Tag Archive: Baneasa


Vara asta am parcurs prima tură dobrogeană pe două roți din ultimii doi ani. Chiar de ziua mea am ajuns până la Mănăstirea Sf. Gherman din Dobrogea, un loc pe care îl pusesem pe listă încă din 2015. Pe atunci, mă documentasem pe Internet, dând inclusiv peste articolul lui Peter Lengyel și eram curios să văd mănăstirea ridicată în 2012 în rezervația naturală Canaraua Fetii, un areal cu specii protejate.

La DN3, un indicator rutier te îndrumă către mănăstire

În urmă cu doi ani, găsisem numărul de telefon al părintelui stareț al mănăstirii și l-am sunat să-l întreb dacă oferă găzduire unui turist pe bicicletă. Mi-a spus că nu, dar m-a asigurat că pot veni să vizitez mănăstirea. Cum răspunsul său nu m-a entuziasmat, am preferat să petrec două nopți la Dervent și să vizitez în schimb schitul Strunga.

În 2017 am lăsat în urmă problemele personale care m-au împiedicat să revin în saua bicicletei pe aceste meleaguri și am fost dornic să revăd locuri care mi-au plăcut ori să mai descopăr altele noi.

Trezindu-mă la mănăstirea Dervent unde am stat peste noapte după prima zi de pedalat, a doua zi dimineață am pornit la drum mai departe pe șosea (DN3) pentru o mică buclă cicloturistică înainte de a mă întoarce la Călărași. Mănăstirea Lipnița a fost o revelație, iar o măicuță amabilă m-a încurajat să merg să văd și Mănăstirea Gherman din Dobrogea.

Ruinele vechii exploatări

De la Lipnița până la indicatorul rutier care te direcționează către Gherman din Dobrogea sunt vreo 5 km, dar cea mai mare parte a drumului este în accentuată coborâre, așa că am ajuns foarte rapid și fără efort. De la șosea până la mănăstire mai sunt alți aproximativ 5 km pe un drum care începe

Drum forestier în rezervație

cu plăci de beton, se continuă cu pietriș care devine pământ bătătorit când intri în pădure și se încheie pe pietriș odată ajuns la mănăstire.

Drumul este practicabil cu aproape orice autoturism, însă am constatat că un alt gen de autovehicule îl frecventează în prezent. În primii 2 km încă se văd urmele fostei cariere de piatră din zonă, ale cărei clădiri și instalații de exploatare au fost prăbușite de hoții de fier vechi. Chiar și betonul se degradează și, dacă naturii i se acordă suficient răgaz de către oameni, se va integra treptat în peisaj.

Însă aici, în rezervația naturală Canaraua Fetii, se toarnă beton proaspăt. Nu pentru o nouă exploatare industrială, ci pentru una religioasă. Pe coasta unui deal care domină priveliștea către un câmp agricol (care era arat de un tractor în ziua de luni în care am făcut vizita) și către stâncile numite canarale se ridică o adevărată catedrală din beton, străjuită de coloane la intrare. Construcția este acum „la roșu” urmând să se înalțe cândva cupola care va servi drept acoperiș. Șantierul însă pe moment pare sistat.
Principala mea nedumerire, privind această nouă construcție cu totul disproporționată având în vedere faptul că se află într-o zonă nelocuită, este că la 50 de metri în spatele ei se află o biserică din lemn (plus corpul de locuit al călugărilor și alte anexe), care pe website-ul oficial este prezentată ca fiind mănăstirea Sfântul Gherman din Dobrogea și nu se suflă o vorbă de viitoarea catedrală din rezervație.

Biserica din lemn cu hramul Sf. Gherman din Dobrogea

Biserica din lemn a fost terminată în 2012, iar cu două zile înainte de vizita mea se împliniseră 5 ani de la sfințirea ei, așa cum se menționează pe o plachetă situată pe dreapta, înainte de intrare. Era încuiată, astfel că nu am idee cum e pe dinăuntru.

De la exterior, pot spune că nu are nicio legătură cu stilul sau cu materialele de construcție ale mănăstirilor dobrogene. Împrejmuite cu gard din sârmă zincată, biserica și vila din spatele ei par artificial amplasate în decorul natural canaralelor. Iar lor li se va adăuga viitoarea „catedrală”.

Pe pagina dedicată în portalul crestinortodox.ro, lăcașul de cult existent este prezentat ca fiind un schit, adică acel loc retras unde călugării duc o viață austeră și suplinind lipsurile cu credință. Văzând însă veritabila vilă din apropierea bisericii și masa cu

Corpul de locuit din preajma mănăstirii

scaune de pe terasa cu priveliște spre vale nu mă duce cu gândul la lipsuri materiale și viață aspră.

