Tag Archive: Budapesta


Port Cultural CetateSăptămâna petrecută la Port Cultural Cetate am savurat-o minut cu minut la fața locului și îi duc dorul încă de când m-am întors între zidurile cenușii ale Bucureștiului. Sejurul la conacul lui Mircea Dinescu a fost bonusul pentru voluntarii participanți la Turul Dunării 2013, inclusiv pentru mine, șoferul mașinii de asistență a turului. Fără doar și poate, experiența de a fi oaspete vreme de o săptămână la Cetate a făcut să merite toate eforturile depuse pentru a suplini neajunsurile inerente unui eveniment aflat la prima ediție și bazat în exclusivitate pe tineri voluntari pe bicicletă.

Conacul lui Dinescu, o clădire veche restaurată cu gust

Conacul lui Dinescu, o clădire veche restaurată cu gust

Conacul lui Dinescu este mai mult decât un loc unde se bea și se mănâncă bine. Pentru că Port Cetate nu este o cârciumă sau un restaurant, ci un adevărat produs cultural, probabil unicat în România. De când a fost cumpărat de Mircea Dinescu, conacul a fost gândit și a funcționat inițial ca o enclavă culturală rezervată artiștilor și oamenilor de litere, în sudul agricol al Olteniei.

Ce-i drept, o parte de țară care a dat indivizi cu imense resurse de creativitate. Nu departe de Cetate se află casa memorială Amza Pellea din Băilești, care e și localitatea natală a unui alt mare actor român, contemporan nouă, Marcel Iureș.

Poate deloc surprinzător, dacă ne gândim că regiunea a fost leagănul culturii preistorice Basarabi, din epoca fierului. Sau că a fost intens locuită în perioada romană, așa cum am aflat de la Muzeul de Artă și Etnografie din Calafat. Și poate că sudul județului Dolj atât de bogat în resurse umane va cunoaște din nou o perioadă de prosperitate acum, după ce tocmai s-a dat în folosință noul pod peste Dunăre dintre Calafat și Vidin. Pod care poate fi admirat în toată splendoarea sa de la mansarda conacului.

Dar ceea ce impresionează cel mai mult odată ajuns la Port Cultural Cetate este calitatea oamenilor care lucrează aici. Precum doamnele de la bucătărie, mereu deschise să-ți împărtășească o rețetă culinară dacă te interesezi de modul cum au ieșit atât de bune preparatele tradiționale pe care ți le servesc la masă în cantități fără zgârcenie. Iar cele mai multe dintre bucate provin din microferma ecologică a conacului, care include un iaz și care se va îmbogăți în curând cu un bazin pisicol.

Un om cu totul aparte, nu în ultimul rând prin insolitul situației de a-l găsi tocmai aici printre olteni, este domnul Francisc, administratorul conacului. Ungur originar din Lugoj care, după spusele sale, trăia liniștit în Budapesta până când în urmă cu doi ani a văzut anunțul de concurs pentru angajarea unui administrator la Port Cultural Cetate. A lăsat totul și a venit la București pentru proba interviului, pe care a trecut-o cu brio și a devenit mâna dreaptă a lui Dinescu la conac. Din acel moment, practic, de la Budapesta s-a mutat la vreo 800 km în aval pe Dunăre, la Cetate. Francisc sau Feri bácsi este o persoană cu care ai putea conversa fără să te plictisești toată noaptea – căci doar atunci își găsește răgaz de la îndatoririle cotidiene de a administra tot mai extinsul domeniu Port Cultural Cetate.

M-a impresionat colecția de artă preistorică, compusă atât din piese autentice, cât și replici moderne, găzduită la mansardă – probabil cel mai boem loc al conacului – și împărtășită cu oaspeții cazați aici.

Spectaculoasă este și crama de la Galicea Mare, la vreo 25 km înspre interiorul județului Dolj. Fosta cramă și podgorie întinsă pe 50 de hectare a boierului Bibescu este locul în care deja de vreo 10 ani se produce Vinul lui Dinescu, un brand nou pe piața românească de vinuri. Aici am avut fericirea să iau parte la o degustare de vinuri, însă și ghinionul de a fi nevoit să mă rezum la a mirosi buchetul aromatic al licorilor albe și roșii, din pricina obligațiilor mele de șofer la Turul Dunării. Una peste alta, o experiență fabuloasă de a fi oaspete la conacul de la Cetate și îmi doresc mult să revin aici cât mai curând, în orice postură îmi rezervă viitorul. Voi urmări anunțurile de angajare, poate cine știe? 🙂


