Tag Archive: Calarasi


Manastirea TariceniDe câțiva ani practic inclusiv cicloturism ecumenic, în sensul că fotografiez bisericile și mănăstirile pe lângă care trec în turele mele prin țară. Însă abia de circa două luni am descoperit și funcția practică a mănăstirilor, și anume faptul că multe dintre ele oferă călătorilor cazare și masă. Desigur, lăcașele de cult nu sunt hoteluri sau pensiuni, ceea ce înseamnă că își rezervă dreptul să-i selecteze pe cei care le trec pragul, preferând să ofere găzduire pelerinilor. Turele mele cu bicicleta sunt orice altceva decât pelerinaj religios, dar am fost acceptat fără probleme la Mănăstirea Dervent pentru două nopți în luna aprilie, la fel și în acest weekend, la Mănăstirea Tăriceni din comuna Frăsinet, județul Călărași.

Vizitez de câteva ori pe an Mănăstirea Tăriceni încă din 2010, de pe vremea când era schit de maici, dar acum a fost pentru prima oară când am cerut și cu mare disponibilitate am primit găzduire aici. Pentru mine și pentru cicloturistul american Mark Boyd, aflat într-un tur al Europei centrale și de est.

cazare Manastire (1)Cu bunăvoința starețului, părintele Porfirie, am fost cazați într-o cameră destinată pelerinilor, chiar în anexa unde locuiesc și cei patru monahi ai cazare Manastire (2)mănăstirii din Tăriceni.

O cameră curată, cu trei paturi individuale, cu podea din parchet laminat, cu sobă pe lemne și cu prize electrice pentru tot ce ai de pus la încărcat. Dar mai ales cu priveliște pe două laturi asupra Iezerului Mostiștea, principala atracție naturală a zonei. Nu există niciun aparat radio sau TV pe întreg domeniul mănăstirii, în schimb există rețea wireless de internet. Baia comună, complet utilată, este situată în imediata apropiere și include duș cu apă caldă la orice oră.

Mark, la masă cu părintele Porfirie și fratele Cristian

Mark, la masă cu părintele Porfirie și fratele Cristian în bucătăria mănăstirii

Am primit permisiunea să parcăm peste noapte bicicletele pe hol, apoi am îndeplinit formalitățile necesare. Protocolul mănăstirii cere ca oaspeții să prezinte cărțile de identitate, ale căror serii sunt trecute într-un registru, împreună cu numele titularilor. Nimic anormal pentru oricine este obișnuit cu locurile de cazare. Important de precizat că, cel puțin la Tăriceni, nu există nicio restricție cu privire la religia sau confesiunea oaspeților. O astfel de întrebare s-a pus de către părintele stareț la masă, dar am fost asigurați că nu constituie niciun impediment faptul că Mark este de religie mozaică.

Dimpotrivă, curiozitatea inter-religioasă de-o parte și de alta a generat o discuție despre credință și filosofie pe care am avut marea plăcere să o traduc. Masa este poate momentul în care simți cel mai bine căldura sufletească a monahilor și toate eforturile lor de a te simți binevenit. Spre deosebire de Dervent, la Tăriceni oaspeții sunt rari, însă nu pentru că n-ar fi primiți. Iar cei care vin aici se bucură de întreaga atenție.

registru manastire

Registrul mănăstirii

Am nimerit în plin post al Sfinților Apostoli Petru și Pavel, dar într-o zi cu dezlegare la pește, astfel că am fost serviți cu icre și cu o delicioasă ciorbă de pește prins din Mostiștea. Se consumă în general produse locale, de altfel foarte gustoase pentru că sunt cultivate după metode tradiționale în această regiune agricolă.

