Tag Archive: Baragan


Drum comunal maci de campÎn weekend am ieșit la o tură de mountain bike în jurul Bălții Zimbru. Am încălecat pe șa la miezul zilei și am căutat drumuri de pământ sau pietriș, adică un antrenament în condițiile de căldură și suprafață de rulare de la Maratonul Vinului. Ca mai de ficare dată, județul Călărași mă surprinde și mă încântă cu lucruri sau peisaje pe care fie nu le-am mai văzut, fie nu le-am mai dat importanță până acum. A fost rândul florilor de câmp să-mi delecteze simțurile prin explozia de culori și mirosuri plăcute.

Macii de câmp mărginesc aproape toate drumurile din Călărași

Macii de câmp se găsesc pe toate drumurile din Călărași

La Turul Dunării pe bicicletă din urmă cu doi ani, un participant ardelean care a parcurs un traseu chiar pe lângă balta de pescuit Zimbru se declara dezamăgit că în zona de câmpie din sudul țării nu ai mare lucru de văzut. Desigur că Transilvania este minunată pe bicicletă, însă eu personal n-aș da Bărăganul pe Apuseni și nici Dunărea pe orice altceva de peste munți. Consider că fiecare parte a țării este fascinantă în felul ei și că este greșit să crezi că este frumos doar acolo unde te-ai născut.

M-am născut în București, dar iubesc cel mai mult Dobrogea și Bărăganul. Mă simt privilegiat că îmi este la îndemână să ajung în Călărași de câteva ori pe lună și recomand oricui să străbată județul pe bicicletă. Recent, în timp ce am înconjurat Iezerul Mostiștea pe drumuri neasfaltate, am întâlnit un spectacol de culori al macilor de câmp care cresc la tot pasul. Ai putea crede că cineva le împrăștie sămânța ca să obțină recoltă de maci, însă ei fac parte din flora spontană a câmpiei Bărăganului.

În esență, macul de câmp sau macul roșu (în denumire latinească Papaver rhoeas) este o buruiană care crește în culturile agricole, mai ales prin porumb, sau la marginea semănăturilor. Fiind o plantă cât se poate de nepretențioasă, are nevoie doar de mult soare și de un sol uscat. Așa cum am citit într-un excelent articol pe blogul Ierburi Uitate, macul este întrebuințat de mii de ani. După ce se usucă și cad petalele roșii, rămâne o capsulă unde semințele, la început albe, se maturează până la mijlocul verii.

Capsulele macului conțin semințe comestibile

Capsulele macului roșu conțin semințe comestibile

Când semințele devin negre, sunt bune de mâncat ca atare, fiind chiar hrănitoare. Din perspectiva sportivului, poți să ronțăi semințe de mac fără riscul de a fi depistat pozitiv la orice control antidoping sau antidrog. Semințele uscate ale macului roșu au un conținut foarte scăzut de alcaloizi narcotici sau substanțe psihoactive.

Ar fi nevoie să consumi cantități industriale de semințe de mac pentru a ieși la analize. Este adevărat că opiul brut, care conține morfină și codeină, se extrage din mac, însă dintr-un soi aparte – macul opiaceu (Papaver somniferum).

Și oricum, opiul nu se extrage din semințele uscate, ci din capsulele încă verzi care produc un lichid lăptos (latex) atunci când sunt crestate cu briceagul. Iar macul roșu nu face parte din categoria etnobotanice. Este o splendoare a Bărăganului.


Știind că județul Călărași este prin excelență agricol, am fost surprins să văd în Atlasul Rutier că nu foarte departe de „cartierul general” din satul Zimbru există o rezervație naturală cu acte în regulă, numită Pădurea Ciornuleasa. Deși întinsă pe 75 de hectare chiar în inima județului, Ciornuleasa este practic doar un ciot al pădurii milenare care a făcut loc terenurilor arabile de pe Câmpia Mostiștei.

“… tinere domnișoare fără inhibiții și obligații, căutăm un domn generos”

Pe scurt, pădurea Ciornuleasa a supraviețuit defrișărilor grație vânatului abundent ce sălășluiește acolo, în special porcii mistreți care se îmbuibă din ghindele a două soiuri de stejar (comun și brumăriu), precum și din fructul fagului (jirul). Un anume Nicolae Ceaușescu încă deține și în zilele noastre recordul național la trofeul de mistreț în urma unei partide de vânătoare pe care a făcut-o la Ciornuleasa în 1978.