Panourile fotovoltaice și antena TV parabolică arată stilul de viață de aici nu are multe în comun cu cel al sihaștrilor stabiliți în grotele învecinate în primele secole creștine. Pe pagina de Internet a mănăstirii se vorbește că ar locui trei călugări, însă de la Dervent am fost asigurat că singurul viețuitor este chiar părintele protosinghel Gherman Nicolae, starețul lăcașului.

Acesta a plecat chiar de la mănăstirea Dervent și, despre motivația de a-și face propria mănăstire căreia să-i dea numele său, am citit în organul de presă locală Cuget Liber că locul i-ar fi fost arătat în vis de însuși Dumnezeu, care l-ar fi sfătuit în acest sens.

Pe oamenii care pretind că înfăptuiesc voința Lui Dumnezeu pe pământ nu este chip să-i convingi că greșesc. Orice logică umană pălește în fața argumentului că „Așa a vrut Dumnezeu”. Ca persoană cu convingeri laice, sunt tentat să bănuiesc trufie și râvnă în apetitul unui om de a turna beton în mijlocul naturii sălbatice, mai degrabă decât voința Lui Dumnezeu de a i se ridica, într-o arie de protecție specială pentru faună și floră, încă o catedrală care să-L slăvească.

Pereții din calcar cu grote sunt specifici rezervației

Lângă așa-numitele chilii se află o mică grădină zoologică a mănăstirii: o bătătură cu o pereche de păuni, un țarc cu vreo patru pui de căprioară și un căprior tânăr căruia îi năpârlea pielea de pe cornițe, plus o cușcă de iepuri – toate păzite de un dulău blând și prietenos, dar foarte flămând, care a înghițit pe nerăsuflate un codru de pâine pe care îl căram cu mine.

Un bărbat spre 40 de ani în straie preoțești, probabil chiar părintele stareț, m-a privit din pragul unui container de locuit din acelea care găzduiesc muncitorii pe șantier. L-am salutat și l-am întrebat dacă pot să vizitez mănăstirea, el a încuviințat din cap și s-a retras. Plăcuțele pe care scrie „Locație supravegheată video” te asigură că prezența nu îți trece neobservată.

Panoul de informare despre Canaraua Fetii

Pe drumul de întoarcere am citit unul dintre panourile de informare cu privire la rezervația Pădurea Canaraua Fetii, aflând că zona în sine se întinde pe 172 hectare, dar face parte dintr-o arie de protecție specială avifaunistică de peste 6 mii de hectare, instituită prin Hotărâre de Guvern în 2007 și numită Băneasa – Canaraua Fetei.

Cu satisfacție am zărit într-un colț al panoului că a fost realizat, cu sprijinul Uniunii Europene, de ONG-ul ecologist Mare Nostrum din Constanța, organizație pe care o respect foarte mult și la ale cărei acțiuni am participat ocazional. Mi-aș dori ca ei să știe ce se petrece mai noi în rezervație și, dacă nu e prea târziu, să întreprindă demersuri pentru ca paradisul natural să nu fie alterat de un vis megaloman.

Înălțarea unei asemenea catedrale într-un loc atât de izolat îmi amintește de stadioanele de 50.000 de locuri ridicate în Coreea de Sud pentru Cupa Mondială la fotbal. Cui va folosi această construcție, odată ce va fi terminată și sfințită de mai marii ierarhi de la Arhiepiscopia Tomisului?

Anunțuri

Lucian MandrutaDupă un Revelion mai lipsit de excese decât alte dăți, am răspuns prezent la evenimentul Facebook „1 ianuarie – Prima iesire cu bicicleta în 2016”, distribuit de pagina Cu bicicleta la mare.

Promisiunea era întâlnirea grupului de bicicliști în parcul Herăstrău, la intrarea dinspre piața Charles de Gaulle, urmată de o tură lejeră în jurul parcului și, poate, până la Tunari. Amfitrionul a fost omul de televiziune Lucian Mândruță, care s-a declarat suprins să vadă că, pentru prima oară, mai toți cei care și-au anunțat participarea cu un click pe Facebook au și venit în carne și oase la eveniment.

Ultima oară am fost la un eveniment al lui Lucian Mândruță în urmă cu 5 ani și jumătate, mai exact la ediția 2010 a turei Cu bicicleta la mare, un fiasco personal. De această dată, în timp ce dădeam roată prin Băneasa și Pipera, am avut ocazia să vorbesc cu Lucian despre planurile sale cicloturistice pe 2016, între care o tură la Tulcea m-a interesat cel mai mult. Plimbarea în sine a fost neașteptat de plăcută în plutonul pestriț de începători și avansați, poate mai puțin lunga oprire la un fast food de pe traseu. Îmi doresc să mai particip anul ăsta și la alte ture/plimbări organizate de Lucian Mândruță.

