americani pe care i-am întâlnit în anii precedenți (Ed Schum și Mike Quinlan), Mark ține jurnalul călătoriei sale pe blogul crazyguyonabike.com (cele două pagini referitoare la Cetate sunt foarte măgulitoare la adresa ospitalității de care s-a bucurat din partea noastră).

După masă mi-am adus aminte că îmi rămăseseră prin mașină niște doze de bere și le-am împărțit cu bucurie pe terasa de scânduri a Gării Fluviale Cetate, până spre asfințit, discutând amical despre politica americană și românească, NASCAR (Mark trăiește în statul american Carolina de Nord, capitala acestui sport), religie și despre viețile noastre. Din păcate, seara nu s-a putut odihni în cameră, ci a trebuit să-și întindă cortul în grădină, pentru că participanții noștri români și bulgari au dat o petrecere zgomotoasă la mansardă.

A doua zi, după ce am escaladat… bătrânește urcarea de la conacul lui Mircea Dinescu până la drumul național, ne-am despărțit la statuia din centrul comunei Cetate, promițând că ne vom revedea la anul.

Mark pe bicicleta orizontală sau "recumbent bike"

Mark pe bicicleta orizontală sau „recumbent bike”

Însă 2014 a fost anul recuperării fizice după operații, atât pentru mine, cât și pentru Mark. Eu m-am operat la gleznă, el la inimă și fiecare a preferat să facă ture locale cu bicicleta în acel an.

Am rămas uimit de faptul că la numai două luni de la intervenția chirurgicală pe cord deschis a urcat în șaua bicicletei de șosea pentru o tură de 50 km. Iar în septembrie același an a parcurs primul tur de lungă distanță după operație, din Colorado până în Carolina de Nord.

Dar vine luna februarie 2015 și mare mi-a fost bucuria să primesc un email de la Mark prin care mă anunța că la vară are în plan o nouă expediție prin Europa Centrală și de Est, urmând să traverseze inclusiv România, de la nord la sud. Am urmărit jurnalul celui de-al 15-lea tur european al lui Mark pe același portal crazyguyonabike.com, iar din momentul în care a ajuns la Cernăuți și se pregătea să intre în România am ținut legătura prin email.

Neobișnuita bicicletă a atras multe priviri pe drum

Neobișnuita bicicletă a atras multe priviri pe drum

Am avut emoții când am citit că prin Moldova a avut un accident ușor cu o mașină, dar a parcurs cu bine traseul Rădăuți – Piatra Neamț – Bacău – Adjud – Râmnicu Sărat – Buzău – Urziceni înainte de a ajunge după o săptămână în București.

Deloc fericit să pedaleze pe șoseaua de centură a Capitalei, mi-a urmat indicațiile și s-a cazat la Villa Verde, o pensiune de pe șoseaua Cernica pe care o vedeam mereu în drumurile mele frecvente spre izvorul de la mănăstire. Coincidența fericită a fost ca proprietarul pensiunii să fie un român întors în țară după 20 de ani în America, astfel că Mark a avut companie bună până să-l revăd.

Chiar în seara acelei zile, 19 iunie, l-am vizitat la pensiune împreună cu un coleg de birou și am băut cu toții câteva beri pe pontonul unui restaurant din Cernica, stând de vorbă până ne-a prins noaptea.

Sosire la Mănăstirea Tăriceni din jud. Călărași

Sosire la Mănăstirea Tăriceni din jud. Călărași

Am fost cu totul surprins să văd cu ce bicicletă venise Mark pentru acest tur. Până să-mi explice, habar nu aveam ce însemna termenul englezesc „recumbent” care în românește se traduce prin bicicletă orizontală ori reclinată. Mai văzusem astfel de biciclete prin București, dar nu știam că poartă această denumire. Primul lucru care m-a frapat a fost dimensiunea enormă a lanțului, de vreo două ori și jumătate la lung decât la o bicicletă convențională precum Univega mea, căreia Mark îi spune „upright bike”.