Așa că am plecat la drum cu bicicleta într-o zi caniculară de duminică. Nu mi-e teamă de temperaturile ridicate, deoarece știu că stând degeaba resimți efectele căldurii mai rău decât pedalând în aer liber. Din proprie experiență am ajuns la concluzia că la circa 35ºC la nivelul asfaltului atingi un nivel de confort termic rezonabil rulând constant cu 20 km/h. Nu mai rapid de atât pentru că transpiri prea mult, dar nici prea lent, că altfel riști să nu te mai aerisești suficient de bine.

Din satul Zimbru am urmat un traseu de asfalt străbătut deja de foarte multe ori în cei aproape trei ani de când fac ture cicloturistice prin județul Călărași, înconjurând lacul Mostiștea în sensul acelor de ceasornic, adică pe ruta Zimbru – Făurei – Chirnogi – Ulmu – Boșneagu – Dorobanțu – Mânăstirea. Deseori mi se întâmplă ca pe drumurile cunoscute să descopăr ceva ce anterior nu băgasem de seamă, și la fel a fost și de data asta, când am văzut ce statuie se află la nici 50 de metri de vechea mânăstire din localitatea cu același nume! O sculptură sexy în metal înfățișând o scenă ușor erotică din antichitatea greacă sau latină, cu două tinere cu sâni feciorelnici dezgoliți…

Nu mai știu în ce număr din revista Playboy am mai văzut un pictorial naiv de soft-porn cu vestale jucăușe turnând apă caldă în vasul de spălat. Mi-am ținut însă imaginația în frâu remarcând un pic dezamăgit, în calitate de colecționar de ceramică tradițională, că amforele sunt lipsite de torți – ce barbarie din partea artistului! – și că seamănă mai curând cu niște tuburi de artilerie de mare calibru. Chiar și așa, m-am bucurat mult de această priveliște senzuală care la precedentele vizite prin Mânăstirea îmi fusese obturată de autobuzele trase pe dreapta exact în acea zonă la capăt de linie.

25 km până în Luica

Statuia se află în marginea intersecției cu drumul care „urcă” spre Lehliu, însă de data aceasta am continuat pe DN31 în sensul către Oltenița. La cel mult 200 de metri după ieșirea din Mânăstirea, șoseaua se bifurcă din nou în locul unde un indicator ruginit te îndrumă către comuna Luica. Este singurul drum asfaltat și marcat pe hărțile rutiere care duce către pădurea Ciornuleasa. Până acolo, șoseaua traversează doar terenuri agricole, unde nu ești deloc apărat de arșiță, iar în plus te confrunți și cu o altă problemă specifică Bărăganului în această perioadă calendaristică: roiuri imense de musculițe de oțet care se pot întinde chiar și pe un kilometru sau mai mult. Este musai să porți ochelari de protecție cât timp ești în mișcare pe bicicletă, pentru că este deosebit de dureros să-ți intre în ochi o duzină de mici gâze aflate în alai de nuntă.

Atenție la căprioara cea sprințară!

O bornă în pădure

Ciornuleasa se află aproximativ la jumătatea drumului dintre Mânăstirea și Luica, iar intrarea în pădure este o reală binefacere! Ai parte de umbră, temperatura scade cu cel puțin 7-8 grade, iar ca bonus scapi și de musculițe. Este răcoare și o întunecime intimă deoarece pădurea este foarte deasă, coronamentul copacilor de pe o parte și alta a drumului unindu-se în cele mai multe locuri pentru a crea senzația de tunel. Vegetația a invadat fiecare spațiu liber până unde începe panglica de asfalt, așa încât cu greu poți observa bornele kilometrice de pe margine. Însă nici n-ai cum să te rătăcești, căci drumul principal este unul singur, celelalte alei care intră în pădure fiind ori închise cu bariere, ori marcate cu indicatorul „accesul interzis”. Drumul prin pădure măsoară circa 4 km și se continuă cu încă 8 km până la Luica, unde am și ajuns și de unde m-am întors înapoi în Zimbru exact pe aceeași rută, sub amenințarea lăsării întunericului. Data viitoare voi încerca să cotesc pe lângă liziera pădurii, pe drumul comunal 201B (neasfaltat), cel care ajunge în satul Lunca, aproape de Valea Argovei, cu celebra baltă de pescuit răpitor, și să înconjor Mostiștea.