Rockrider MTB AdamclisiTura dobrogeană din aprilie m-a făcut să-mi doresc să revin cu bicicleta prin aceste locuri. Chiar dacă mai târziu decât îmi promisesem, am dedicat primele două zile ale lunii august unui traseu de șosea prin județul Constanța. Ca și în alte dăți, punctul de start a fost orașul Murfatlar, unde am trecut de la patru roți la numai două. Am parcurs această aventură de weekend în șaua unui B’twin RockRider model 2011, un mountain-bike arătos și bine dotat din fabricație cu accesorii, dar care pătimește la capitolul greutate. Frânele pe disc din oțel nu au mai nimic în comun cu cicloturismul.

Traseul dintre Murfaltar și manastirea Strunga, via Băneasa

Traseul Murfaltar – mănăstirea Strunga, via Băneasa

Practic, am combinat tura Murfatlar-Adamclisi de acum 5 ani cu tura Zimbru-Dervent-Strunga din această primăvară. Doar secțiunea de circa 30 km dintre Adamclisi și Băneasa a fost parcursă pentru prima oară de mine pe bicicletă cu această ocazie.

Pe harta bikemap.net sunt 83 km la care s-au mai adăugat încă vreo 10 km datorați unor ocoluri pe care le-am făcut voluntar către alte mănăstiri și obiective întâlnite în cale.

Am fost norocos că a plouat cu o noapte înainte să ajung în Dobrogea, iar norii nu se răspândiseră încă, astfel că doar în scurte reprize am avut parte de soare arzător și caniculă. Toate turele mele începute din Murfatlar au trecut fie pe deasupra, fie pe sub podul care face legătura între malurile canalului Dunăre – Marea Neagră, așa încât trecerea podului încă o dată a fost momentul resetării. Terminarea tronsonului de autostradă de la Cernavodă la Agigea a degrevat această șosea (DN3) de cea mai mare parte a traficului turiștilor către și dinspre mare. Mai puține mașini pe drum înseamnă mai puțin stres, mai puține gaze de eșapament și mai multe șanse de a fi atent la peisaje interesante.

caine lovit de masinaÎnsă primul eveniment de semnalat a fost să aud lătrat de câine pe marginea câmpului, cu câțiva kilometri înainte de Ciocârlia. Abia când am oprit am văzut un dulău întins în iarbă, foarte probabil lovit de o mașină cu puțin timp în urmă. Nu era rănit foarte grav, însă nu mai putea să se ridice și scâncea după ajutor. Fiind blând, i-am dat să bea apă din palmă și am împărțit cu el gogoșile și o bucată dintr-un sandviș. Părea să aparțină unei mici ferme cu solarii pe care am văzut-o după ce am plecat mai departe. Am fost optimist a doua zi când m-am întors pe același drum și nu l-am mai zărit în locul unde rămăsese iarba culcată.

troita sculptata in lemn Pietreni Palaz GrupCu satisfacție am oprit la monumentul funerar al unui tânăr care a murit într-un accident rutier cu ani în urmă, și apoi la izvorul de la Palaz Grup, situat înainte de localitatea Pietreni. Sunt la fel cum le știam de acum 5 ani, fără a fi vandalizate.

Masă rustică din lemn masiv

Masă rustică din lemn masiv

Importanța practică a izvorului cu apă potabilă o cunoșteam bine căci am mai oprit și în alte dăți pentru hidratare și odihnă, însă pentru prima oară am intrat în foișorul care găzduiește în mijloc o troiță foarte frumos sculptată în lemn, dar și o masă rustică din buturugi.

Îmi place atunci când văd că edificiile cu caracter religios au și un scop util, pe lângă cel de a răspunde unei nevoi spirituale. Toți cei care se declară credincioși ar trebui să înțeleagă pilda smochinului neroditor. Personal, consider că orice popas rutier curat și liniștit este o mană cerească.

Trecând prin Adamclisi, unde drumul este în pantă de la intrare în localitate până la cetatea romano-bizantină Tropaeum Traiani aflată la margine, chiar când inerția lungii coborâri începe să dispară, se zărește în partea stângă Mănăstirea Sfântul Apostol Filip, un lăcaș de cult ridicat în 2007 și care încă se află în stadiul de finisare. Pictura murală exterioară este deosebit de frumoasă, iar curtea interioară este delimitată de două rânduri de coloane legate prin bolți. Chiar dacă sunt făcute din beton armat, iar piatra este doar un înveliș decorativ și nu pare să aibă rol structural, arată bine și se integrează în contextul antic al locului. Îmi doresc să revin aici, pentru că am luat numărul de telefon al părintelui stareț Dorotei, în vederea găzduirii pentru o noapte la mănăstirea Adamclisi, cu prilejul unei alte ture.

