Tag Archive: Canalul Dunăre – Marea Neagră


După două ture cu bicicleta prin județul Constanța care mi-au plăcut foarte mult (Murfatlar – Agigea, respectiv Murfatlar – Medgidia), mi-am făcut timp pentru o nouă variantă de traseu cicloturistic pe marginea canalului: Poarta Albă – Midia – Năvodari.

Ca și până acum, am plecat din Murfatlar (Basarabi), mergând pe Strada Credinței, unde se găsește atât geamia musulmană cât și biserica ortodoxă, și coborând până la piciorulul podului rutier peste canal, pe unde trece DN3. La pod am cotit spre dreapta, pe drumul de pietriș spart care urmărește firul apei, până la ieșire din localitatea Poarta Albă.

În Poarta Albă, unde există un alt pod rutier, respectiv acolo unde canalul Dunăre – Marea Neagră se bifurcă, am ținut în continuare dreapta, pe brațul cel nou al canalului, acela care ajunge în mare prin Năvodari. Inaugurată în anul 1984, această ramificație nordică a canalului măsoară 31 km, este mai îngustă (50 metri față de 90 pe brațul principal), mai puțin adâncă (5,5 metri față de 7) și, încă de la început, se poate observa că drumul de pe margine este mai puțin umblat de localnici sau pescari.

Un “blocaj rutier” pe canal

Deși am plecat pe traseu imediat ce am ajuns în Murfatlar, cu două ore înainte de amiază, soarele arde ca un laser în această perioadă a anului. Arșița Dobrogei este ucigătoare în timpul verii și trebuie să te protejezi cât poți de bine împotriva ei: să ai suficientă apă de băut, să cauți orice petic de umbră, să-ți dozezi efortul. Ca biciclist nu credeam să o spun vreodată, dar vântul din față este o adevărată binecuvântare prin prisma senzației de răcoare, fie și temporară, pe care o aduce. Cel puțin vara, pe aici vântul bate constant de la est, adică dinspre mare către uscat, după cum o indică și valurile de pe canal. Știu sigur că n-aș vrea să mă aflu pe aici prin lunile ianuarie-februarie, când bate crivățul dinspre nord-est, cumplitul vânt înghețat de care se temeau grecii din coloniile de la Marea Neagră. Dar mă bucur acum de fiecare secundă petrecută cu bicicleta pe drumul de pe marginea canalului, cu toate micile inconveniente ale căldurii, prafului și mărăcinilor.

MTB Univega Alpina HT-300

Dacă pe lângă brațul principal al “Magistralei albastre” mai vedeam câte o cireadă numeroasă de vite, aici am întâlnit doar mici turme de oi și capre, animale mai puțin pretențioase la iarba sărăcăcioasă și aspră care crește pe versanții văii artificiale a canalului Poarta Albă – Midia – Năvodari.

Maci sălbatici

Vegetația din jur nu este tocmai una spectaculoasă, poate doar cu excepția macilor de câmp, care aduc în peisajul monoton de stepă o pată de roșu aprins. Nu este un reproș pe care i-l aduc Dobrogei, pentru că exact din acest motiv admir aceste ținuturi străvechi de unde îmi place să cred că am rădăcini adânci, genealogic vorbind. Desigur că aspectul zonei pe care o traversez nu are nimic străvechi, fiind modelat cu excavatoarele și buldozerele în istoria recentă a secolului XX, însă agitația taberelor de muncă forțată din anii ’50 sau a șantierelor de la începutul anilor ’80 s-a stins demult.

Lipsa intervenției omului în ultimele decenii a făcut ca mai întâi natura și apoi spiritul Dobrogei să pună din nou stăpânire pe aceste locuri. Cu fiecare an care trece, chiar și betonul armat pare să capete o culoare tot mai apropiată de piatra naturală, fiind astfel integrat din ce în ce mai armonios în decorul dobrogean. Și ai senzația că fiecare piatră de aici are o poveste de spus.