Malul de sud al Mostiștei, Dorobanțu – Mânăstirea

Marginea dinspre Luica a pădurii Ciornuleasa

Dincolo de acest viraj se întinde pădurea Ciornuleasa


După ce în urmă cu două săptămâni am făcut mai întâi o tură prin județul Vâlcea care a semănat mai mult cu un antrenament de șosea și apoi un weekend mai târziu o ieșire prin județul Argeș redusă din cauza vântului și frigului, tot în Călărași am făcut prima tură în regim de cicloturism pe anul acesta.

Pasiunea pentru istoria veche m-a determinat să vizitez cel mai evident sit arheologic al județului Călărași, unul pe care să-l nimeresc ușor chiar și fără indicatoare ori marcaje rutiere, așa cum s-a și dovedit. Astfel, am plecat către locul numit Măgura Fundeanca, o movilă imensă de pământ care în „Epoca Pietrei” era locuită de oamenii preistorici.

Ca întotdeauna, am plecat la drum pe un MTB din localitatea Zimbru, pe un traseu de șosea care conform Bikemap numără 53 km dus-întors. Între două zile ploioase, am găsit răgazul unei ieșiri pe o vreme ideală pentru mersul pe bicicletă: 15ºC, temperatura la care nici nu transpiri. Vântul este o prezență nelipsită, dar cel puțin praful stătea cuminte pe câmp, mulțumită ploilor și umidității din aer.

În mare parte, traseul a fost comun cu cel al primei mele ture cicloturistice prin județul Călărași: Zimbru – Ulmeni, trecând prin localitățile Făurei, Ulmu, Boșneagu, Dorobanțu, și Mânăstirea, înainte de a ajunge în Chiselet, unde trebuia să găsesc un drum comunal, marcat pe harta rutieră, care să mă ducă până aproape de situl Măgura Fundeanca. Din păcate, niciun indicator nu te îndrumă, astfel că am rulat pe DN 31 până la ieșirea din localitate fără a găsi un drum care să se deosebească de ulițele obișnuite ale acestei comune atestate documentar la 1526, sub domnia lui Radu de la Afumați.

Movila din Chiselet, însă de partea "greșită" a canalului

Chiar în dreptul semnului rutier care marchează sfârșitul localității, am traversat șoseaua intrând pe un drumeag de căruțe care delimitează parcelele agricole din Chiselet. N-au trecut nici 500 de metri de când am apucat-o pe acest drum nepietruit când am zărit în depărtare silueta greu de ignorat a movilei de pământ care constituie situl arheologic pe care îl căutam. La mare depărtare, însă, căci depășisem cu mult intrarea către Măgura Fundenca. Am mers kilometri întregi de-a lungul canalului de irigații, având mereu în dreapta movila care mi se părea mult mai mare decât mi-o închipuisem din fotografii, până când am găsit un dig pe care am trasersat canalul către colina artificială situată la marginea drumului.

Arheologii numesc această formă de relief „tell”, iar movila Măgura Fundenca (sau Fundul Chiselet – deoarece seamănă cu această parte anatomică a omului) se află pe Lista Monumentelor Istorice din România. Poate nu surprinzător, movila a fost cercetată pentru prima oară în timpul Primului Război Mondial de arheologii germani și abia apoi a intrat în vizorul celor români. Obiectele găsite aici aparțin perioadei eneolitice (Cultura Gumelnița) și epocii bronzului, adică în urmă cu peste 5.000 de ani, când oamenii au ridicat această formă de relief care iese în evidență în zona de luncă a Dunării.

Bornă trigonometrică

Site-ul CIMEC o cotează ca fiind într-o stare de conservare bună și sunt chiar surprins de faptul că ridicătura de pământ nu a fost nivelată pe vremea comunismului, pentru ca terenul să fie exploatat de agricultura mecanizată a noii orânduiri. Este folosită totuși ca pășune pentru turmele de oi și vite, precum și ca punct de observație al păstorilor. Movila din Chiselet are o înălţime de 22 de metri faţă de nivelul mării, respectiv 6 metri față de câmpul din jur, iar în vârf există o bornă trigonometrică pe care scrie „DTM 1960”.