După o zi de odihnă la București, am hotărât să plecăm împreună în județul Călărași, pentru a petrece o noapte la Mănăstirea Tăriceni, povestea aceste ture fiind scrisă într-o postare anterioară pe blog. Planurile de a face un grătar a doua zi în satul Zimbru împreună cu părinții mei au fost date peste cap de ploaia pe care în prima zi am reușit să o păcălim, însă duminică ne-a ajuns din urmă. El avea haine din material sintetic, ploaie, eu nu. Așa că am petrecut dimineața în biserică ascultând slujba, apoi am vorbit politică până după prânz. Cum ploaia tot nu înceta, Mark a hotărât să continue turul cu o etapă scurtă până la Oltenița. Ne-am luat la revedere și ne-am dat întâlnire în vara lui 2016 direct la mănăstirea Tăriceni. A ajuns cu bine înapoi în Germania pe 8 iulie, iar odată întors în Statele Unite a mai parcurs toamna asta încă o tură cicloturistică de 1800 de mile (2900 km) în 30 de zile. Drum bun, Mark, și să ne regăsim cu bine…

Alte articole pe aceeași temă :
Un senior al cicloturismului – Mike Quinlan

Cicloturist în gazdă la Mănăstirea Tăriceni

Pentru că blogul de față este mai întâi de toate o colecție de amintiri personale, nu pot să închei anul 2013 fără să mă gândesc la cele mai frumoase momente care mi s-au întâmplat în ultimele 12 luni. Am strâns așadar zece instantanee de suflet pe care le-am surprins ca biciclist în acest an care nu a dus lipsă de satisfacții și de multe întâmplări memorabile pe două roți. Iată-le ordonate cronologic: liniuta pe zapada Politehnica1) Acestă fotografie nici nu este din 2013, ci din ultimele zile ale lunii decembrie 2012. Pe atunci am dat curs invitației sportivului Bogdan Crăciunaş (Virus Bike) pentru o liniuță pe zăpadă la Politehnică. Am pierdut fără drept de apel toate duelurile de viteză, dar îmi vor rămâne în memorie păhăruțele de vodcă – cu scop de încălzire internă a organismului – băute pe portbagajul Daciei Nova a lui Bogdan. În imagine, jocul fotografilor: „First shoot, then ask” cu prietena lui, Cristina Elena Lazăr.

DN3 Pietreni2) În luna aprilie am parcurs prima tură cicloturistică de o zi din 2013, una care m-a purtat pe Dealurile Dobrogei din inima județului Constanța, prilej cu care am surprins acest peisaj rutier pe DN3, undeva între localitățile Pietreni și Viișoara. Pentru mine, un drum pitoresc este un scop în sine ca să urc în șaua bicicletei pentru o tură de ± 100 km care mă obosește fizic timp de o zi, dar mă relaxează mental vreme de o săptămână întreagă, eliberându-mă de angoasa vieții cotidiene.

Alina Ene3) Prima noapte dormită „pe drum” la Turul Dunării 2013 a fost petrecută la Domeniul Greaca, în localitatea cu același nume din județul Giurgiu. Un fel de hacienda construită pe coasta unui deal, cu vedere panoramică înspre vasta câmpie din lunca Dunării. Șederea fie și pentru doar o noapte în luxul de la Greaca mi-a amintit cu oarece nostalgie de opulentele deplasări ca ziarist de mașini, la invitația importatorilor auto. În imagine, Alina Ene, una dintre „amazoanele” Turului Dunării, la capătul unei lungi etape de 110 km de pedalat între municipiul Călărași (punctul de start) și Greaca.

Delyan-Ioana-Valentin4) În a doua noapte pe drum în Turul Dunării am dormit la cort într-o localitate pe care o voi ține minte de acum încolo: Giuvărăști, județul Olt. Nu doar că primarul acestei comune auzise de la radio de expediția noastră cicloturistică, ci ne-a sprijinit din toată inima, mobilizându-i pe directorul școlii din sat și pe șeful de post, acesta din urmă oferindu-ne cadou la masa de seară o mare sacoșă de roșii (cam toate gospodăriile aveau solarii). Chiar și cel mai mic gest de amabilitate ni s-ar fi părut uriaș în acea zi în care ne-a prins potopul cu mulți km înainte de locul în care era prevăzut să înnoptăm, însă ajutorul necondiționat pe care ni l-au oferit oamenii din Giuvărăști ne-a copleșit. În imagine, cu ochii mici în dimineața plecării: Delyan Todorov, Ioana Catrinescu și Valentin Isofache.