Am împărțit o napolitană cu o cățelușă albă și sperioasă

Drumul pe marginea canalului este aproape pustiu, mai puțin porțiunea care se învecinează cu localitatea Nazarcea și unde am întâlnit un grup de copii și adolescenți de toate vârstele, veniți la scăldat. Nu aveau nicio teamă față de traficul fluvial, pentru că atât de rar vezi un vapor pe apă încât ai putea crede că este o baltă oarecare și nu un canal navigabil.

Relieful se schimbă brusc dincolo de jumătatea lungimii canalului, acolo unde valea lină se transformă într-un veritabil defileu pe care încă se văd urmele oblice lăsate de utilajul care a sfredelit piatra. Pereții abrupți din stâncă sunt brăzdați de fisuri și par să stea într-un echilibru precar, lucru confirmat de unele zone evidente cu pietre prăbușite pe partea dreaptă a drumului. După aproximativ 1 km de pedalat în aceste condiții, calea îmi este de-a binelea blocată de o prăbușire masivă, însă nu recentă, pentru că peste bolovanii căzuți până pe buza canalului au crescut deja tufișuri și arbuști.

Stânci prăbușite! Din păcate, aici mi se termină drumul…

Să încerc totuși să trec mai departe peste stânci ar fi însemnat să combin ciclismul cu alpinismul, iar perspectiva ca bicicleta să alunece în apă și să rămân per pedes în acea pustietate nu îmi era pe plac. Așa încât am hotărât să mă întorc înapoi pe aceeași rută, fără să mai ajung în Năvodari și la mare. De la podul Murfatlar până în acel punct mort al traseului meu parcursesem deja aproape 20 km pe marginea canalului și subestimasem solicitarea fizică. Mă simțeam OK și capabil încă de pedalat, dar deja consumasem mai mult de jumătate din sticla de apă de 1,5 litri pe care o luasem cu mine și nu am găsit pe drum nicio altă sursă de apă potabilă.

Poarta Albă

Vântul care la întoarcere îmi sufla ușor din spate nu mă ajuta deloc să mă răcoresc, în condițiile în care purtam rucsacul de călătorie. Chiar dacă profilul traseului de lângă canal este plat ca o clătită, suprafața de rulare este compusă din pietre mici și mari, în unele locuri colțuroase, astfel că te solicită mai mult decât asfaltul sau un drum neted de pământ bătut. Și unde mai pui că soarele este neiertător la mijlocul zilei în această parte a țării.

Pe fondul neînsemnatului meu disconfort, nu pot să nu mă gândesc, trecând pe lângă monumentul memorial de la Poarta Albă, la deținuții politici care trudeau zi de zi cu roaba și cazmaua la săparea canalului, în România stalinistă. Deși în prezent este o localitate cochetă, unde am prieteni pe care îi vizitez de fiecare dată, încă nu pot să disociez Poarta Albă de atrocitățile care s-au întâmplat acolo în primul deceniu al comunismului, mai ales aflând că unele movile de pe marginea canalului ascund gropi comune…

Mi-am propus ca următoarea tură cicloturistică prin Dobrogea să fie de-a lungul malului de pământ cunoscut ca „valul lui Traian” care începe din Poarta Albă și duce până aproape de orașul Constanța.

Pământ roșu, look marțian

Navă sub pavilion sârbesc

Nor cu aspect amuzant

O broscuță în plin recital

Canal de alimentare cu apă

Clădire… neidentificată

 Sâmbătă am pus piciorul în prag și am plecat într-o tură cicloturistică programată încă de acum câteva săptămâni bune, dar amânată de moftul participării la două competiții de MTB: Trofeul Chindiei (Târgoviște) și Turul Mănăstirilor Vâlcene (Râmnicu Vâlcea). O tură promisă încă din toamna trecută, când am parcurs o parte a traseului de pe malul stâng al canalului navigabil dintre Dunăre și mare (Murfatlar – Agigea). Acum venise rândul segmentului Murfatlar – Medgidia.