Vizuină de vulpe

Priveliștea de pe situl arheologic Măgura Fundeanca se întinde până spre Dunăre, aflată la doar câțiva km distanță, iar în direcția opusă se văd turlele celor două biserici din localitate. Dar nu numai animalele domestice se folosesc de această movilă, pentru că din loc în loc sunt săpate cel puțin 5 vizuini de vulpe, foarte probabil folosite recent, pe ninsorile abundente și gerul care s-au abătut iarna trecută pe aici.

La întoarcere mi-am dat seama care era cea mai scurtă cale de acces către Măgura Fundeanca, și anume ulița care coboară de la drumul național spre terenul de fotbal al comunei Chiselet. Data viitoare voi căuta drumul către rezervația naturală Pădurea Ciornuleasa.

Frumoasa biserică din comuna Ulmu

DN31 între Mânăstirea și Dorobanțu

Primăvară pe DJ 304 între Făurei și Chirnogi


Pentru cea de-a treia şi probabil ultima tură prin judeţul Călăraşi din acest sezon, am aşteptat două zile în satul Zimbru să se liniştească norii şi să prind o zi bună de ieşit cu bicicleta. Iar după ce sâmbătă şi duminică a plouat aproape încontinuu, luni a fost prima zi potrivită pentru ceea ce îmi propusesem. Şi anume o tură mixtă, de şosea şi drumuri de macadam ori pământ, către est, adică înspre municipiul Călăraşi. Dacă la precedenta ieşire (turul Mostiştei) abia apucasem să-mi murdăresc roţile de pământul Drumului Judeţean 309, de data aceasta voiam „noroi pe pâine”!

Pană în comuna Dorobanţu

Scenariul era următorul: cobor din nou (geografic vorbind) din Zimbru spre Dunăre, prin Ulmu, până în mijlocul comunei Dorobanţu. Odată ajuns la DN 31, de data aceasta o iau în stânga spre Călăraşi, pe un drum pe care n-am mai fost niciodată. Însă abia ce trec prin faţa sediului Poliţiei din Dorobanţu, că aud un zgomot înfundat dinspre roata spate şi apoi simt cum cauciucul pierde subit presiune până când aproape că rulez pe jantă. Trag de urgenţă pe prispa din beton a unei fântâni de pe marginea drumului şi despachetez instrumentele de depanare. Pentru prima dată, luasem cu mine două camere de rezervă, în loc de una singură, ca până acum, şi mă felicitam că nu-mi lipsea nimic din ceea ce îmi era util pentru a demonta roata şi a încălţa noua cameră CST, luată de la Veloteca, pentru 6 lei.

Din păcate, valva de bicicletă mi-a dat ceva de furcă până când mi-am dat seama că ventilul nou este ţeapăm din fabricaţie şi trebuie împins uşor în sus pentru ca, odată desfiletat, să permită aerului să intre în cameră. Astfel că întreaga operaţiune de remediere a unei banale pene m-a costat aproape o oră, în condiţiile în care oricum plecasem târziu pe traseu, aşteptând ca termometrul să urce mai vârtos către 15 grade Celsius. Cu toate că luasem în calcul şi întoarcerea la Zimbru, am decis să-mi continui drumul, chiar dacă nu reuşisem să aduc pneul spate la presiunea ideală pentru şosea.

Lacul Gălăţui, lângă Bogata

Peisajul agricol de toamnă este interesant, dar nu apuc să-l privesc prea bine, pentru că drumul spre Călăraşi este intens circulat de TIR-uri şi camioane, iar spaţiul de după banda alba continuă de pe margine lipseşte cu desăvârşire, mai ales în afara localităţilor. Extrem de întinsa localitate Ciocăneşti (unde conform hărţii se află conacul familiei Cantacuzino, însă nu am văzut niciun indicator rutier) mi se pare lungă cât un cartier al Bucureştiului şi o parcurg plictisit până la ieşire din Bogata, unde mă întâmpină prima privelişte cu adevărat frumoasă: marginea sudică a lacului Gălăţui, cu un luciu de apă ireal de albastru.

Merg în continuare pe DN 31, prin anostele sale comune şi sate de pe margine (Rasa, Cuneşti, Grădiştea), pe unde copiii localnicilor mă salută cu „Hello!” şi „Hola!” – că doar este un drum frecventat de cicloturiştii străini care vin pe cursul Dunării. De data aceasta nu întâlnesc niciunul, pentru că a cam trecut sezonul lor. La ieşire din Grădiştea, întâlnesc însă o scenă care mă marchează: un căţel simpatic mă priveşte de pe marginea drumului, de la un popas cu mese şi scaune din ciment.

