Tag Archive: Chiselet


Padure Chiselet

Duminica trecută am făcut prima ieșire de lungă distanță din sezonul cicloturistic 2014. După trei săptămâni de lucru intens pe plantația multinaționalei, simțeam nevoia de relaxare activă. Pentru că ideea mea de odihnă nu înseamnă să zac un weekend ca să șterg din minte stresul unui job de robot. Cel mai bine mă odihnesc psihic epuizându-mă fizic. Dar nu la sala de forță unde să trag de fiare între alți doritori de mușchi umflați, ci aveam nevoie de aer liber și de spații deschise. Iar dintre toate sporturile în aer liber, de departe prefer mersul cu bicicleta, mai ales când vremea te invită afară.

Prin urmare, mi-am urcat bicicleta în portbagajul mașinii și am plecat spre satul Zimbru din județul Călărași, de unde îmi lansez din 2010 toate turele pe aceste meleaguri de origine ale laturii materne a familiei. Am vrut să revăd și să escaladez după doi ani movila neolitică de la Chiselet, iar de acolo să pedalez mai departe vreo câțiva kilometri pe potecile din pădure și să ajung pe malul Dunării.

Spre surprinderea mea (deși fusesem avertizat înainte de plecare), apele Dunării m-au întâmpinat încă de la intrarea în pădure, pe care am găsit-o inundată. Din fericire, apa era de partea corectă a digului de pământ care la alte inundații a fost trecut cu brio de revărsarea Dunării, ajungând până la șosea.

Padure inundata Chiselet jud Calarasi (4)M-a bucurat să văd un peisaj superb în care pădurea neaoșă de foioase (stejari, plopi, salcâni, ulmi) cu rădăcinile dezgolite de eroziunea apei arăta ca o pădure veritabilă de mangrove din colțurile exotice ale lumii. O apă relativ curată și transparentă care aduce o răcoare simțitoare în zăpușeala de la marginea terenurilor agricole ce înconjoară Chiseletul.

Priveliștea pădurii inundate și reflexia în apă a razelor soarelui de după-amiază din extremitatea sudică a țării (teoretic având o climă mediteraneeană), raze filtrate până la un nivel blând de coronamentul bogat al copacilor, a compensat în bună măsură dezamăgirea de a nu ajunge la Dunăre. Cel puțin nu de data aceasta, pentru că am de gând să vizitez mai des acest loc și să-i descopăr topografia.

Consider că aici am realizat unele dintre cele mai frumoase fotografii de când iau cu mine aparatul de buzunar în turele de cicloturism. Cel mai adesea, public pe blog pozele pe care le fac în drumețiile mele cu bicicleta ca să ilustreze textul poveștii. Însă de data aceasta, imaginile sunt un scop în sine al acestei postări, iar textul este doar un accesoriu menit să umple spațiul dintre ele.

Anunțuri

Leo Frobenius în România

 O serie de ture cu bicicleta prin județul Călărași care mi-au produs o mare satisfacție interioară (printre care două vizite la Măgura Fundeanca), m-au determinat să cred cu convingere că și cicloturismul poate fi un act de cultură, cel puțin atunci când îți lărgește orizontul intelectual.

După ce, documentându-mă pentru teza de licență, am descoperit că renumitul economist Ludwig Erhard (1897-1977), cancelar al R.F.G. și artizan al reconstrucției germane postbelice, a luptat ca artilerist pe frontul din România în armata kaizerului Wilhelm al II-lea în Primul Război Mondial,

Leo Frobenius

ceva mai recent am aflat că și nu mai puțin celebrul savant Leo Frobenius (1873-1938) a petrecut cu același prilej circa un an din viața sa prin țara noastră. Despre șederea lui Frobenius în România am citit mai întâi, în timp ce căutam informații științifice despre curioasele movile de pământ din Chiselet și Cunești, pe website-ul Muzeului Dunării de Jos din Călărași, care spune exact așa: „Primele cercetări au fost efectuate în 1917 de un tânăr locotenent în armata germană, viitorul mare antropolog german Leo Frobenius”.