Rusi Maxxis tires5) Adevărată forță a naturii, Rusi Nedyalkov este un tip pe care îl bănuiesc a fi descendent direct al lui Spartacus. Cert este că mi-a fost cel mai simpatic dintre prietenii bulgari pe care i-am cunoscut la Turul Dunării. La plecare de la bodega din Basarabi (jud. Dolj) unde ne opream invariabil pentru bere, Rusi îmi recomandă: „Do not buy Maxxis tires”. În ziua următoare, mi-a împrumutat uriașul său mountain-bike RAM (Made in Bulgaria) cu roți de 29 pentru o tură până la Calafat. Un motiv în plus ca să marchez cu roșu în calendar data ediției 2014 a concursului de MTB organizat la Shumen.

Delyan6) Un număr de circ semnat Delyan Todorov, amicul bulgar care te molipsește cu bună dispoziție în (aproape) orice situație. Momentele când până și el era indispus au fost cu adevărat apăsătoare în Turul Dunării. Dar au trecut și le-am dat uitării, păstrându-le în memorie pe cele bune. Ziua în care am făcut o mică tură de la Port Cetate până la Calafat și împrejurimi, alături de Delyan și Radi, a fost probabil cea mai frumoasă zi pe care am trăit-o în tot anul 2013. În acest instantaneu, făceam cale întoarsă de la noul pod Calafat-Vidin, pentru că Delyan își uitase buletinul la Cetate, iar grănicerii nu ne-au permis să trecem în Bulgaria. Ne-ar fi lipsit scamatoriile lui, așa că nu l-am lăsat singur. 🙂

Radi7) Tânăra bulgăroaică Radi este genul de persoană care atunci când se apucă de un lucru nou, îl face cu atâta minuțiozitate încât n-ai zice că îl face pentru prima dată. În imagine, Radi asambla piesă cu piesă bicicleta pe care Delyan o demontase pentru ea în scop didactic. La început ne cam amuzam pe seama neîndemânării ei de începătoare, dar la sfârșitul zilei învățase mai multă mecanică decât mine!

Simona Scripcariu Skirtbike8) În iulie am făcut o tura de recunoaștere pentru proiectul Centura Cicloturistică București, în echipă cu Simona Scripcariu (SkirtBike) și Radu Tureac. Am acoperit trasee între localitățile de la sud-est de Capitală și am marcat câteva puncte de interes din această zonă mult subestimată față de nordul șic al Bucureștiului. Toate bune și frumoase până la plecare de la Mănăstirea Cernica, unde tura noastră s-a încheiat foarte prost, și numai din vina mea. Este greșeala pe care o regret cel mai mult în 2013.

Codrin depanare9) Cu ocazia uneia dintre turele aproape zilnice pe care le făceam vara până la Fântâna Turcului de la Cernica, i-am cunoscut pe Codrin Berar și Alex Vasiu, concurenți amatori la competițiile de MTB, la fel ca și mine. Împreună cu ei am ieșit apoi la o tură pe șosea de antrenament înaintea concursului de la Sibiu, până la Moara Vlăsiei (jud. Ilfov). Altruist prin excelență și dotat cu setul de imbusuri, Codrin a acordat asistență tehnică unei fete din Dascălu a cărei bicicletă avea ghidonul slăbit.

Marian Frunzeanu - Trecerea Rubiconului

În zilele noastre, specializarea ciclismului profesionist între şosea şi mountain bike este aproape la fel de strictă ca şi diviziunea motorsportului între raliuri şi curse de circuit. Cerinţele celor două discipline ale sportului cu pedale sunt atât de diferite, încât conversia de la una la cealaltă este un act temerar.

Albia râului Rubicon constituia linia de demarcaţie a taberelor inamice în războiul civil roman din ultimele zile ale Republicii, iar traversarea sa de către tabăra lui Iulius Cezar a fost o declaraţie de intenţie a legiunilor plebei împotriva aristocraţiei conservatoare. Expresia “a trece Rubiconul” a rămas peste secole ca metaforă a spargerii unei bariere convenţionale.