Următorul popas a fost la Mănăstirea Peștera Sfântului Andrei, probabil cea mai mare și mai renumită din regiune, împreună cu Dervent, situată lângă localitatea Ion Corvin. De la șoseaua principală spre Ostrov se croiește un drum de 4 km până la mănăstire, cu două urcușuri și coborâșuri, dar impecabil asfaltat. Odată intrat pe acest drum, un alt indicator arată către Cișmeaua Mihai Eminescu, de data aceasta pe o potecă de pietriș prin pădure. Fiind deja târziu, am lăsat vizitarea cișmelei pentru o tură viitoare, în schimb am intrat în faimoasa peșteră și am umplut rezerva de apă de la izvorul mănăstirii.

Am rezistat tentației de a cere găzduire la Mănăstirea Peștera Sf. Andrei și am continuat conform planului către mănăstirea Strunga, oprindu-mă o singură dată în pădurea din apropiere de Băneasa.

Troița marchează drumul de acces spre Strunga

Troița marchează drumul de acces spre Strunga

Atunci când ți-au mai rămas cel mult două ore de lumină naturală și vreo 30 km de parcurs nu îți mai vine să oprești pentru poze, iar pedalarea devine o luptă contra-cronometru cu tine însuți.

În mod normal, pot parcurge distanța fără nicio problemă în cele două ore, cu toate porțiunile în urcare de pe traseu, însă orice problemă minoră, precum o pană de cauciuc poate să dea peste cap programul. Iar mersul pe bicicletă între localități după lăsarea întunericului este chiar periculos, fie și cu sistem de iluminare instalat pe bicicletă.

Odată intrat în Băneasa m-am mai relaxat, dar am stat pentru odihnă de câteva minute abia în vârful lungii și abruptei cățărări care începe de la indicatorul de Oltina, prin satul Răzoare. Am știut că voi încheia ziua confortabil pe lumină în momentul în care am intrat pe drumul prăfos, însă relativ neted, în lungime de 2 km, care duce la Mănăstirea Strunga. cirese salbatice amareBonusul reușitei au fost doi cireși sălbatici ale căror fructe mici și amărui abia în august erau gata de a fi culese. Atât la dus cât mai ales la întors am căutat fructele de sezon, în special prune și corcodușe, care cresc în pomii de pe marginea drumului, fie la liziera unei păduri, fie în fața caselor din localități. Deși este multă sărăcie în satele Dobrogei, niciodată nu mi s-a întâmplat să fiu gonit sau admonestat de către proprietar, așa cum a fost cazul acum doi ani la o tură în jurul Bucureștiului. La un efort de lungă durată, cum este o tură cicloturistică, este de preferat să ai mâncare solidă consistentă, fără să te bazezi pe fructe, altfel riști un deranj la stomac.

Mănăstirea Strunga, văzută din arhondaric

Mănăstirea Strunga, văzută din arhondaric

Odată ajuns la Mănăstirea Strunga, am fost foarte surprins de câtă lume roia în jurul bisericii, sălii de mese și locului de cazare, în comparație cu vizita din luna aprilie, când totul părea pustiu.

Ce-i drept, atunci era o după-amiază de miercuri într-o primăvară capricioasă, iar acum o sâmbătă seară de august. Chiar dacă spațiul de primire a oaspeților (arhondaric) este cât o pensiune cu etaj, nu există un birou de recepție. Întrebând în stânga și în dreapta, am ajuns să vorbesc direct cu maica Filareta, stareța mănăstirii, o persoană a cărei blândețe și grijă maternă te face să te simți în apropierea bunătății divine. Mi-a povestit că în timpul zilei m-a văzut cu bicicleta pe șosea în timp ce venea de la Constanța și se gândise dacă nu cumva sunt persoana cu care a vorbit la telefon cu o seară înainte. Apoi am fost poftit în sala de mese (trapeză), unde m-am servit cu trei mari porții dintr-o minunată ciorbă de legume, și mi-a fost prezentată maica Gabriela care se ocupă de cazare.

camera cazare Manastirea StrungaAm lăsat bicicleta în custodia unui tânăr din satul apropiat Strunga (Câșla, pe vechiul nume turcesc) care lucrează la mănăstire și am fost condus la o cameră de la etajul arhondaricului. Fiind mulți oaspeți din mai toate colțurile țării, am împărțit camera cu o altă persoană. Un spectacol neașteptat după apusul soarelui a fost să asist la hrănirea unui pui de barză de către ambii părinți, balconul acestei anexe pentru cazare fiind la același nivel cu cuibul berzelor, amplasat în vârful unui stâlp electric.