De fapt, Leo Frobenius nu mai era nici tânăr pe atunci (avea 44 de ani în 1917) și deja câștigase destulă faimă în lumea academică în special prin teoriiile sale neortodoxe la vremea respectivă despre cultura africană, motiv pentru care cu greu aș putea crede că era un simplu locotenent în armata germană. Vorbim așadar despre perioada de maturitate creatoare a lui Frobenius, în care își formulase conceptul filosofic de „paideuma”, în înțelesul specificului spiritual ce rezidă în individ și în popoare, cel care a influențat atât de puternic gândirea lui Lucian Blaga, așa cum bine o explică un articol din revista „Universul Literar” (1942).

Drumuri grele prin noroi

Informații mai bogate despre mult prea puțin cunoscuta activitate în România a ilustrului etnograf și antropolog al primelor decenii ale secolului XX am găsit luând legătura prin email cu Institutul Frobenius din Frankfurt (Germania). Cu multă amabilitate, dr. Richard Kuba, de la Institut, a răspuns insistenței mele cu privire la acest episod deloc neglijabil ca durată, dar care de cele mai multe ori nu-și găsește locul într-o biografie oficială a lui Leo Frobenius. Pe deplin nemțește, dr. Kuba mi-a trimis o listă atotcuprinzătoare a activității lui Frobenius în România și m-a îndrumat către arhiva fotografică a Institutului, pe care el însuși o gestionează, unde se găsesc peste 300 de poze, schițe și desene colorate cu realitățile românești ale anilor 1916-1917.

Strănepoata amforei grecești

Toate sunt opera marelui antropolog și a colaboratorilor săi care l-au însoțit în expediția de război din România. De la instantanee amuzante cu un automobil decapotabil de lux tras cu boii pe drumurile de țară înnoroite din actualul județ Călărași (la fel cum se întâmplă în fiecare primăvară și în zilele noastre), până la fotografii de reală valoare etnografică înfățișând costume populare românești, inclusiv ale țiganilor, și ocupații rurale, viața târgurilor sătești, case tradiționale țărănești din lemn, specificele cocioabe de chirpici ale celor mai săraci sau numeroase desene în creion ale vaselor ceramice din partea de sud a țării, cu note riguroase privind dimensiunile, destinația în gospodărie și proveniența lor.

Probabil că l-a uimit pe Frobenius cât de puțin s-au schimbat în timp urcioarele din lut ars folosite în 1916 față de amforele grecilor stabiliți în antichitate lângă localitatea contemporană Spanțov din județul Călărași. Pe mine însă nu încetează să mă fascineze puritatea conturului fusiform al vasului tradițional de apă cu două toarte, de o frumusețe clasică.

Movila de lângă Chiselet, cu poteca folosită și astăzi

În atenția sa a intrat și movila de la marginea satului Chiselet (la vremea aceea ortografiat „Chiselletu”), pe care a identificat-o corect ca fiind un tumul realizat de om în vechime și a fotografiat-o din mai multe unghiuri. Într-un moment în care arheologia românească era abia la început de drum (cu doi ani înainte, în 1914, Vasile Pârvan descoperise lângă Casapchioi ruinele cetății antice Histria), tot nemților din echipa condusă de Frobenius le revine meritul de a fi întreprins, pe timp de război, primele săpături științifice la tumulul similar de la Cunești.

Așadar, mai exact ce făcea Leo Frobenius în România și care a fost traseul său pe meleagurile noastre? Din informațiile puse la dispoziție de dr. Kuba, ilustrul său înaintaș în materie de antropologie a pătruns în țară alături de trupele germane, bulgare și otomane care au invadat Dobrogea și Muntenia în toamna lui 1916, sub comanda feldmareșalului prusac von Mackensen. Conform mențiunilor explicite ale localităților Chiselet și Mânăstirea („Monastirea”) ca loc de proveniență al unora dintre obiectele tradiționale desenate de artiștii săi, putem afirma cu destulă siguranță că Frobenius & Co. a mers paralel cu Dunărea, pe ceea ce astăzi se numește DN 31 adică ruta intens circulată vara de cicloturiștii străini (eng. Danube Bike Trail sau germ. Donauradweg).