Putem vedea din aceeaşi perspectivă graniţa cât se poate de obiectivă dintre ciclismul de şosea şi mountain bike, iar trecerea sa de către campionul de şosea din 2010 al României, ciclistul prahovean Marian Frunzeanu (30 de ani), este o astfel de declaraţie de intenţie, care vrea să spună că diversitatea nu trebuie să lipsească din palmaresul unui sportiv. Exemplele de sportivi profesionişti care îmbină cu succes ciclismul de şosea şi cursele de mountain bike sunt rare. Mai ales la începutul carierei, întâlnim exemple de treceri răzleţe dintr-o tabără în cealaltă, însă sportivul optează la un moment dat pentru o disciplină sau alta şi rămâne fidel acestei opţiuni. Pe Marian l-am întâlnit în vara aceasta la Maratonul Vinului de la Urlaţi (judeţul Prahova), competiţie de mountain bike pe care a câştigat-o, şi l-am provocat la o discuţie despre… trecerea constantă a Rubiconului.

Maraton Medieval Mediaș 2011

Maratonul Medieval Mediaș din 2011

– Ai un palmares foarte bogat la ciclism şosea. De ce participi şi în competiţiile de mountain bike?
Marian Frunzeanu: La cursele de mountain bike particip de câţiva ani, mai precis din 2008, an în care am obţinut titlul de vicecampion la MTB şi în care am început să dau atenţie mai serios acestui tip de competiţii. Pentru mine, reprezintă o provocare şi, având la bază antrenamentul de şosea, îmi vine uşor să fac faţă efortului pe care îl solicită un maraton de mountain bike. Însă nu acesta este adevăratul motiv pentru care particip la maratoanele de MTB. Realitatea este că în România acest tip de curse a luat amploare şi, dacă în ceea ce priveşte cursele de şosea acestea sunt, deocamdată, relativ puţine. În schimb, cursele de mountain-bike sunt mai bine reprezentate. În plin sezon competiţional aproape că nu există weekend în care să nu fie listată şi o cursă de MTB. Ceea ce nu înseamnă că este un lucru rău. Dimpotrivă, ar trebui să ne bucure. Eu, cel puţin, sunt recunoscător celor care organizează astfel de evenimente, pentru că îmi dau posibilitatea să mă antrenez la un standard înalt. În mai-iunie am participat la trei curse de MTB: două în Prahova – Cupa EmmedueSport şi Maratonul Vinului – şi una la Mediaş, Maratonul Medieval. Folosesc deci antrenamentul de şosea ca bază pentru competiţiile de MTB, iar cursele de MTB mă ajută să mă menţin într-o formă bună pentru orice tip de concurs. Particip la cursele de MTB pentru a suplini lipsa celor de la şosea şi astfel cele două tipuri de antrenament devin complementare. În sport, ca şi în viaţă, e bine să alegi răul mai mic.

– Consideri că dezvoltarea ciclismului în România este prea slabă pentru a permite o specializare strictă a sportivilor între şosea şi MTB?
Marian Frunzeanu: Fenomenul în sine ţine şi de dezvoltarea ciclismului în România, dar şi de aptitudinile fiecărui sportiv. Unii sunt buni la ambele discipline, alţii la niciuna. Unii şi-ar dori, poate, să aibă o dublă specializare, dar nu fac faţă. Pe de altă parte, această alternanţă şosea-MTB te ajută în România dacă nu să te dezvolţi, cel puţin să te menţii în formă. MTB-ul câştigă teren în raport cu şoseaua din punctul de vedere al atenţiei publice, iar eu, ca sportiv, nu pot neglija această tendinţă şi mă adaptez dacă vreau să exist. Nu este un compromis, ci o şansă pentru mine să mă menţin în top.