Cedez gustarea unui căţel

Are picioarele din spate paralizate, dar se deplasează cu lăbuţele din faţă, târându-le pe cele din spate. Luasem la mine două cubuleţe de brânză, în caz că mă răzbea foamea pe drum, şi cu mare bucurie i le-am dat pe amândouă, însă cu părere de rău că deja îmi consumasem apa din sticla de 0,5 litri pe care o luasem în rucsac. I-aş fi oferit şi de băut, pentru că nu-i este uşor să ajungă la o sursă de apă. Am văzut multe la viaţa mea, dar scena asta aproape că mă face să plâng. Plec totuşi, pentru că este trecut bine de ora 16 şi abia sunt la jumătatea traseului.

Când mai sunt doar 10 km până la Călăraşi, ajung la intersecţia cu DN 3, unde o apuc spre Bucureşti. Drumul acesta îl cunosc destul de bine, fiind ruta pe care merg cu maşina când mă întorc de la mare pe varianta Adamclisi. Dar cu bicicleta nu mai fusesem pe aici, iar perspectiva este alta, luând în calcul maşinile care trec foarte aproape de mine cu 170-180 km/h. Brusc, mi-a reamintit motivul pentru care oraşul Călăraşi este supranumit capitala naţională a BMW-urilor cu numere de Bulgaria. Mă consolez cu gândul că de la viteza asta nu aud maneaua pe care o ascultă cocalarul de la volan.

Apă rece de la fântână!

Cu prima ocazie părăsesc DN 3, adică la bifurcaţia cu DJ 307A, un drum reabilitat de Consiliul Judeţean Călăraşi, după cum te anunţă un panou. Chiar acolo se ridică o troiţă în memoria unor oameni care au murit pe şosea, iar alături este o fântână tradiţională din lemn, de unde îmi scot o găleată cu apă. Este cam nisipoasă şi are un gust mai ciudat, dar nu e cazul să strâmb din nas: beau cât pot şi fac plinul sticluţei de jumătate de litru care ar trebui să-mi ajungă pe porţiunea cea mai dificilă a traseului.

Prima aşezare pe care o întâlnesc este Independenţa şi nu prea înţeleg de ce sub panoul de intrare scrie „Localitate de frontieră”. Traversez şi satul Potcoava, apoi trec podul peste lacul Gălăţui – de această dată prin partea nordică a bălţii. Cu soarele aproape de asfinţit, zona este realmente superbă, ca o scenă de tablou. Fac nişte poze din mers de pe bicicletă, dar nu sunt prea mulţumit de încadrare şi nici nu mai am timp să mă opresc pentru a face unele mai reuşite.

Alexandru Odobescu este o comună măricică, având o biserică frumoasă (Sf. Nicolae), apoi urmează satul Nicolae Bălcescu, unde aproape că ratez intersecţia cu drumul judeţean (comunal?) 309 care face legătura directă cu Zimbru. Ce-i drept, nu mă ajută niciun indicator şi mă miră că pe hartă figurează uliţa aceea care coboară spre gârlă. Mă ajută în schimb vânzătoarele magazinului sătesc, după ce le trece uimirea de a vedea un biciclist cu cască din plastic şi ochelari cu lentile galbene.

Drumul ăsta 309 e pe hartă!

Bag de seamă că la podul de fier ce trece peste râul care alimentează lacul Gălăţui este concentrată întreaga viaţă mondenă din Bălcescu, astfel încât o duzină de glasuri îmi confirmă direcţia Zimbru, pe un drum de pământ umblat doar de tractoare şi căruţe. Pentru început, nu este deloc greu să urmez calea cea bună, pentru că merge în paralel cu un canal de irigaţii, dar apoi drumul se intersectează în mai multe cu altele de acelaşi fel, care nu figurează pe hartă. La vremea când soarele a trecut deja dincolo de linia orizontului, contemplez riscul de a-mi petrece noaptea pe aceste coclauri întinse cât vezi cu ochii. Aventura poate să ia o turnură nasoală, aşa că las naibii aparatul de fotografiat şi dau bătaie înainte, atât cât îmi permite suprafaţa moale şi denivelată a drumului.