Figuri exotice în lagărul de prizonieri de la Slobozia

O perioadă considerabilă a petrecut-o însă la Slobozia, unde a fotografiat aproape toate clădirile oficiale și a documentat aspecte din rutina zilnică a lagărului de prizonieri de război situat lângă oraș. Antropologul care până atunci făcuse deja mai multe expediții științifice în Africa a găsit probabil fascinantă mixtura cosmopolită de prizonieri magrebieni și senegalezi, din trupele coloniale franceze, cantonată de nemți la Slobozia. Un personaj aparte care a trăit în acea perioadă acolo era prințul algerian Mohamed Gheraina, a cărui poveste tragică se poate citi și în zilele noastre pe o stelă funerară din Slobozia. Licențiat în farmacie la Paris înainte de război, Gheraina (Cheraina sau Keraina) a căzut prizonier la nemți în bătălia de la Verdun din mai 1916 și ulterior adus în lagărul din Ialomița, unde a fost numit doctor. Într-un articol publicat pe un forum de limbă franceză se scrie că prințul acorda consultații medicale inclusiv locuitorilor Sloboziei, care îl prețuiau pentru gentilețea sa arabă, cât și pentru că era un om cultivat.

Oare l-a cunoscut Frobenius pe Mohamed Gheraina? Îmi este greu să cred că nu. Perioada în care amândoi s-au aflat în lagărul de la Slobozia – fie și în roluri foarte diferite – se suprapune perfect și fără îndoială că educația celor doi i-ar fi atras ca un magnet. Cert este însă că antropologul german se mai afla în România pe 14 octombrie 1918, când Gheraina a fost executat de o patrulă care l-a prins noaptea în afara taberei. Ironia sorții a făcut ca, la mai puțin de o lună după moartea prințului algerian, toți prizonierii de război din Slobozia să fie eliberați de trupele franceze aflate în ofensivă.

Iată de ce ori de câte ori am să mai ajung la movila din Chiselet – și o voi face oricând am drum către Oltenița – îmi voi aduce aminte de periplul lui Frobenius prin România, de Gheraina și de istoria care îi apropie pe oameni mai mult decât îi desparte. Cicloturismul chiar este un act de cultură. Q.E.D.

Movila de lângă Chiselet: vedere dinspre nord

Movila de lângă Chiselet: vedere dinspre sud

Vedere de pe movila Chiselet, înspre vest


După ce în urmă cu două săptămâni am făcut mai întâi o tură prin județul Vâlcea care a semănat mai mult cu un antrenament de șosea și apoi un weekend mai târziu o ieșire prin județul Argeș redusă din cauza vântului și frigului, tot în Călărași am făcut prima tură în regim de cicloturism pe anul acesta.

Pasiunea pentru istoria veche m-a determinat să vizitez cel mai evident sit arheologic al județului Călărași, unul pe care să-l nimeresc ușor chiar și fără indicatoare ori marcaje rutiere, așa cum s-a și dovedit. Astfel, am plecat către locul numit Măgura Fundeanca, o movilă imensă de pământ care în „Epoca Pietrei” era locuită de oamenii preistorici.

Ca întotdeauna, am plecat la drum pe un MTB din localitatea Zimbru, pe un traseu de șosea care conform Bikemap numără 53 km dus-întors. Între două zile ploioase, am găsit răgazul unei ieșiri pe o vreme ideală pentru mersul pe bicicletă: 15ºC, temperatura la care nici nu transpiri. Vântul este o prezență nelipsită, dar cel puțin praful stătea cuminte pe câmp, mulțumită ploilor și umidității din aer.

În mare parte, traseul a fost comun cu cel al primei mele ture cicloturistice prin județul Călărași: Zimbru – Ulmeni, trecând prin localitățile Făurei, Ulmu, Boșneagu, Dorobanțu, și Mânăstirea, înainte de a ajunge în Chiselet, unde trebuia să găsesc un drum comunal, marcat pe harta rutieră, care să mă ducă până aproape de situl Măgura Fundeanca. Din păcate, niciun indicator nu te îndrumă, astfel că am rulat pe DN 31 până la ieșirea din localitate fără a găsi un drum care să se deosebească de ulițele obișnuite ale acestei comune atestate documentar la 1526, sub domnia lui Radu de la Afumați.