Marian la Cupa București 2011 (locul 1)

Marian Frunzeanu la Cupa București 2011 (locul 1)

– Există în ciclismul profesionist exemple de rutieri care au început în MTB şi s-au convertit la şosea, unde câştigurile sunt mai mari. Crezi că în România se produce un fenomen invers, adică rutierii migrează spre MTB?
Marian Frunzeanu: Rutierii nu renunţă la şosea, dar încearcă o dublă specializare. Nimic rău în asta. Personal, îmi place diversitatea care mă ajută să-mi ating obiectivele mai uşor. Dacă rămânem fixaţi pe ideea că la noi nu este posibilă o specializare netă în aceste două discipline, nu obţinem nimic în afară de frustrare.

– Din punct de vedere financiar, ce rentează mai mult în România: să te concentrezi pe şosea ori pe MTB?
Marian Frunzeanu: În România, rentează să te concentrezi pe ambele. Câştigul este un program de antrenament fluent şi stimulente financiare specifice fiecărui tip de competiţie. De aceea prefer să aleg să fiu în formă beneficiind de cursele de MTB, decât să fiu pe tuşă. Apoi, trebuie să recunosc că îmi şi place. Adrenalină ai şi la şosea, şi la MTB şi fiecare disciplină are farmecul ei. La MTB îmi place că spiritul de competiţie îl duci cu tine în mijlocul naturii. Evadez în natură ori de câte ori am ocazia, nu numai când am programate curse. Sunt un sportiv cu afinitate mare pentru natură, pentru sportul în natură. Şi, desigur, nu ar fi onest din partea mea să nu recunosc şi faptul că aceste curse offroad (nu numai MTB-ul, ci şi ciclocrosul) sunt mai bine plătite. În plus, mai culeg ceva bun din cursele de MTB: punctele UCI, care sper ca în curând să mă propulseze spre campionatele balcanice şi chiar Mondialele de MTB. În acest moment, o spun fără a mă lăuda, sunt al doilea român în clasamentul mondial al UCI la MTB maraton, după Lucian Logigan. Mai precis, ocup poziţia 65 în topul MTB-iştilor la nivel mondial cu 93 de puncte acumulate în competiţiile naţionale.

În fruntea plutonului la Cupa Emmedue Sport 2011

În fruntea plutonului la Cupa Emmedue Sport 2011

– Te afli la vârf atât la şosea, cât şi la MTB. Unde este mai ridicat nivelul general al concurenţilor?
Marian Frunzeanu: Aş fi tentat să spun că la şosea nivelul are un plus faţă de MTB. Avem exemple concrete de tineri care strălucesc în prezent la nivel internaţional la şosea – Andrei Nechita, proaspăt câştigător al Turului României, Zoltán Sipoş, Eduard Grosu. Însă asta nu înseamnă că la MTB suntem legaţi de mâini şi de picioare. Putem străluci şi aici, însă diferenţa de pregătire a sportivilor constă în antrenamentul la şosea care întăreşte rezistenţa. Nu toţi MTB-iştii au înţeles că e nevoie să te pregăteşti la şosea ca să te menţii în top la MTB. Şi, desigur, pentru a străluci e nevoie de resurse materiale, financiare, planuri de pregătire eficient elaborate de antrenori, nu numai de talentul sportivului. Şi ar mai fi un aspect de remarcat: deşi în ţară MTB-ul a luat avânt şi avem mai multe curse de acest tip comparativ cu şoseaua, în schimb, dacă privim la cursele externe, situaţia la ora actuală este inversată: avem mai multe deplasări la şosea şi destul de rare la MTB, ceea ce influenţează evident situaţia generală a celor două ramuri, cât şi rezultatele în clasamentele mondiale.

Marian Frunzeanu
S-a născut pe 29.05.1981, la Urlați şi a început să practice ciclismul în 1997, la clubul Petrolul Ploieşti. Primul titlu de campion naţional al României a venit după şase luni de participare la competiţii. Între timp, s-au adunat 14 ani de performanţe pe plan intern şi internaţional. De la începutul anului 2011, ne ţine la curent cu rezultatele sale pe blogul personal: frunzeanu.wordpress.com