Înainte de a merge la culcare, am vizitat interiorul mănăstirii cu picturi impresionante și am ascultat o predică ad-hoc ținută de un preot pe prispa de la intrare în biserică, pentru un grup de tineri foarte evlavioși din București, care a doua zi voiau să prindă slujba la Manastirea Sf. Maria din Techirghiol.

Cuib de berze cu pui, vizavi de arhondaric

Cuib de berze cu pui, vizavi de arhondaric

Camerele sunt micuțe, dar curate, au câte trei paturi și grup sanitar propriu, în schimb dușul este comun pe etaj. Întors de la predică deja în puterea nopții, am adormit târziu din cauza sforăitului colegului de cameră, altfel un domn politicos, și a altor oaspeți nu la fel de civilizați.

Cazarea la mănăstire este o alternativă low-cost sau chiar no-cost pentru cazarea la pensiune sau hotel, însă nu toți „pelerinii” sunt mânați de grija creștinească pentru binele aproapelui lor.

Perioada optimă de a sta în gazdă la o mănăstire din Dobrogea este în extrasezon, primăvara sau toamna, când poți avea norocul și liniștea de a fi singurul oaspete cazat în arhondaric. Așa s-a întâmplat în prima noapte petrecută la Dervent în tura din aprilie, când în 10 ore dormite în chilioara răcoroasă mi s-a părut că m-am odihnit pentru un an.

Priveliștea asupra mănăstirii și lacului Oltina

Priveliște asupra mănăstirii Strunga și lacului Oltina

Duminică dimineața mi-am luat la revedere în biserică de la maica stareță Filareta în timp ce se pregătea pentru slujbă. Mi-a refuzat încă o dată banii pe care voiam să-i las pentru cazare și masă, dar la plecare i-am depus în cutia milei.

L-am răsplătit cu o mică atenție și pe cel care mi-a adus bicicleta exact așa cum i-am dat-o în primire și am pornit la drum pe la ora 9. Prima masă urma să fie servită abia după slujbă, la ora 13, așa încât am plecat doar cu rezervele de apă.

Dobrogea este deosebit de ofertantă cu călătorii la capitolul surse publice de apă potabilă. Cred că este unul dintre aspectele pozitive ale stăpânirii turcești din de sute de ani a ținutului dintre Dunăre și mare. O impunătoare cișmea tradițională din blocuri de calcar alb dobrogean, folosită în continuare de localnici și de șoferi deopotrivă, se găsește în localitatea Ion Corvin (fostă Kuzgun), chiar pe marginea DN3. La fel și cișmeaua din popasul rutier dintre localitățile Deleni și Pietreni, pe drumul către Mănăstirea Nașterii Maicii Domnului (Deleni).

Cișmeaua turcească din Ion Corvin

Cișmeaua turcească din Ion Corvin

Cu toate că documentasem temeinic în prealabil această tură cu ajutorul Atlasului Rutier al României, pe traseu am fost uimit de numărul de mănăstiri care nu erau trecute pe hartă.

Una dintre acestea a fost Mănăstirea Sf. Serafim de Sarov, în apropiere de Ion Corvin. Am fost curios să vizitez acest lăcaș închinat unui călugăr rus și am escaladat urcușul pe pietriș către mănăstire. Însă după 1 km de urcat încet pe foaia mică a angrenajului am fost ispitit de un pom ale cărui fructe mici și roșii – coarne – îmi aduceau aminte de anii copilăriei. Am petrecut vreo oră pentru a le culege pentru acasă pe căldura neiertătoare a amiezii și am hotărât să mă răcoresc coborând înapoi la șosea, fără a mai vizita mănăstirea. Pe data viitoare!

Mănăstirea Sf. Serafim de Sarov

Măn. Sf. Serafim de Sarov

Sunt atât de multe locuri de văzut în partea rurală a jud. Constanța încât nu ți-ar ajunge un an să le descoperi pe cele mai frumoase, darămite un weekend pe fugă. Între Urluia și Adamclisi am cupărat miere de salcâm de la unul dintre producătorii care vând produse apicole pe marginea drumului, apoi am vizitat muzeul de istorie din Adamclisi, unde am fotografiat metopele originale ale monumentului lui Traian. M-am întors în Murfatlar rupt de oboseală și din nou sub amenințarea lăsării întunericului, dar cu satisfacția unei ture memorabile.