Movila din Chiselet, însă de partea "greșită" a canalului

Chiar în dreptul semnului rutier care marchează sfârșitul localității, am traversat șoseaua intrând pe un drumeag de căruțe care delimitează parcelele agricole din Chiselet. N-au trecut nici 500 de metri de când am apucat-o pe acest drum nepietruit când am zărit în depărtare silueta greu de ignorat a movilei de pământ care constituie situl arheologic pe care îl căutam. La mare depărtare, însă, căci depășisem cu mult intrarea către Măgura Fundenca. Am mers kilometri întregi de-a lungul canalului de irigații, având mereu în dreapta movila care mi se părea mult mai mare decât mi-o închipuisem din fotografii, până când am găsit un dig pe care am trasersat canalul către colina artificială situată la marginea drumului.

Arheologii numesc această formă de relief „tell”, iar movila Măgura Fundenca (sau Fundul Chiselet – deoarece seamănă cu această parte anatomică a omului) se află pe Lista Monumentelor Istorice din România. Poate nu surprinzător, movila a fost cercetată pentru prima oară în timpul Primului Război Mondial de arheologii germani și abia apoi a intrat în vizorul celor români. Obiectele găsite aici aparțin perioadei eneolitice (Cultura Gumelnița) și epocii bronzului, adică în urmă cu peste 5.000 de ani, când oamenii au ridicat această formă de relief care iese în evidență în zona de luncă a Dunării.

Bornă trigonometrică

Site-ul CIMEC o cotează ca fiind într-o stare de conservare bună și sunt chiar surprins de faptul că ridicătura de pământ nu a fost nivelată pe vremea comunismului, pentru ca terenul să fie exploatat de agricultura mecanizată a noii orânduiri. Este folosită totuși ca pășune pentru turmele de oi și vite, precum și ca punct de observație al păstorilor. Movila din Chiselet are o înălţime de 22 de metri faţă de nivelul mării, respectiv 6 metri față de câmpul din jur, iar în vârf există o bornă trigonometrică pe care scrie „DTM 1960”.

Vizuină de vulpe

Priveliștea de pe situl arheologic Măgura Fundeanca se întinde până spre Dunăre, aflată la doar câțiva km distanță, iar în direcția opusă se văd turlele celor două biserici din localitate. Dar nu numai animalele domestice se folosesc de această movilă, pentru că din loc în loc sunt săpate cel puțin 5 vizuini de vulpe, foarte probabil folosite recent, pe ninsorile abundente și gerul care s-au abătut iarna trecută pe aici.

La întoarcere mi-am dat seama care era cea mai scurtă cale de acces către Măgura Fundeanca, și anume ulița care coboară de la drumul național spre terenul de fotbal al comunei Chiselet. Data viitoare voi căuta drumul către rezervația naturală Pădurea Ciornuleasa.

Frumoasa biserică din comuna Ulmu

DN31 între Mânăstirea și Dorobanțu

Primăvară pe DJ 304 între Făurei și Chirnogi


Sâmbăta asta îmi propusesem să merg cu MTB-ul de la Constanța până la cetatea Histria, însă cicliștii constănțeni cu care urma să parcurg tura s-au sucit, făcându-și alte planuri. Dar tot voiam să-mi urc bicicleta în portbagajul mașinii, să mă opresc undeva departe de București și de acolo să dau pedale într-o direcție oarecare.

Așa că m-am uitat pe Atlasul Rutier și am creionat un traseu de călărit bicicleta începând din satul Zimbru (jud. Călărași), la vreo 80 km de București, acolo unde locuiesc niște rude îndepărtate (genealogic vorbind), însă foarte de treabă. Descarc bicicleta din portbagaj – am preferat să o transport întreagă, deși luasem la mine si cheia tubulară de 14/15 ca să scot roțile – și iau în rucsac minimum de merinde: două mere abia rupte din pom și o sticlă de 0,5 litri cu apă de puț.

Traseul de 40 km din Zimbru până la ieșirea din comuna Ulmeni este 100% pe asfalt și se parcurge aproape jumătate din distanță pe Drumul Județean 304 (bucata Zimbru-Dorobanțu), apoi pe Drumul Național 31, cel care te duce fie spre Oltenița (în cazul meu), fie spre Călărași (poate data viitoare). Şoseaua este bună, aproape impecabilă, iar din loc în loc, un panou îți amintește că drumul a fost reabilitat de Consiliul Județean Călărași. Cert este că nu am dat în nicio groapă la dus ori la întors.