Stoarceți Portocala!

portocala
Recunosc că multe alte sporturi se clasează în fața fotbalului în topul preferințelor mele, însă vâlva națională din jurul unui meci cu miză importantă nu are cum să nu mă antreneze și pe mine în febra microbistă. Mai ales când vine vorba despre echipa României, chiar dacă n-aș reuși să numesc mai mult de trei jucători titulari din actuala generație. Vezi prea bine că febra fotbalului i-a cuprins și pe bancherii de la City Insurance, dar păi pe mine, un tip care nu este deloc străin de practicarea unui sport, inclusiv baterea mingii pe maidan.

Echipa României înseamnă mai mult decât actualii componenți ai lotului sau decât antrenorul ei care poate să-ți placă sau nu. Și aici mă refer la orice sport practicat la nivel de primă reprezentativă a țării. Selecționata națională de fotbal este chiar mai mult decât un simbol, este o adevărată instituție care ne reprezintă imaginea pe plan internațional, vorbind despre România uneori mai eficient decât cel mai școlit ambasador. De-asta cred că poate ar fi mai potrivit ca echipa națională a României să fie o anexă a Ministerului de Externe decât să fie gestionată de Federația Română de Fotbal.

Lăsând politica la o parte, naționala României are luna aceasta două meciuri oficiale în preliminariile Cupei Mondiale 2014: cu Ungaria (22 martie), respectiv cu Olanda (26 martie), ambele în deplasare. La cel dintâi meci mă aștept ca o serie de chestiuni complet în afara fotbalului să țină capul de afiș al partidei, așa că nu am mari așteptări și nici vreo patimă deosebită să obținem un rezultat de senzație pe stadionul din Budapesta care poartă numele legendarului Ferenc Puskás. Echipa de azi a Ungariei este oricum doar o umbră a ceea ce a fost cândva. În schimb, naționala Olandei este din nou pe val: și-a câștigat toate cele 4 meciuri disputate până acum în preliminariile Cupe Mondiale 2014 (inclusiv cu România, pe Arena Națională din București) și este cotată pe locul 8 în lume în clasamentul FIFA.

Dacă este vreo echipă la care să ne raportăm ca stil de joc în Grupa D pe care naționala României o mai împarte, pe lângă Ungaria, și cu Turcia, Estonia și Andorra, aceea ar fi – de departe – Olanda, vicecampioana mondială din 2010 și marea favorită la calificarea directă la turneul final de la anul din Brazilia. Olanda care îl are pe Louis van Gaal pe banca tehnică și pe Wesley Sneijder, Robin van Persie sau Arjen Robben în teren. În fine, Olanda cea supranumită „Portocala Mecanică”, pe de-o parte prin prisma echipamentului tradițional de culoare portocalie, pe de altă parte grație jocului precis de pase, comparat de unii cu mecanismul unui ceas.

De aceea, mesajul meu către fotbaliștii naționalei tricolore este „Stoarceți Portocala!” pentru că ar fi o imensă realizare pentru actualul lot al României să învingă – bașca pe Amsterdam Arena – o mare echipă ca Olanda. Și ar fi cea mai bună dovadă că merităm să mai ajungem la un turneu final de Cupă Mondială, pentru că de ultima noastră participare (Franța 1998) abia dacă îmi mai aduc aminte. Prima și singura dată când am învins Olanda a fost în 2007, când i-am bătut cu 1-0 la Constanța (după un 0-0 la Rotterdam), într-un meci oficial din preliminariile Euro 2008.

Stoarceți Portocala, băieți!

PS: Puțină lume știe că selecționata Olandei a fost cândva antrenată de un român – Alexandru „Elek” Schwartz, timișoreanul care a pregătit “Portocala Mecanică” în perioada 1957–1964.

Urmând un pont de pe forumul ciclism.ro, m-am înscris pe WarmShowers.com în programul destinat găzduirii benevole a cicloturiştilor din ţară sau de afară care se află în ture de lungă durată. După câteva săptămâni, am fost contactat de două nemţoaice (Steffi şi Antje) care însă au bătut în retragere aflând că vreau să le găzduiesc la bunica mea, deci nu chiar la mine acasă. Fie că se aşteptau la mai mult decât cazare din partea mea, fie că or fi adevărate „miturile” despre… nemţoaicele care călătoresc singure în România, cert este că au ales să tragă la un hostel pe durata şederii lor în Bucureşti (o zi şi jumătate, în aşteptarea unui tren care să le ducă în Austria), după ce au parcurs pe biciclete întreg cursul Dunării. N-am avut ocazia să le cunosc, ci doar am schimbat câteva SMS-uri.