Manzul Steluțu, în vârstă de trei luni

Manzul Steluțu, în vârstă de trei luni

Domeniul mănăstirii Tăriceni este un fel de grădină a Edenului, cu plante și arbuști care înfloresc pe rând din primăvară până în toamnă. Dar poți vedea și felurite animale – de la găini și purcei până la capre cu iezi și pisici care ți se împleticesc pe la picioare. Dar noua mândrie necuvântătoare a mănăstirii este mânz donat în urmă cu câteva săptămâni de un localnic din Frăsinet. Poartă numele Steluțu și este cel mai blând și mai prietenos mânz pe care l-am întâlnit vreodată.

Șederea noastră la Mănăstirea Tăriceni a fost una dintre cele mai frumoase experiențe din acest an. Îmi va aduce mereu aminte că fie și lucrurile pe care le știi de mult timp îți pot aduce suprize plăcute.

PS: dacă numele mănăstirii Tăriceni te trimite cu gândul la Călin Popescu Tăriceanu, ai intuit corect. Localnicii povesesc că actualul președinte al Senatului României a venit la Tăriceni în urmă cu câțiva ani pentru a cinsti memoria unor înaintași de origine grecească înmormântați în cimitirul satului.

Bikemap – cel mai scurt drum către Mănăstirea Tăriceni, venind dinspre București, via Fundulea:
harta Bucuresti-Tariceni via Fundulea

Anunțuri

Drum comunal maci de campÎn weekend am ieșit la o tură de mountain bike în jurul Bălții Zimbru. Am încălecat pe șa la miezul zilei și am căutat drumuri de pământ sau pietriș, adică un antrenament în condițiile de căldură și suprafață de rulare de la Maratonul Vinului. Ca mai de ficare dată, județul Călărași mă surprinde și mă încântă cu lucruri sau peisaje pe care fie nu le-am mai văzut, fie nu le-am mai dat importanță până acum. A fost rândul florilor de câmp să-mi delecteze simțurile prin explozia de culori și mirosuri plăcute.

Macii de câmp mărginesc aproape toate drumurile din Călărași

Macii de câmp se găsesc pe toate drumurile din Călărași

La Turul Dunării pe bicicletă din urmă cu doi ani, un participant ardelean care a parcurs un traseu chiar pe lângă balta de pescuit Zimbru se declara dezamăgit că în zona de câmpie din sudul țării nu ai mare lucru de văzut. Desigur că Transilvania este minunată pe bicicletă, însă eu personal n-aș da Bărăganul pe Apuseni și nici Dunărea pe orice altceva de peste munți. Consider că fiecare parte a țării este fascinantă în felul ei și că este greșit să crezi că este frumos doar acolo unde te-ai născut.

M-am născut în București, dar iubesc cel mai mult Dobrogea și Bărăganul. Mă simt privilegiat că îmi este la îndemână să ajung în Călărași de câteva ori pe lună și recomand oricui să străbată județul pe bicicletă. Recent, în timp ce am înconjurat Iezerul Mostiștea pe drumuri neasfaltate, am întâlnit un spectacol de culori al macilor de câmp care cresc la tot pasul. Ai putea crede că cineva le împrăștie sămânța ca să obțină recoltă de maci, însă ei fac parte din flora spontană a câmpiei Bărăganului.

În esență, macul de câmp sau macul roșu (în denumire latinească Papaver rhoeas) este o buruiană care crește în culturile agricole, mai ales prin porumb, sau la marginea semănăturilor. Fiind o plantă cât se poate de nepretențioasă, are nevoie doar de mult soare și de un sol uscat. Așa cum am citit într-un excelent articol pe blogul Ierburi Uitate, macul este întrebuințat de mii de ani. După ce se usucă și cad petalele roșii, rămâne o capsulă unde semințele, la început albe, se maturează până la mijlocul verii.

Capsulele macului conțin semințe comestibile

Capsulele macului roșu conțin semințe comestibile

Când semințele devin negre, sunt bune de mâncat ca atare, fiind chiar hrănitoare. Din perspectiva sportivului, poți să ronțăi semințe de mac fără riscul de a fi depistat pozitiv la orice control antidoping sau antidrog. Semințele uscate ale macului roșu au un conținut foarte scăzut de alcaloizi narcotici sau substanțe psihoactive.