Din loc în loc, trec pe lângă foste staţii ale Cooperativei Agricole de Producţie, astăzi ruine în care cresc bălării şi probabil bântuie fantome. Dar cel mai important este că după vreo jumătate de oră văd linia de plopi de-a lungul Drumului Judeţean 304, cel pe care merg la Zimbru, dinspre Lehliu. Deşi este trecut de ora 19 şi se vede Luna, încă nu este beznă totală şi încă văd să ocolesc gropile şi băltoacele de pe drumeagul care sper să mă ducă la Zimbru. După un sfert de oră de pedalat neîntrerupt, nu mi se pare că mă apropii de linia de plopi şi îmi trece prin cap gândul că e un miraj.

Dar pedalez în continuare măcar să nu-mi fie frig. Fiecare arbust de pe margine mi se pare un om şi nu văd niciun motiv legitim pentru care ar trebui să fie acolo la ora asta. Am ratat de mult drumul judeţean/comunal 309 şi merg pe un drum paralel cu fostul canal de irigaţii. Sălbăticiunile care trăiesc în el foşnesc prin iarbă la trecerea mea, lucru care îmi sporeşte teama de… orice. Doar faptul că gâfâi cu respiraţia tăiată îmi dă altă preocupare, până când zăresc un far de maşină pe lângă linia de plopi. Încă un sfert de oră de mers pe beznă – neştiind peste ce calc, parcă mă aflam la ghidonul unui covor zburător! – şi ajung să înţep asfaltul de la linia de plopi, undeva între Zimbru şi Făurei.

Nu sunt un tip religios, dar mă închin de 3 ori, înainte să mă întind un minut pe şosea. M-am scos şi de data asta, dar a fost aproape să nu ies la liman înainte de a-mi consuma toate forţele…


Imediat ce m-am întors din tura anterioară prin judeţul Călăraşi, mi-am propus să revin cu bicicleta pe acele drumuri pitoreşti din vestul Bărăganului. După ore de examinat Atlasul Rutier, unul dintre traseele pe care am simţit că trebuie să le încerc a fost turul celui mai întins luciu de apă stătătoare din judeţ: Iezerul Mostiştea, un liman care ocupă 18,6 km2 şi este un magnet pentru pescarii din Bucureşti. Pe vremuri era sursa de alimentare a nenumăratelor canale de irigaţii (secate deja de mulţi ani), acum „are balta peşte” de toate soiurile: crap, somn, caras, plătică, lin, biban, etc.

Cunoscându-l săptămâna trecută pe Mike Quinlan, am deprins un pic din atitudinea „can do” specifică americanilor şi mi-am zis că nu trebuie să pierd multe ocazii ca să ies în ture cicloturistice, fie şi pe trasee de o zi. Pentru că bicicleta pe care o folosesc la touring rămăsese de luna trecută la casa din satul Zimbru, tot ce trebuia era să ajung acolo înainte de prânz (mizam pe încălzirea vremii). Prognoza meteo găsită pe Net arăta pentru marţi o zi frumoasă de toamnă, fără nori, cu numai 10% şanse de ploaie şi o maximă de 17 grade. Nu le-a ieşit nici de data asta, pentru că ploaia mocănească m-a însoţit aproape toată ziua, chiar de la primii kilometri. Complimente specialiştilor de la meteo!

Prima parte a traseului era comună cu cel de luna trecută, mai exact secţiunea de asfalt impecabil Zimbru-Făurei-Chirnogi-Ulmu-Boşneagu-Dorobanţu-Mânăstirea, aşa că am parcurs-o dintr-o suflare, fără să opresc pentru poze. La intersecţia de la mânăstirea din… Mânăstirea am luat-o în dreapta, pe Drumul Judeţean 303, care duce la Lehliu. În această localitate există Muzeul Alexandru Sahia – am scăpat încă un prilej de culturalizare; poate la anu’. Fără să-ţi trebuiască multă carte, realizezi imediat că suprafaţa de rulare se schimbă brusc din foarte bună în foarte proastă!