Bunul prieten Cătălin

Ca și atunci, mi-am transportat bicicleta (un mountain-bike Univega Alpina HT-300 model 2011) în mașină din București până la rudele și prietenii din Murfatlar. Dar, spre deosebire de data trecută, când nu știam decât din povești la ce să mă aștept în privința drumului pe pe malul stâng al canalului, acum am avut alături de mine un veritabil ghid local – Cătălin – navigator maritim de meserie. De altfel, el este cel care mi-a povestit vara trecută despre drumul care merge de-a lungul canalului, însă nici el nu îl mai parcursese decât pe distanțe scurte în jurul localității sale de reședință, Poarta Albă.

Înainte chiar de a mă întâlni cu Cătălin, la scurt timp după ce am trecut de podul din Murfatlar, am întâlnit o priveliște care s-ar încadra perfect sub titlul „Fantomele comunismului” și anume uriașul mozaic din apropiere de Poarta Albă, care se poate vedea și de pe șosea (DN22). Nu m-a impresionat din prima, ci abia de când am zărit că în colțul din stânga sus al mozaicului sunt figurate două basculante, moment în care mi-am adus aminte că și bunicul meu a lucrat la canal în anii ’70 ca șofer de basculantă, povestindu-mi despre ritmul infernal de lucru și despre numeroasele accidente de muncă, unele cu urmări tragice pentru mulți oameni, la care a fost martor. După spusele sale, avea inima cât un purice atunci când urca serpentinele cu bena plină cu tone de pământ, pe un drum mai lat decât ecartamentul basculantei cu doar un metru de-o parte și de alta. Cu atât mai mult acum, când starea lui de sănătate nu este prea bună, mă gândesc la el cu recunoștință pentru că s-a spetit la construcția canalului pe marginea căruia eu mă plimb de plăcere.

Navigația pe Dunăre / Lecția 1. Ce spune indicatorul: în 150 metri se trece pe sub linii de înaltă tensiune iar înălțimea vaporului nu trebuie să depășească 17 metri.

Un deliciu al turei pe canal în această perioadă a anului este faptul că tufele de trandafir sălbatic, dar și salcia sălbatică, au înflorit și parfumează aerul oricum curat și în general lipsit de praf, grație apropierii de apă. Farmecul acestui traseu este că rareori întâlnești vreo mașină în mișcare, puținele pe care le vezi fiind oprite de-o parte și de alta a drumului. De regulă numai pescarii amatori vin aici cu mașina, iar cel târziu până spre ora amiezii sunt cu toții așezați în locurile lor „norocoase”. Noaptea se prinde pește răpitor (somn, șalău), iar pe timp de zi se dă la crap și caras – dar mai des se lasă prinși guvizii.

Singurul moment în care am ieșit din starea „zen” a drumului liniștit de pe malul apei pentru a reveni în traficul rutier a fost la ieșire din Poarta Albă, acolo unde canalul se bifurcă. Ca să ne continuăm traseul spre Medgidia a trebuit să urcăm pe podul de pe DN22 (E81), apoi imediat am coborât pe malul opus. Din fericire podul este suficient de lat ca să nu te stânjenească vreun TIR sau mașini aflate în depășire. Dacă nu l-am fi traversat și pedalam mai departe în paralel cu firul apei am fi urmat ramificația nordică a canalului, adică Poarta Albă – Midia – Năvodari. Care am auzit că este de asemenea pitoresc. Pont bun pentru o tură viitoare!

Drumul se prezintă OK

După Poarta Albă, drumul pe canal până la Medgidia trece pe lângă o singură localitate (Castelu), iar suprafața de rulare este un pietriș compactat, pe alocuri cu denivelări, ideal pentru mountain-bike. Față de bucata Murfatlar – Agigea, unde drumul are o lățime constantă cât pentru două mașini, terasamentul de aici lasă loc pentru o singură mașină, lățindu-se abia către Medgidia, dar este în totalitate practicabil pe două roți sau patru. Rareori întâlnești câini pe traseu, iar de cele mai multe ori aceștia aparțin oamenilor care păzesc turmele de oi și vaci care pasc pe terenurile din apropiere. Am remarcat chiar și o cameră de supraveghere panoramică, precum și un post fix al companiei private care asigură paza canalului, însă pe drum nu întâmpini nicio opreliște, iar cel puțin ca biciclist nimeni nu-ți va cere socoteală cine ești sau unde te duci.