Alte articole pe aceeași temă :
Tură prin jud. Constanţa: Murfatlar-Adamclisi

Mănăstirea Dervent: o locație bike-friendly

Schit Strunga - jud. ConstantaCa în fiecare an din 2010 încoace, am revenit în Dobrogea mea dragă pentru o nouă tură cicloturistică, de data asta pe trei zile. Am visat la acest traseu de acum vreun an și jumătate, de când încălecam pe bicicletă încă purtând atela gipsată în urma operației la gleznă. N-am mai avut răbdare să aștept vara și nici măcar nu m-a interesat prognoza meteo pentru zilele de 28-30 aprilie în care am parcurs tura.

Harta primei zile: traseu de 78 km Zimbru - Dervent

Harta primei zile: traseu de 78 km Zimbru – Dervent

Cu toate că Dobrogea este pasiunea mea, ar fi nedrept să nu menționez de la bun început că o treime din traseu a fost prin județul învecinat – Călărași – unde am acoperit deja mii de kilometri în diverse ture cicloturistice. Punctul de start/finiș al turei a fost satul Zimbru, comuna Ulmu, din jud. Călărași, de unde am pornit cu bicicleta spre sud, pe DJ304, până în localitatea Dorobanțu. Acolo, drumul județean întâlnește DN31 care te duce fie la Oltenița (în dreapta), fie la Călărași (în stânga). Am făcut stânga pe șoseaua care merge în paralel cu Dunărea, chiar dacă la o distanță respectabilă față de fluviu. Drumul se prezintă bune, iar traficul auto nu este excesiv, însă am remarcat mai multe camioane decât ultima oară când am pedalat pe aici (la tura Pe coclaurile Bărăganului). Poate economia din zonă s-a relansat și nu m-am prins eu.

Lacul Gălățui, între Bogata și Rasa

Lacul Gălățui, între Bogata și Rasa (jud. Călărași)

Traversând localitățile de pe DN31 înșirate strâns una după cealaltă pe șosea, am rămas cu impresia că economia locală se bazează pe baruri. Într-un kilometru sunt cel puțin 5 birturi de-o parte și de alta a drumului, iar de la intrarea în Ciocănești, trecând prin Bogata, Rasa, Cunești și până la ieșire din Grădiștea sunt peste 15 km de drum aproape neîntrerupt prin sate. Singura porțiune nelocuită este cea dintre Bogata și Rasa, unde șoseaua este mărginită pe partea stângă de Lacul Gălățui.

Un alt drum mărgint de apă și pe unde nu mai trecusem niciodată cu bicicleta a fost cel care merge în paralel cu Canalul Siderurgic al municipiului Călărași. Practic, este un segment al DN3 care începe înainte de intrare în oraș și duce către punctul de trecere al Dunării cu bacul, cel de la Chiciu. Drumul este destul de pitoresc, întrucât canalul care face legătura cu brațul Borcea este azi mai cunoscut pescarilor și canotorilor sportivi, la 10 ani după falimentarea Combinatului Siderurgic. Însă șoseaua este intens circulată de TIR-uri care transportă cereale și cherestea. Fără limită de viteză!

Bon fiscal pentru trecerea bicicletei cu bacul

Bon fiscal pentru trecerea bicicletei cu bacul

Deși am văzut indicatoarele către ferry-boat, am tras din obișnuiță direct către bacul ruginit de la Ostrovit S.A. pe care cred că am călătorit când eram copil. La dus mi-am cumpărat bilet, după cum se vede costă 5 lei trecerea bicicletei, în condițiile în care pentru un autoturism plătești 25 de lei. Nu mi se pare cinstit, pentru că cinci biciclete la un loc nu cântăresc cât o mașină, pe când într-o mașină încap cinci oameni, dar pe o bicicletă merge unul singur.

Ca să nu-mi mai bat capul cu astfel de gânduri, la întoarcere m-am făcut neștiutor și nu am mai dat banii pe bilet. Oricum, pasagerilor per pedes nu li se pretinde taxă de bac, spre deosebire de ferry-boat.

Încă de la debarcarea pe malul constănțean, starea șoselei este mult mai bună decât atunci când am condus mașina de la Constanța la București pe DN3. În principal pentru că drumul pavat cu dale de beton a fost între timp acoperit cu un strat subțire de asfalt care a nivelat gropile formate la fiecare 2 metri, acolo unde betonul se măcinase, și care acum împiedică plăcile să se mai miște la trecerea vehiculelor grele. În starea sa actuală, drumul este lejer practicabil cu orice tip de bicicletă, inclusiv pe o cursieră.