Trepidaţiile de la hârtoapele din şosea fac să mă furnice muşchii braţelor şi deja mă gândesc să mai desumflu roţile. Până să intru în localitatea Sultana, îi întâlnesc pe drumari, care varsă din camion câte o lopată de bitum ca să plombeze gropile. Cu tot respectul pentru munca lor ingrată, plombele sunt de mântuială, pentru că nu sunt la nivel cu asfaltul vechi, şi oricum nu vor rezista iernii, când utilajele de deszăpezire le vor smulge ca pe ridichi.

Oamenii te privesc cu nedumerire – nu sunt obişnuiţi cu cicloturiştii, precum locuitorii satelor dintre Olteniţa şi Călăraşi – singurul care exclamă la trecerea mea este un om care duce în mână o jantă de bicicletă. Drumul trece prin nişte văi întortocheate, cu combinaţii interesante de viraje, dar primul lucru care mă face să cred că merită călătoria pe care o fac este intersecţia dintre DJ 303 cu un drum comunal asfaltat în 2006 pe banii Uniunii Europene, conform indicatorului postat pe margine. După hartă, luând-o pe acest drum, scurtez câţiva km printr-un „bypass” al satului Luptători. Nu aş fi apucat-o pe aici, dar sunt îmbiat de calitatea sublimă a asfaltului.

Se schimbă în bine şi peisajul: în locul caselor care trădează o sărăcie lucie, văd în jurul meu o zonă sălbatică, dominată de silueta albă a Schitului Tăriceni, care de la înălţimea ei are o privelişte largă asupra Mostiştei. Poate că dacă aş fi gustat turismul ecumenic, aş fi vizitat numaidecât acest lăcaş de cult construit în 1834.

Este fără îndoială cea mai frumoasă zonă a iezerului, deoarece intervenţia omului a fost mai discretă prin partea asta. O sumedenie de păsări de apă mişună în acest loc, din câte se pare, foarte bogat în peşte. La capatul acestui drum comunal asfaltat impecabil, însă lat doar cât o maşină şi jumătate, trec pe un pod modernizat probabil tot cu sprijinul UE, a cărui balustradă este vopsită în tricolor (imaginaţia primarilor de pretutindeni mă dă pe spate!) ce reprezintă limita de nord a Mostiştei.

Aici fac primul şi singurul popas de realimentare cu apă de puţ adusă din Zimbru şi o banană nu la fel de neaoşă. Spre deosebire de Mike, cu genţile lui elaborat prinse de-o parte şi de alta a bicicletei, eu sunt pe tiparul soldatul sovietic: tot ce-mi trebuie duc în spate, adică două camere de rezervă, pompă, cheie tubulară de 14+15, scule de depanare, telefon mobil, aparat foto, apă de băut, biscuiţi şi fructe.

Bucla zilei se încheie cu un traseu de vreo 15 km de coclauri. Din localitatea Dăneşti, fac dreapta pe un drum care începe promiţător cu asfalt, se continuă pasager cu piatră compactată şi apoi 90% este pe pământ bătut. Am fost surprins că şi pe aici m-a depăşit un Logan, altfel a fost o zi cu trafic auto foarte redus în jurul meu. Chiar dacă pe hartă acest DJ 309 este relativ drept şi nu se intesectează cu alte drumuri, realitatea este că ai parte de intersecţii la care trebuie să ai ceva simţ de orientare în teren ca să nu te rătăceşti pe câmpuri. Sau măcar norocul nativ.

Preţ de câţiva kilometri buni se merge chiar pe marginea unor bălţi formate de râul Argova înainte să se verse în Mostiştea, aşa că nu duci lipsă de privelişte. Pe ambele maluri se găsesc târle de oi, iar câinii de stână îţi simt prezenţa de departe, însă din fericire nu sunt atât de aventuroşi încât să vină până pe cărarea din jurul lacului. Nici paznicul – pentru că balta este proprietate privată – nu te întreabă de sănătate dacă vede că nu ai undiţă sau lansetă. Drumul este public, aşa că nu te întâmpină nimeni cu puşca…

În cele din urmă, drumul mă scoate pe lângă cimitirul de la marginea Zimbrului, pe podul din beton care traversează un uriaş vad de irigaţie, lăsat în paragină de cel puţin 10 ani. Ajung de unde plecasem în urmă cu 3 ore, după vreo 55 km de pedalat pe toate tipurile de suprafeţe. La tura următoare, mi-am propus să plec din Zimbru până la Călăraşi, să vizitez Muzeul Dunării de Jos.