Ar fi nevoie să consumi cantități industriale de semințe de mac pentru a ieși la analize. Este adevărat că opiul brut, care conține morfină și codeină, se extrage din mac, însă dintr-un soi aparte – macul opiaceu (Papaver somniferum).

Și oricum, opiul nu se extrage din semințele uscate, ci din capsulele încă verzi care produc un lichid lăptos (latex) atunci când sunt crestate cu briceagul. Iar macul roșu nu face parte din categoria etnobotanice. Este o splendoare a Bărăganului.

Schit Strunga - jud. ConstantaCa în fiecare an din 2010 încoace, am revenit în Dobrogea mea dragă pentru o nouă tură cicloturistică, de data asta pe trei zile. Am visat la acest traseu de acum vreun an și jumătate, de când încălecam pe bicicletă încă purtând atela gipsată în urma operației la gleznă. N-am mai avut răbdare să aștept vara și nici măcar nu m-a interesat prognoza meteo pentru zilele de 28-30 aprilie în care am parcurs tura.

Harta primei zile: traseu de 78 km Zimbru - Dervent

Harta primei zile: traseu de 78 km Zimbru – Dervent

Cu toate că Dobrogea este pasiunea mea, ar fi nedrept să nu menționez de la bun început că o treime din traseu a fost prin județul învecinat – Călărași – unde am acoperit deja mii de kilometri în diverse ture cicloturistice. Punctul de start/finiș al turei a fost satul Zimbru, comuna Ulmu, din jud. Călărași, de unde am pornit cu bicicleta spre sud, pe DJ304, până în localitatea Dorobanțu. Acolo, drumul județean întâlnește DN31 care te duce fie la Oltenița (în dreapta), fie la Călărași (în stânga). Am făcut stânga pe șoseaua care merge în paralel cu Dunărea, chiar dacă la o distanță respectabilă față de fluviu. Drumul se prezintă bune, iar traficul auto nu este excesiv, însă am remarcat mai multe camioane decât ultima oară când am pedalat pe aici (la tura Pe coclaurile Bărăganului). Poate economia din zonă s-a relansat și nu m-am prins eu.

Lacul Gălățui, între Bogata și Rasa

Lacul Gălățui, între Bogata și Rasa (jud. Călărași)

Traversând localitățile de pe DN31 înșirate strâns una după cealaltă pe șosea, am rămas cu impresia că economia locală se bazează pe baruri. Într-un kilometru sunt cel puțin 5 birturi de-o parte și de alta a drumului, iar de la intrarea în Ciocănești, trecând prin Bogata, Rasa, Cunești și până la ieșire din Grădiștea sunt peste 15 km de drum aproape neîntrerupt prin sate. Singura porțiune nelocuită este cea dintre Bogata și Rasa, unde șoseaua este mărginită pe partea stângă de Lacul Gălățui.

Un alt drum mărgint de apă și pe unde nu mai trecusem niciodată cu bicicleta a fost cel care merge în paralel cu Canalul Siderurgic al municipiului Călărași. Practic, este un segment al DN3 care începe înainte de intrare în oraș și duce către punctul de trecere al Dunării cu bacul, cel de la Chiciu. Drumul este destul de pitoresc, întrucât canalul care face legătura cu brațul Borcea este azi mai cunoscut pescarilor și canotorilor sportivi, la 10 ani după falimentarea Combinatului Siderurgic. Însă șoseaua este intens circulată de TIR-uri care transportă cereale și cherestea. Fără limită de viteză!