Această prezentare necesită JavaScript.

Odată cu trecerea în Dobrogea s-a schimbat decorul, la fel și relieful. După 60 km printr-un județ de câmpie cum este Călărași, în această parte a Constanței abia dacă întâlnești mai mult de 1 km de plat înainte ca drumul să urce și să coboare. Drept urmare, de-o parte și de alta a drumului sunt podgorii și livezi, plantații cărora le priește terenul în pantă. Vara se vând struguri de masă și fructe la șosea.

Cișmeaua din Ostrov, datată 25 iulie 1977

Cișmeaua din Ostrov, datată 25 iulie 1977

Singura localitate traversată de DN3 pe o lungă distanță este Ostrov, un sat tipic dobrogean, cu cai păscând pe pajiști și cu cișmea la stradă. Ca biciclist de cursă lungă, pentru mine orice sursă de apă potabilă merită repertoriată, iar Dobrogea are o lungă tradiție a cișmelelor, de pe vremea stăpânirii otomane. Chiar cuvântul „cișmea” vine din limba turcă. Când faci o tură prin Dobrogea, este aiurea să cumperi apă minerală Borsec sau Tușnad la PET. Prefer să gust locul prin care trec alimentându-mă cu apă proaspătă de izvor.

Tot din turcește vine și numele Mănăstirii Dervent (înseamnă „trecătoare peste apă”), un adevărat complex monahal situat între intre brațul Ostrov al Dunării si lacul Bugeac. Mănăstirea oferă călătorilor cazare temporară și am profitat de amabilitatea călugărilor, stând două nopți. De mult n-am mai dormit atât de bine ca în prima noapte petrecută aici într-o micuță chilie pentru oaspeți. M-am culcat devreme și m-am trezit complet odihnit, fără să simt în picioare cei 78 km din ziua precedentă, însă am așteptat micul dejun care se servește abia la 10:30.

Ziua a doua: între Mănăstirea Dervent și Schitul Strunga

Ziua a doua: între Mănăstirea Dervent și Schitul Strunga

Pentru ziua a doua aveam în plan un alt traseu de circa 65 km prin jud. Constanța, înaintând pe DN3 către litoral, până în prima localitate importantă, Băneasa, unde am rude îndepărtate, iar de acolo să merg în Oltina, la ruinele cetății antice Altinum.

Masa de post la mănăstire a meritat așteptarea, mai ales că diminețile sunt încă reci la sfârșit de aprilie, astfel că n-a fost rău până la urmă să plec la drum după ora 11. Lăsând o parte din bagaj la Dervent, ziua de miercuri se voia a fi o plimbare lejeră cu întoarcere la mănăstire înainte de apusul soarelui. Îmi propusesem să descopăr în ritmul bicicletei ceea ce văzusem din viteza mașinii cu câțiva ani în urmă. Relieful se continuă vălurit, însă te apără de vântul puternic din alte colțuri ale Dobrogei. Poate nu întâmplător, n-am întâlnit nicio eoliană pe tot traseul. Satele sunt mai rare decât la câmpie.

DN3 ocolește satul Lipnița, în dreptul căruia se vede de la șosea Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul și pe care n-am apucat să o fotografiez la dus din cauză că se află la mijlocul unei coborâri de circa 3 km. Este genul de coborâre unde te-ai apropia de 100 km/h pe o cursieră, iar asfaltul neted îți permite să te așezi în poziție aerodinamică și să distribui greutatea uniform pe cele două roți. Panta cuprinde și două viraje largi, însă traficul auto este redus, astfel încât poți folosi întreaga lățime a șoselei pentru a optimiza coborârea. A fost singura coborâre din cele trei zile în care am frânat pentru a mai încetini, deoarece la viteză mare se simte că roata-față este ușor descentrată și generează vibrații în ghidon.

Un drum pietruit printr-o pădurice cu mistreți

Un drum pietruit printr-o pădurice cu mistreți

Pentru că totuși am făcut această tură pe un mountain-bike (Univega Apina HT-300) echipat cu cauciucuri Schwalbe de cross-country, am căutat un prilej de a ieși de pe asfalt. Și l-am găsit pe cel mai bun la 5 km înainte de intrarea în Băneasa, acolo unde drumul național traversează Pădurea Canaraua Fetii, o rezervație naturală întinsă pe 172 de hectare. Nu era în scenariul zilei, însă o potecă pietruită rudimentar cu calcar dobrogean m-a îmbiat să mă abat de la șosea.