Text: Mihai Dumitru

Articol publicat în revista Eurosport nr. 36 (septembrie 2011), pag. 100-101

Click aici pentru a descărca ediția digitală a revistei Eurosport nr. 36

Alte articole pe aceeași temă :
Cenușăresele din ciclismul românesc

Remember 2011

Urmând un pont de pe forumul ciclism.ro, m-am înscris pe WarmShowers.com în programul destinat găzduirii benevole a cicloturiştilor din ţară sau de afară care se află în ture de lungă durată. După câteva săptămâni, am fost contactat de două nemţoaice (Steffi şi Antje) care însă au bătut în retragere aflând că vreau să le găzduiesc la bunica mea, deci nu chiar la mine acasă. Fie că se aşteptau la mai mult decât cazare din partea mea, fie că or fi adevărate „miturile” despre… nemţoaicele care călătoresc singure în România, cert este că au ales să tragă la un hostel pe durata şederii lor în Bucureşti (o zi şi jumătate, în aşteptarea unui tren care să le ducă în Austria), după ce au parcurs pe biciclete întreg cursul Dunării. N-am avut ocazia să le cunosc, ci doar am schimbat câteva SMS-uri.

Nici nu trecuse mai mult de o săptămână după nemţoaice, că m-a contactat un anume Mike Quinlan, cicloturist american care îşi începuse călătoria dunăreană abia de la Budapesta. Aşadar, nu lua „autobuzul” de la capăt, ci pierduse vreo serie de „staţii” între Munţii Pădurea Neagră şi Budapesta. Un biet amator, mi-am zis în sinea mea despre yankeu, până când i-am descoperit jurnalul călătoriei, pe site-ul crazyguyonabike.com. Aveam să aflu din propria sa descriere că tipul este un pensionar în vârstă de 65 de ani şi că rulează solitar, pe o bicicletă de touring fabricată în anul 1983.

Un alt lucru care m-a frapat (mai ales după ce în luna mai l-am cunoscut pe Ed Schum – un cicloturist extrem de bine pregătit cu logistica) a fost acela că Mike nu avea un telefon mobil, iar accesul la internet era condiţionat de găsirea unor baruri cu acoperire wireless. Şi tocmai lipsa de comunicare eficientă şi cu feedback rapid a făcut să nu ne putem întâlni încă de miercuri, când americanul a ajuns în Bucureşti, venind din Bulgaria, de la Ruse. Spre marea mea dezamăgire, Mike a fost nevoit să-şi ia o cameră de hotel în centrul oraşului, după o zi de pedalat prin ploaie. Am luat însă legătura în acea seară şi am stabilit o întâlnire fermă pentru joi.

Eternul București: copacul în mijlocul pistei de biciclete!

M-am revanşat faţă de el în acea zi, când i-am fost ghid al oraşului (şi cum altfel să i-l prezint decât pe două roţi?), inclusiv al magazinelor de biciclete, şi l-am instalat conform planului iniţial la bunica mea – iniţial reticentă la ideea de a găzdui un cetăţean străin, apoi foarte încântată să-l ajute pe oaspetele nostru american. După mai multe săptămâni de mers cu haine murdare, Mike a avut ocazia să le spele cum se cuvinte la o maşină de spălat şi să le întindă la uscat pe sârmă. Seara l-am mobilizat chiar la „Joia Bicicletei”, la care a participat cu simpatie pentru eforturile bicicliştilor din România de a deveni o realitate de luat în serios în traficul urban. Apoi am stat până târziu la un pahar de vin de Murfatlar, la o discuţie în care subiectul ricoşa de la o chestie la alta.

Mi-a spus că este la al 14-lea sau al 15-lea tur din „cariera” sa de cicloturist amator, pe care şi-a început-o în 1973, anul când şi-a cumpărat prima bicicletă potrivită pentru a acoperi mulţi kilometri pe şoselele interminabile din Statele Unite. Avea deja la activ un tur al Africii şi altele prin America Centrală şi de Sud, prin Irlanda şi Marea Britanie, ba chiar şi în India, unde ar vrea să meargă din nou în cursul acestui tur. Durata? 2-3 ani. Da, doi sau trei ani de umblat hai-hui prin lume cu bicicleta, la vârsta la care alţi oameni ar avea ca unic obiectiv tratarea reumatismului…