Bon fiscal pentru trecerea bicicletei cu bacul

Bon fiscal pentru trecerea bicicletei cu bacul

Deși am văzut indicatoarele către ferry-boat, am tras din obișnuiță direct către bacul ruginit de la Ostrovit S.A. pe care cred că am călătorit când eram copil. La dus mi-am cumpărat bilet, după cum se vede costă 5 lei trecerea bicicletei, în condițiile în care pentru un autoturism plătești 25 de lei. Nu mi se pare cinstit, pentru că cinci biciclete la un loc nu cântăresc cât o mașină, pe când într-o mașină încap cinci oameni, dar pe o bicicletă merge unul singur.

Ca să nu-mi mai bat capul cu astfel de gânduri, la întoarcere m-am făcut neștiutor și nu am mai dat banii pe bilet. Oricum, pasagerilor per pedes nu li se pretinde taxă de bac, spre deosebire de ferry-boat.

Încă de la debarcarea pe malul constănțean, starea șoselei este mult mai bună decât atunci când am condus mașina de la Constanța la București pe DN3. În principal pentru că drumul pavat cu dale de beton a fost între timp acoperit cu un strat subțire de asfalt care a nivelat gropile formate la fiecare 2 metri, acolo unde betonul se măcinase, și care acum împiedică plăcile să se mai miște la trecerea vehiculelor grele. În starea sa actuală, drumul este lejer practicabil cu orice tip de bicicletă, inclusiv pe o cursieră.

Această prezentare necesită JavaScript.

Odată cu trecerea în Dobrogea s-a schimbat decorul, la fel și relieful. După 60 km printr-un județ de câmpie cum este Călărași, în această parte a Constanței abia dacă întâlnești mai mult de 1 km de plat înainte ca drumul să urce și să coboare. Drept urmare, de-o parte și de alta a drumului sunt podgorii și livezi, plantații cărora le priește terenul în pantă. Vara se vând struguri de masă și fructe la șosea.

Cișmeaua din Ostrov, datată 25 iulie 1977

Cișmeaua din Ostrov, datată 25 iulie 1977

Singura localitate traversată de DN3 pe o lungă distanță este Ostrov, un sat tipic dobrogean, cu cai păscând pe pajiști și cu cișmea la stradă. Ca biciclist de cursă lungă, pentru mine orice sursă de apă potabilă merită repertoriată, iar Dobrogea are o lungă tradiție a cișmelelor, de pe vremea stăpânirii otomane. Chiar cuvântul „cișmea” vine din limba turcă. Când faci o tură prin Dobrogea, este aiurea să cumperi apă minerală Borsec sau Tușnad la PET. Prefer să gust locul prin care trec alimentându-mă cu apă proaspătă de izvor.

Tot din turcește vine și numele Mănăstirii Dervent (înseamnă „trecătoare peste apă”), un adevărat complex monahal situat între intre brațul Ostrov al Dunării si lacul Bugeac. Mănăstirea oferă călătorilor cazare temporară și am profitat de amabilitatea călugărilor, stând două nopți. De mult n-am mai dormit atât de bine ca în prima noapte petrecută aici într-o micuță chilie pentru oaspeți. M-am culcat devreme și m-am trezit complet odihnit, fără să simt în picioare cei 78 km din ziua precedentă, însă am așteptat micul dejun care se servește abia la 10:30.

Ziua a doua: între Mănăstirea Dervent și Schitul Strunga

Ziua a doua: între Mănăstirea Dervent și Schitul Strunga

Pentru ziua a doua aveam în plan un alt traseu de circa 65 km prin jud. Constanța, înaintând pe DN3 către litoral, până în prima localitate importantă, Băneasa, unde am rude îndepărtate, iar de acolo să merg în Oltina, la ruinele cetății antice Altinum.