„Sf. Mc. Dimitrie”

În Medgidia am vizitat una dintre geamiile vechi ale orașului, cea de pe Str. Decebal, precum și biserica ortodoxă „Sfântul Mucenic Dimitrie”, apoi ne-am întors pe același drum. L-am lăsat pe Cătălin acasă la el în Poarta Albă, iar eu am revenit în Murfatlar, de unde am parcurs pe canal încă vreo 10 km înspre Agigea, până la izvorul cu apă potabilăpe care îl repertoriasem la tura trecută. Apa este la fel de bună și rece cum o știam, însă porțiunea de drum pe argilă albă pe care o lăudasem atât de mult toamna trecută pentru suprafața ei formidabil de netedă s-a stricat rău între timp, fiind brăzdată de șanțuri lăsate de pneurile mașinilor. De data aceasta n-am mai pierdut ocazia să fotografiez bicicleta alături de Monumentul de la Straja, o altă „fantomă” a comunismului. Mi-aș dori cât de curând să parcurg și partea a III-a a turei pe marginea canalului, de la Murfatlar la Năvodari, dar poate și una mai lungă, cu destinația Cernavodă și retur.

crama Murfatlar

La Murfatlar e cu vinul

Podul de la Poarta Albă

Tufă de trandafir sălbatic

Monumentul de la Straja

Geamia Murfatlar


În weekend am ajuns din nou în Doborogea, partea de țară de care am început să mă îndrăgostesc. Dar la tura asta mi-am adus aminte cât am detestat profesorii din cei patru ani de facultate, la SNSPA. Cu doar câteva excepții notabile (Arie Grunberg-Matache, Anne-Marie Codrescu, Septimiu Chelcea și cam atât), în loc de intelectuali, am avut ca profesori niște funcționari care îți predau un curs tradus chinuit din engleză. Mereu mi-am imaginat că este rezultatul educației comuniste, după ce intelectualii de tradiție interbelică s-au prăpădit cu cazmaua în mână și roaba la infamul Canal.

Start. Podul de la Murfatlar

Așadar, duminică n-am venit la Canalul Dunăre – Marea Neagră ca să mă închin cu nostalgie la această „mega-realizare” a comunismului românesc, ci la un pont primit vara aceasta de la unul dintre noii mei prieteni constănțeni la o petrecere în Murfatlar. Un navigator mi-a spus că de-a lungul canalului există un drum practicabil de macadam, care te duce până la mare, iar ideea mi-a inflamat imaginația. Au trecut vreo două luni până când am găsit momentul ca să probez această poveste, dar iată-mă sosind din nou în Murfatlar, cu bicicleta în portbagaj, la fel ca în toamna trecută, când am făcut o tură până la Adamclisi.

Deși trece razant pe lângă o localitate (Straja), drumul nu este marcat pe hartă și nici nu am găsit mare lucru pe net, așa că nu știam la ce să mă aștept pe traseu, ci doar că voi avea în permanență Dunărea în dreapta mea. Punctul de plecare al turei cu bicicleta a fost podul de la Murfatlar, cel care te aduce la Constanța pe DN3 dinspre Ostrov. Doar că eu am trecut pe sub pod, pe lângă piciorul său de pe malul stâng al Canalului, observând că drumul este la fel de larg ca o șosea cu două benzi, doar că suprafața de rulare este macadamul. Și că nu trece nicio mașină pe lângă mine!

Ceea ce este foarte bine, având în vedere vântul – un companion nelipsit în toată Dobrogea – care bate din față și îmi șuieră pe la urechi, încât nu aud mai nimic altceva. În județul Constanța nu a mai plouat de la începutul lui august, însă praful de pe drum stă admirabil la locul său și nu este deloc ridicat de vânt, iar acesta este un alt mare avantaj de a rula foarte aproape de un fluviu.