Prima localitate după ce ieși din Zimbru este Făurei (nu este cea în care s-a născut fotbalistul Bănel Nicoliță – acel Făurei este în jud. Brăila), pe care o depășești repede, apoi la fel de rapid și prin Chirnogi, ca să ajungi în comuna Ulmu. Deși te afli în plină câmpie a Bărăganului, iar pe hartă drumul apare ca fiind plat ca-n palmă, ai parte de o serie de văi destul de abrupte. Câte unele ți se înfățișează de departe ca un zid de asfalt, încât le crezi cățărări de categorie specială din Turul României.

Cobori valea și apoi o urci, fără să câștigi per total în altitudine. Intrarea în localitatea Boșneagu este absolut spectaculoasă: drumul coboară, iar o iluzie optică te face să crezi că șoseaua ajunge direct într-un lac. În realitate, coborârea viguroasă se încheie într-un viraj de 90 de grade la stânga, pe care este bine să nu-l ratezi. Încă din Făurei, drumul merge de-a lungul Iezerului Mostiștea, dar abia acum poți să vezi malul apei.

In comuna Dorobanțu, DJ 304 se intersectează cu DN 31 și o apuc în drepta, spre Oltenița. Abia ce ies din Dorobanțu, că întâlnesc pe partea opusă a drumului un grup răsfirat de trei cicloturiști, din câte se pare străini: două fete și un băiat. Ne salutăm din vorbe și ne facem cu mâna, pentru că doar suntem cu toții în misiune, nu la plimbare, nu-i așa?

Până la intrarea în Mânăstirea, drumul înconjoară extremitatea sudică a lacului Moștiștea, iar digul betonat este punct de atracție pentru pescari veniți aici cu toate tipurile de vehicule terestre. Prin foarte luna comună Chiselet, puștoaicele localnice de pe marginea drumului mă salută cu “Helău mai frend”, semn că această rută (care merge în paralel cu Dunărea) este frecventată de cicloturiștii de afară, care parcurg întreg cursul Dunării, precum deosebitul veteran canadian Ed Schum, pe care l-am întâlnit acum trei luni, la Gara de Nord, din București.

Port cască, ochelari cu lentile galbene, mănuși verzi, un tricou portocaliu și un rucsac umflat în spate – din această cauză mă consideră și pe mine un cicloturist străin în trecere prin România. Următoarea localitate este Spanțov, care mi-a rămas în minte grație fetelor frumoase care te privesc cu oarece interes de pe băncuța din fața porții. Poate dacă nu eram sub amenințarea întunericului, opream pentru conversație, sub pretextul de a cere apă.

În Ulmeni (unde din nou văd o puștoaică deosebit de… armonios dezvoltată), copiii din mai multe locuri diferite mă salută cu “Hola!”. Oare chiar și cicloturiștii spanioli au ajuns pe aici? La ieșirea din Ulmeni, am împlinit cei 40 km programați și este momentul să mă întorc. Două ore fără câteva minute am făcut până aici, dar este deja aproape ora 16 și nu vreau să risc să mă prindă întunericul pe drum (nu am niciun fel de instalație electrică).

La întoarcerea prin același Ulmeni, un mare grup de copii îmi spune din nou “Hola!”, eu la rândul meu le fac din nou prietenește cu mâna, însă unul dintre copii îmi strigă “Dă-te-n sânge, că nu vorbești!”. Deh, n-aveam la îndemână cuvinte spaniolești și nici nu voiam să-i dezamăgesc arătându-le că sunt un biet român. În Spanțov, le întreb din mers pe fetele de pe băncuță “Tot aici?” și pedalez în continuare, pentru că s-a lăsat frigul și se cam adună norii.

Ulmeni-Zimbru pe retur îmi ia ceva mai mult de două ore și jumătate, în special din cauza vântului. Ultimii kilometri i-am parcurs în compania berzelor, zburând deasupra capului meu. Traficul auto este lejer, destul rar am văzut două mașini în același timp, iar camioane și TIR-uri foarte puține. Pe margine găsești în total vreo 20 de magazine sătești, de unde poți să te aprovizionezi pe drum cu de-ale gurii, iar oamenii sunt în general cumsecade, ba chiar și cei care beau la terase te anunță că închină un gât de vin/bere/tărie în cinstea ta. 🙂