Masa de post la mănăstire a meritat așteptarea, mai ales că diminețile sunt încă reci la sfârșit de aprilie, astfel că n-a fost rău până la urmă să plec la drum după ora 11. Lăsând o parte din bagaj la Dervent, ziua de miercuri se voia a fi o plimbare lejeră cu întoarcere la mănăstire înainte de apusul soarelui. Îmi propusesem să descopăr în ritmul bicicletei ceea ce văzusem din viteza mașinii cu câțiva ani în urmă. Relieful se continuă vălurit, însă te apără de vântul puternic din alte colțuri ale Dobrogei. Poate nu întâmplător, n-am întâlnit nicio eoliană pe tot traseul. Satele sunt mai rare decât la câmpie.

DN3 ocolește satul Lipnița, în dreptul căruia se vede de la șosea Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul și pe care n-am apucat să o fotografiez la dus din cauză că se află la mijlocul unei coborâri de circa 3 km. Este genul de coborâre unde te-ai apropia de 100 km/h pe o cursieră, iar asfaltul neted îți permite să te așezi în poziție aerodinamică și să distribui greutatea uniform pe cele două roți. Panta cuprinde și două viraje largi, însă traficul auto este redus, astfel încât poți folosi întreaga lățime a șoselei pentru a optimiza coborârea. A fost singura coborâre din cele trei zile în care am frânat pentru a mai încetini, deoarece la viteză mare se simte că roata-față este ușor descentrată și generează vibrații în ghidon.

Un drum pietruit printr-o pădurice cu mistreți

Un drum pietruit printr-o pădurice cu mistreți

Pentru că totuși am făcut această tură pe un mountain-bike (Univega Apina HT-300) echipat cu cauciucuri Schwalbe de cross-country, am căutat un prilej de a ieși de pe asfalt. Și l-am găsit pe cel mai bun la 5 km înainte de intrarea în Băneasa, acolo unde drumul național traversează Pădurea Canaraua Fetii, o rezervație naturală întinsă pe 172 de hectare. Nu era în scenariul zilei, însă o potecă pietruită rudimentar cu calcar dobrogean m-a îmbiat să mă abat de la șosea.

Și cât mă bucur că am făcut-o, pentru că am găsit un loc minunat de liniștit. Necesitatea fiziologică m-a adus sub un stejar ros de mistreți ce lăsaseră în urmă smocuri de păr în scoarță după ce s-au scărpinat. La câteva zeci de metri, o broască țestoasă a traversat cu destulă sprinteneală drumul. Am citit ulterior că ţestoasa de uscat dobrogeană – Testudo graeca ibera – e specie protejată în România.

Am urcat ceva mai mult de 1 km pe acest drum pietruit, apoi l-am coborât în viteză fără frâne, ca la competițiile de MTB, înapoi pe șosea. După încă un deal și o vale, am ajuns la popasul rutier Cișmea
Cișmeaua din calcar alb din apropiere de Băneasa

Cișmeaua din calcar alb din apropiere de Băneasa

din apropiere de Băneasa, un alt monument vechi din calcar alb, deasupra căruia s-a turnat un soclu de ciment cu o cruce de piatră în vârf. Se pare că unor creștini le este rușine de istoria islamică a Dobrogei. Mie în schimb mi-e rușine doar de cei care au vandalizat acest monument de arhitectură utilitară, ștergându-i inscripțiile gravate de pietrari și scrijelind pe margini nume profane.

Apa care curge pe țeavă este bună de băut, iar noaptea probabil animalele sălbatice din pădure vin să bea din adăpătoare. Am adunat în rucsac câteva dintre dozele de aluminiu aruncate în jurul cișmelei de către concetățeni și am plecat mai departe să-mi caut rudele din Băneasa. După socializare, am ieșit de pe DN3 și am intrat pe Drumul Județean 391A, urmând indicatorul spre Oltina. Spre deosebire de Băneasa, unde pe o lungă porțiune din național se merge pe piatră cubică, DJ 391A este complet asfaltat și în general bun. După 8 km, o intersecție invită călătorul spre Schitul Strunga.