Nici nu trecuse mai mult de o săptămână după nemţoaice, că m-a contactat un anume Mike Quinlan, cicloturist american care îşi începuse călătoria dunăreană abia de la Budapesta. Aşadar, nu lua „autobuzul” de la capăt, ci pierduse vreo serie de „staţii” între Munţii Pădurea Neagră şi Budapesta. Un biet amator, mi-am zis în sinea mea despre yankeu, până când i-am descoperit jurnalul călătoriei, pe site-ul crazyguyonabike.com. Aveam să aflu din propria sa descriere că tipul este un pensionar în vârstă de 65 de ani şi că rulează solitar, pe o bicicletă de touring fabricată în anul 1983.

Un alt lucru care m-a frapat (mai ales după ce în luna mai l-am cunoscut pe Ed Schum – un cicloturist extrem de bine pregătit cu logistica) a fost acela că Mike nu avea un telefon mobil, iar accesul la internet era condiţionat de găsirea unor baruri cu acoperire wireless. Şi tocmai lipsa de comunicare eficientă şi cu feedback rapid a făcut să nu ne putem întâlni încă de miercuri, când americanul a ajuns în Bucureşti, venind din Bulgaria, de la Ruse. Spre marea mea dezamăgire, Mike a fost nevoit să-şi ia o cameră de hotel în centrul oraşului, după o zi de pedalat prin ploaie. Am luat însă legătura în acea seară şi am stabilit o întâlnire fermă pentru joi.

Eternul București: copacul în mijlocul pistei de biciclete!

M-am revanşat faţă de el în acea zi, când i-am fost ghid al oraşului (şi cum altfel să i-l prezint decât pe două roţi?), inclusiv al magazinelor de biciclete, şi l-am instalat conform planului iniţial la bunica mea – iniţial reticentă la ideea de a găzdui un cetăţean străin, apoi foarte încântată să-l ajute pe oaspetele nostru american. După mai multe săptămâni de mers cu haine murdare, Mike a avut ocazia să le spele cum se cuvinte la o maşină de spălat şi să le întindă la uscat pe sârmă. Seara l-am mobilizat chiar la „Joia Bicicletei”, la care a participat cu simpatie pentru eforturile bicicliştilor din România de a deveni o realitate de luat în serios în traficul urban. Apoi am stat până târziu la un pahar de vin de Murfatlar, la o discuţie în care subiectul ricoşa de la o chestie la alta.

Mi-a spus că este la al 14-lea sau al 15-lea tur din „cariera” sa de cicloturist amator, pe care şi-a început-o în 1973, anul când şi-a cumpărat prima bicicletă potrivită pentru a acoperi mulţi kilometri pe şoselele interminabile din Statele Unite. Avea deja la activ un tur al Africii şi altele prin America Centrală şi de Sud, prin Irlanda şi Marea Britanie, ba chiar şi în India, unde ar vrea să meargă din nou în cursul acestui tur. Durata? 2-3 ani. Da, doi sau trei ani de umblat hai-hui prin lume cu bicicleta, la vârsta la care alţi oameni ar avea ca unic obiectiv tratarea reumatismului…

Originar din oraşul Boston de pe coasta de Est a SUA, este vegetarian deja de 40 de ani şi a muncit o viaţă ca subcontractor în domeniul construcţiilor de locuinţe, aşa că munca grea şi privaţiunile nu-i sunt deloc străine. Se mândreşte foarte mult cu fiica lui, jurnalistă în New York, iar criza economică a avut „darul” să-l convingă să se pensioneze. Spre deosebire de cei mai mulţi pensionari pe care îi cunosc, care au devenit ţâfnoşi şi se retrag încet-încet într-un univers personal din ce în ce mai strâmt în jurul propriei persoane, Mike consideră că la 65 de ani nu este prea târziu să trăieşti o viaţă aventuroasă aşa cum ai visat şi să descoperi lumea în felul cel mai prietenos: pe bicicletă. Jos pălăria în faţa unui om deosebit, precum Mike Quinlan!