Originar din oraşul Boston de pe coasta de Est a SUA, este vegetarian deja de 40 de ani şi a muncit o viaţă ca subcontractor în domeniul construcţiilor de locuinţe, aşa că munca grea şi privaţiunile nu-i sunt deloc străine. Se mândreşte foarte mult cu fiica lui, jurnalistă în New York, iar criza economică a avut „darul” să-l convingă să se pensioneze. Spre deosebire de cei mai mulţi pensionari pe care îi cunosc, care au devenit ţâfnoşi şi se retrag încet-încet într-un univers personal din ce în ce mai strâmt în jurul propriei persoane, Mike consideră că la 65 de ani nu este prea târziu să trăieşti o viaţă aventuroasă aşa cum ai visat şi să descoperi lumea în felul cel mai prietenos: pe bicicletă. Jos pălăria în faţa unui om deosebit, precum Mike Quinlan!

Ieri l-am revăzut pe Florin Leonte pentru prima oară după tura „Cu bicicleta la mare” (1-2 mai). Este printre puţinii veterani ai ciclismului de performanţă care manifestă un interes dezinteresat în direcţia promovării mersului pe bicicletă – pe orice fel de bicicletă şi de către oricine! Pentru expertiza lui, plus timpul şi energia inepuizabilă pe care le cheltuie în acest sens, Florin merită respectul meu. Şi cred că multă lume ar trebui să-l respecte. Sunt pe deplin conştient de valul de contestatori la adresa lui Florin – băieţi care declară pe forumuri că au trecut de la admiraţia pentru el până la ură viscerală.

Din experienţa a 29 de ani de viaţă am învăţat să mă feresc să admir contemporani, cu atât mai puţin pe cei pe care îi cunosc, oricât de plini de calităţi mi s-ar părea la un moment dat. Pentru că oamenii pe care îi admiri cel mai mult te pot dezamăgi cel mai tare. Consider că este dreptul oricărei persoane de pe Planetă să mă dezamăgească măcar o dată în viaţă – toţi prietenii mei au făcut-o deja mai mult sau mai puţin grav, dar dacă aş renunţa la toţi aceştia, ar însemna să rămân singur pe lume. Şi sunt destul de sigur că şi eu am greşit faţă de ei, măcar o rundă.

Poate că şi Florin mă va dezamăgi într-o zi; spre exemplu mă va lăsa în urmă la un antrenament pe DN1 şi mă voi întoarce acasă noaptea, cu o mână sfâşiată de un urs panda. Dar asta nu ştirbeşte cu nimic respectul meu pentru faptul că îşi face timp şi îşi asumă rolul de organizator la marşuri pe bicicletă sau antrenamente pentru cicliştii amatori. Îşi pune în joc priceperea (atât cât consideraţi că are sau nu) şi mai ales se implică, pune suflet în ceea ce face.

Tot din experienţă personală pot să vă spun cu cât dispreţ sunt priviţi cicliştii amatori de către antrenorii de la cluburile de performanţă. Sunt sătul de atitudinea lor (nejustificat) superioară şi de prejudecăţile lor de două parale (de exemplu: „dacă eşti trecut de 18 de ani, nu mai poţi să practici un sport de performanţă”) şi am fost mulţumit că nu le-am întâlnit la Florin Leonte. Unii nu-l consideră antrenor adevărat, dar dacă asta înseamnă să fii antrenor adevărat, mai bine mă lipsesc şi ies de unul singur pe velodrom sau fac ture pe la ţară.

Ce mai îmi place la el este şi acel „trademark personal”, pe care îl ştiu toţi membrii comunităţilor virtuale de ciclism din România, dar şi… tot mai mulţi şoferi bucureşteni. Când participă la defilări prin oraş cu bicicliştii de rând, atunci când plutonul se opreşte la semafor, Florin ridică în chip războinic bicicleta deasupra capului. Nu este un gest anti-şoferi, ci unul pro-biciclişti. Florin Leonte este un tip carismatic şi s-a erijat într-un exponent al fenomenului ciclist de masă, responsabilitate pe care puţini au dovedit că ar fi dispuşi să şi-o asume. Baftă, Florin!