Drum neted, de argilă albă

Pietrele ascuțite și dâmburile ocazionale mă determină să mă felicit pentru că am optat să vin cu un mountain-bike cu suspensie-față. Dar o schimbare binevenită (chiar dacă pentru numai 2-3 km) a suprafeței este porțiunea în care piatra spartă a macadamului lasă loc unei argile albe și perfect netede, aproape fără nicio asperitate, ca o pistă de Formula 1.

Straturi de rocă dinamitată

Valea artificială prin care curge Dunărea este terasată, iar pereții de pe ambele maluri sunt betonați, așa că nu poți vedea un adevărat peisaj natural, ci doar un soi de vegetație mediteraneană care a năpădit cu îndrăzneală în decorul post-industrial. Remarc totuși zone în care piatra spulberată cu dinamită a fost lăsată impudic la vedere, pentru ca ochiul antrenat să admire straturile de sedimente ale mării preistorice sub care se găsea pe vremuri Dobrogea. Când te plictisești de pietre mai trece o barjă pe Canal, iar cârmaciul te salută cu sirena dacă îi faci cu mâna…

Altfel, singurii oameni pe care i-am întâlnit pe drum sunt pescarii. Câteva duzini de oameni cu undițe și lansete sunt înșirați de-a lungul canalului, aproape toți privind cu nedumerire apariția mea. Am trecut și pe sub un pod pe care scrie „Astaldi” – numele companiei care construiește ultimul segment din Autostrada Soarelui – cu șantierul aferent.

Apă Potabilă!

O altă priveliște care mă surprinde în mod cât se poate de plăcut este o cășută din beton pe care scrie „Apă Potabilă”, cu o țeavă care captează apa unui izvor ieșind din peretele de stâncă. Apa este chiar foarte bună, rece și din belșug! Un fel de versiune comunistă a cișmelelor turcești pe care le întâlnești în partea rurală a județului Constanța. Oricum ar fi, o astfel de sursă de apă este ideală pentru o tură cicloturistică. Important este că locul se menține curat, nefiind folosit și pe post de toaletă, așa cum se întâmplă în România cu alte izvoare amplasate la margine de drum (îmi vine în minte cel de la Posada, de pe DN1).

Podul din Agigea

De la mare depărtare se vede podul de la Agigea, pe care nu îl mai văzusem niciodată, dar pe care l-am recunoscut de pe un timbru din cele pe care le colecționam în copilărie. Este atât de departe încât pedalând intens tot nu mi se pare că mă apropii, parcă este un miraj. Când ajung să-l văd mai clar, amuzamentul aproape că mi se șterge după ce observ că drumul este blocat pe toată lățimea de un grilaj verde. Spre norocul meu, în apropiere se află ghereta unui paznic, care îmi deschide poarta, după ce îi spun că vreau să ajung la mare.

Ajung mai întâi la Ecluza Agigea, la zona în care vapoarele fac trecerea la nivelul mării, apoi la diferite porți de îmbarcare, trec de Sanatoriul Agigea și, în sfârșit, văd apa mării și zeci de nave, în portul îndiguit. Merg pe o șosea prăuită, pavată cu plăci de beton, iar șoferii de TIR frustrați trec pe lângă mine cu +100 km/h, așa că nimic nu mă îmbie să merg mai departe. În plus, mi-am propus ca vântul pe care la dus l-am simțit din plin bătând din față să-l am acum din spate. N-a fost să fie nici de data asta, vântul încetând cu totul, astfel că la întors am transpirat din greu.

Toate ca toate, o nouă tură frumoasă prin Dobrogea, intensă, chiar dacă tot traseul dus-întors nu a depășit 50 km. Partea a doua a turei Canalului va fi între Murfatlar și Medgidia.

Ecluza Agigea

tot la ecluză...

În sfârșit, văd marea!