Și cât mă bucur că am făcut-o, pentru că am găsit un loc minunat de liniștit. Necesitatea fiziologică m-a adus sub un stejar ros de mistreți ce lăsaseră în urmă smocuri de păr în scoarță după ce s-au scărpinat. La câteva zeci de metri, o broască țestoasă a traversat cu destulă sprinteneală drumul. Am citit ulterior că ţestoasa de uscat dobrogeană – Testudo graeca ibera – e specie protejată în România.

Am urcat ceva mai mult de 1 km pe acest drum pietruit, apoi l-am coborât în viteză fără frâne, ca la competițiile de MTB, înapoi pe șosea. După încă un deal și o vale, am ajuns la popasul rutier Cișmea
Cișmeaua din calcar alb din apropiere de Băneasa

Cișmeaua din calcar alb din apropiere de Băneasa

din apropiere de Băneasa, un alt monument vechi din calcar alb, deasupra căruia s-a turnat un soclu de ciment cu o cruce de piatră în vârf. Se pare că unor creștini le este rușine de istoria islamică a Dobrogei. Mie în schimb mi-e rușine doar de cei care au vandalizat acest monument de arhitectură utilitară, ștergându-i inscripțiile gravate de pietrari și scrijelind pe margini nume profane.

Apa care curge pe țeavă este bună de băut, iar noaptea probabil animalele sălbatice din pădure vin să bea din adăpătoare. Am adunat în rucsac câteva dintre dozele de aluminiu aruncate în jurul cișmelei de către concetățeni și am plecat mai departe să-mi caut rudele din Băneasa. După socializare, am ieșit de pe DN3 și am intrat pe Drumul Județean 391A, urmând indicatorul spre Oltina. Spre deosebire de Băneasa, unde pe o lungă porțiune din național se merge pe piatră cubică, DJ 391A este complet asfaltat și în general bun. După 8 km, o intersecție invită călătorul spre Schitul Strunga.

Biserica mare a schitului de maici de la Strunga

Biserica mare a schitului de maici de la Strunga

De această dată, se merge pe un drum comunal din pietriș, potrivit pentru o bicicletă solidă. Conform indicatorului, schitul de maici de la Strunga este situat la 2 km, deși mi s-a părut ceva mai lung. Am aflat că în pădurea din apropiere trăiesc șacali. Însă odată ajuns la troița de unde se coboară de pe DC48 pe aleea mănăstirii, am avut sentimentul că a meritat să vin până acolo.

Nu doar coborârea în sine pe un traseu șerpuit, cât mai ales priveliștea asupra lacului Oltina. La mănăstire am petrecut vreo 20 de minute fără să întâlnesc pe nimeni. Mai târziu am citit că schitul Strunga are doar 6 maici în vârstă și probabil nu sunt obișnuite cu vizita neanunțată a unui călător insolit, pe bicicletă. Alertat de norii negri care veniseră deasupra mănăstirii, am făcut cale-întoarsă pe aceeași rută, fără să ajung la Oltina, cu gândul să fug de ploaie și să prind masa de seară la Dervent.

Pedalând 20 km fără oprire, o vreme am crezut că am reușit să fentez norii, însă ploaia m-a ajuns din urmă în dreptul localității Lipnița, chiar când începeam să urc dealul pe care la dus îl coborâsem în mare viteză. M-a plouat mărunt, pe o distanță de vreo 5 km, apoi în următorii 10 km a ieșit soarele. Am trăit un fenomen despre care doar auzisem de la alți cicloturiști: s-au uscat hainele pe mine.

Potecă pietruită în zona viticolă Ostrov

Potecă pietruită în zona viticolă Ostrov

După o astfel de zi plăcută tocmai pentru că a fost grea, am simțit o mare recunoștință pentru cina caldă primită în acea seară la Dervent. A doua noapte la mănăstire nu a fost la fel de liniștită, în principal din cauza unor oaspeți veniți cu autocarul. Mai mult, a plouat până spre dimineață, astfel încât am așteptat cu plăcere ora relativ târzie a dejunului pentru ca șoseaua să se usuce și să crească temperatura. Mi-am luat rămas bun de la părintele Atal care mi-a oferit găzduire la mănăstire și am pornit la drum fără grabă aproape de amiază.

Am rememorat cu plăcere formele podișului Dobrogei de sud și mi-am propus să-mi fac un obicei din a veni aici. M-am îmbarcat pe același bac ruginit și am trecut înapoi în județul Călărași. Ca să variez și nu în ultimul rând să mai scurtez fie și cu câțiva kilometri călătoria de întors, n-am mai mers pe DN31 prin Ciocănești și Grădiștea, ci am continuat pe DN3 prin Vlad Țepeș și Plevna, până la Zimbru. O tură de poveste!