Biserica mare a schitului de maici de la Strunga

Biserica mare a schitului de maici de la Strunga

De această dată, se merge pe un drum comunal din pietriș, potrivit pentru o bicicletă solidă. Conform indicatorului, schitul de maici de la Strunga este situat la 2 km, deși mi s-a părut ceva mai lung. Am aflat că în pădurea din apropiere trăiesc șacali. Însă odată ajuns la troița de unde se coboară de pe DC48 pe aleea mănăstirii, am avut sentimentul că a meritat să vin până acolo.

Nu doar coborârea în sine pe un traseu șerpuit, cât mai ales priveliștea asupra lacului Oltina. La mănăstire am petrecut vreo 20 de minute fără să întâlnesc pe nimeni. Mai târziu am citit că schitul Strunga are doar 6 maici în vârstă și probabil nu sunt obișnuite cu vizita neanunțată a unui călător insolit, pe bicicletă. Alertat de norii negri care veniseră deasupra mănăstirii, am făcut cale-întoarsă pe aceeași rută, fără să ajung la Oltina, cu gândul să fug de ploaie și să prind masa de seară la Dervent.

Pedalând 20 km fără oprire, o vreme am crezut că am reușit să fentez norii, însă ploaia m-a ajuns din urmă în dreptul localității Lipnița, chiar când începeam să urc dealul pe care la dus îl coborâsem în mare viteză. M-a plouat mărunt, pe o distanță de vreo 5 km, apoi în următorii 10 km a ieșit soarele. Am trăit un fenomen despre care doar auzisem de la alți cicloturiști: s-au uscat hainele pe mine.

Potecă pietruită în zona viticolă Ostrov

Potecă pietruită în zona viticolă Ostrov

După o astfel de zi plăcută tocmai pentru că a fost grea, am simțit o mare recunoștință pentru cina caldă primită în acea seară la Dervent. A doua noapte la mănăstire nu a fost la fel de liniștită, în principal din cauza unor oaspeți veniți cu autocarul. Mai mult, a plouat până spre dimineață, astfel încât am așteptat cu plăcere ora relativ târzie a dejunului pentru ca șoseaua să se usuce și să crească temperatura. Mi-am luat rămas bun de la părintele Atal care mi-a oferit găzduire la mănăstire și am pornit la drum fără grabă aproape de amiază.

Am rememorat cu plăcere formele podișului Dobrogei de sud și mi-am propus să-mi fac un obicei din a veni aici. M-am îmbarcat pe același bac ruginit și am trecut înapoi în județul Călărași. Ca să variez și nu în ultimul rând să mai scurtez fie și cu câțiva kilometri călătoria de întors, n-am mai mers pe DN31 prin Ciocănești și Grădiștea, ci am continuat pe DN3 prin Vlad Țepeș și Plevna, până la Zimbru. O tură de poveste!

Turul Dunarii 2014Luni dimineață am fost la Călărași pentru a-i întâlni personal pe participanții la Turul Dunării 2014, o acțiune cicloturistică la a cărei ediție precedentă am avut privilegiul să iau parte vara trecută. Startul a fost ceva mai low-profile față de 2013, când a fost precedat de o conferință de presă la care au luat parte oficialitățile județului și municipiului, dar anul acesta am fost plăcut surprins să văd un pluton de cicloturiști mai bine echipat pentru o tură de lungă distanță. Perspectiva de a nu avea mai mașină de asistență și de a fi cu adevărat self-supported timp de mai bine de o săptămândă de pedalat prin relieful nu întotdeauna facil al Dobrogei a triat participanții, la start aliniindu-se poate cei mai buni.

Mircea Crisbășanu, fondatorul Cycling Romania și sufletul acestui proiect

Mircea Crisbășanu, fondatorul Cycling Romania și sufletul proiectului cicloturistic Turul Dunării

Am fost bucuros să-i recunosc în Parcul Central din Călărași, pe malul brațului Borcea al Dunării, pe doi dintre participanții de anul trecut, Daniel Hegheș și Alina Marin, alături de mai vechiul prieten Mircea Crisbășanu, organizatorul acestui eveniment la care mi-aș fi dorit să contribui mai mult. Dacă nu m-aș fi înhămat la două job-uri de la începutul verii, cel mai probabil aș fi fost în caravana Turului Dunării 2014, pe două sau pe patru roți. De data aceasta doar am strâns mâna fiecăruia dintre participanți și le-am dat întâlnire în punctul final de camping, cândva la mijlocul săptămânii viitoare, în localitatea Partizani din Delta Dunării. Le-am mărturisit cât de mult îi invidiez pentru faptul că în 10 zile vor descoperi județele Constanța și Tulcea mai intim decât am reușit eu prin traseele pe care le-am făcut în special cu mașina în ultimii patru ani. Ținutul de la Dunăre și mare rămâne colțul meu de țară preferat și mă încearcă un vag sentiment de gelozie că Dobrogea le va dezvălui din secretele sale acestor temerari pe biciclete, iar eu nu sunt printre ei.


Turul Dunarii 2014 (1)

Padure Chiselet

Duminica trecută am făcut prima ieșire de lungă distanță din sezonul cicloturistic 2014. După trei săptămâni de lucru intens pe plantația multinaționalei, simțeam nevoia de relaxare activă. Pentru că ideea mea de odihnă nu înseamnă să zac un weekend ca să șterg din minte stresul unui job de robot. Cel mai bine mă odihnesc psihic epuizându-mă fizic. Dar nu la sala de forță unde să trag de fiare între alți doritori de mușchi umflați, ci aveam nevoie de aer liber și de spații deschise. Iar dintre toate sporturile în aer liber, de departe prefer mersul cu bicicleta, mai ales când vremea te invită afară.

Prin urmare, mi-am urcat bicicleta în portbagajul mașinii și am plecat spre satul Zimbru din județul Călărași, de unde îmi lansez din 2010 toate turele pe aceste meleaguri de origine ale laturii materne a familiei. Am vrut să revăd și să escaladez după doi ani movila neolitică de la Chiselet, iar de acolo să pedalez mai departe vreo câțiva kilometri pe potecile din pădure și să ajung pe malul Dunării.

Spre surprinderea mea (deși fusesem avertizat înainte de plecare), apele Dunării m-au întâmpinat încă de la intrarea în pădure, pe care am găsit-o inundată. Din fericire, apa era de partea corectă a digului de pământ care la alte inundații a fost trecut cu brio de revărsarea Dunării, ajungând până la șosea.

Padure inundata Chiselet jud Calarasi (4)M-a bucurat să văd un peisaj superb în care pădurea neaoșă de foioase (stejari, plopi, salcâni, ulmi) cu rădăcinile dezgolite de eroziunea apei arăta ca o pădure veritabilă de mangrove din colțurile exotice ale lumii. O apă relativ curată și transparentă care aduce o răcoare simțitoare în zăpușeala de la marginea terenurilor agricole ce înconjoară Chiseletul.

Priveliștea pădurii inundate și reflexia în apă a razelor soarelui de după-amiază din extremitatea sudică a țării (teoretic având o climă mediteraneeană), raze filtrate până la un nivel blând de coronamentul bogat al copacilor, a compensat în bună măsură dezamăgirea de a nu ajunge la Dunăre. Cel puțin nu de data aceasta, pentru că am de gând să vizitez mai des acest loc și să-i descopăr topografia.

Consider că aici am realizat unele dintre cele mai frumoase fotografii de când iau cu mine aparatul de buzunar în turele de cicloturism. Cel mai adesea, public pe blog pozele pe care le fac în drumețiile mele cu bicicleta ca să ilustreze textul poveștii. Însă de data aceasta, imaginile sunt un scop în sine al acestei postări, iar textul este doar un accesoriu menit să umple spațiul dintre ele.