Tag Archive: comuna pantelimon


Izvor apa Pantelimon
Acum că mi-am făcut obiceiul să parcurg de câteva ori pe săptămână o mini-tură de șosea până la Fântâna Turcului de la Cernica și să mă întorc de la mănăstire cu o sticlă de 2 litri de apă în rucsac, remarc de fiecare dată cât de căutat este izvorul din Pantelimon, situat chiar pe marginea șoselei.

În plan îndepărat se vede biserica Sf. Nicolae din Pantelimon

În plan îndepărat se vede biserica Sf. Nicolae din orașul Pantelimon

Mai exact pe DN3, pe sensul de ieșire din București, chiar vizavi de o spălătorie auto. Pe malul lacului se află o cișmea cu apă potabilă, care curge non-stop, mereu rece și la liber pentru toată lumea, pe care localnicii din orașul Pantelimon o numesc „izvorul Sfânta Ana”. Dacă nu știi de această cișmea, cu ușurință poți să treci pe lângă ea pe șosea sau chiar pe trotuar fără să o vezi. Dacă ai ajuns la benzinăria Lukoil din vârful dealului înseamnă că deja ai trecut de izvorul căutat!

Dar ca să nu o ratezi, ai ca punct de reper un fel de troiță din piatră albă pe care scrie „Fantâna Babei Ana”. Monumentul în prezent este îngrădit cu gard metalic, însă din acel punct mai trebuie doar să te uiți în jos spre lac și apoi să cobori vreo 10 metri până pe malul său ca să te bucuri de apa limpede.

Folclorul urban de București spune că apa de la izvorul babei Ana din Pantelimon are proprietăți miraculoase, cum ar fi că i-ar ține treji pe șoferii camioane care conduc noaptea. Eu pot doar să depun mărturie că apa ține de sete când te duci sau te întorci de la o tură cicloturistică prin zonă. 🙂

Povestea babei Ana, considerată întemeietoarea localității Pantelimon, poate fi citită aici.

Fantâna Babei Ana

Troița închinată Babei Ana

Atenție! Coborârea până la izvor te poate trimite direct în lac.

Atenție! Coborârea la izvor te poate trimite direct în lac.

Priveliște către complexul Lebăda

Priveliște către complexul Lebăda Pantelimon

Anunțuri

Fântâna Turcului

 Vara trecută am redescoperit Mănăstirea Cernica în timpul unei mici plimbări cu bicicleta la marginea Bucureștiului, la care i-am avut ca invitați pe amicul Silviu (din tura „Cu bicicleta la mare” ediția 2010) și pe viitoarea lui soție. De atunci a devenit pentru mine o haltă obligatorie ori de câte ori ies din oraș prin Pantelimon, în special grație unui obiectiv de o mare importanță practică: Fântâna Turcului.

Vedere către biserica Sf. Gheorghe, pe insula omonimă

În realitate, Fântâna Turcului este un izvor cu apă potabilă amenajat în urmă cu aproape 200 de ani și te întâmpină pe partea stângă, la nici 50 metri după ce intri în incinta mănăstirii pe poarta mare, dinspre șosea (DN 301).

Cu apa sa rece, bună și… gratis, Fântâna Turcului are o valoare strategică pentru orice cicloturist cunoscător. În orice zi a săptămânii, cel puțin pe lumină, paznicul mănăstirii permite liberul acces bicicliștilor și pietonilor fără să-i ceri voie (sunt taxate doar mașinile). E obișnuit cu multă lume care vine aici să ia apă de băut pentru acasă, în sticle și bidoane de plastic, mai ales în weekend.

Un firicel de apă curge printr-o țeavă din peretele de piatră, dar cât de valoros ți se pare atunci când vii însetat de la un atrenament de mountain-bike prin pădurea Cernica sau o tură pe șosea cu bicla!

Apă proaspătă și rece de izvor

Dincolo de rațiunea practică de a veni la izvor pentru a-ți potoli setea pe timp de vară, nu este deloc de neglijat nici sentimentul că vizitezi un loc religios și istoric, care poartă amprenta vremurilor tulburi de acum două secole. Dacă Mănăstirea Cernica este atestată documentar din 1608, Fântâna Turcului are circa 200 de ani. Dar este în primul rând curios de ce numele unei fântâni din incinta unei mănăstiri creștin-ortodoxe din România face referire la un turc „păgân”.

Ei bine, una dintre multele legende ale Mănăstirii Cernica vorbește despre anul 1821, când un pașă care avea tabăra în satul Pantelimon voia să jefuiască sfântul lăcaș. Dar înainte de atacul plănuit noaptea, pe când turcul își bea cafeaua, un argat de-al său a încercat să-l asasineze cu o armă de foc. Însă glonțul s-a oprit într-o pungă cu galbeni, iar turcul a scăpat cu viaţă. Marcat de această întâmplare, paşa a renunțat la atac, ba mai mult a trimis la mănăstire acei galbeni, bani din care starețul Calinic a pus să se construiască la intrare o mică fântână, cunoscută până astăzi ca „Fântâna Turcului”.

Povestea este considerată o minune înfăptuită de Sf. Calinic Cernicanul, prăznuit anual pe 11 aprilie.

Așa arăta inițial Fântâna Turcului

Fântâna Turcului are o priveliște fabuloasă asupra lacului Cernica și spre biserica Sf. Gheorghe (momentan în renovare), aflată de pe ostrov. Coloanele din piatră ale fântânii, frumos decorate și consolidate probabil mai recent cu un cadru metalic așa cum au în interior multe biserici vechi, nu lasă nicio urmă de îndoială că este o construcție de secol XIX.

Însă pe website-ul Mănăstirii Cernica am întâlnit o fotografie de arhivă cu o față mult schimbată a fântânii: cu arcadele acoperite de picturi murale și cu acoperiș din țiglă veche. Regretabil este că la ultima renovare picturile – în loc să fie restaurate! – au fost acoperite de tencuială și văruite, întregul edificiu pierzându-și din personalitate și din autenticitate.

Nu sunt expert în arhitectură bisericească, dar consider la fel de nepotrivit sau neinspirat faptul că acoperișul original, plat, a fost înlocuit cu unul țuguiat, probabil dorind a imita stilul maramureșean. Personal, mi se pare că prin acest nou acoperiș (mai înalt decât însăși construcția) s-au stricat proporțiile originale ale clădirii, estetica întregii structuri având foarte mult de suferit. Mare păcat!

Chiar și cu aceste mici inconveniente de natură subiectivă, Fântâna Turcului rămâne o minunată oază de liniște lângă oraș și un loc unde să vii cu plăcere pentru apa de izvor, însă cinstindu-l cu respect.

Alte articole pe aceeași temă :
Cicloturism ecumenic (08.02.2012)

Vedere dinspre malul lacului

 
 


Anul trecut, în ajun de 1 Mai, am auzit din întâmplare o știre la radio despre caravana bicicliștilor către mare, iar imaginația mi s-a inflamat instantaneu. Însă deja îmi confirmasem participarea la evenimentul Red Bull F1 Mix, de la Mamaia, astfel că am înghițit în sec și mi-am spus “la anul”. De puține ori mi se întamplă să reiau chestiile pe care le amân cu un an (de pildă, examenul de licență), însă de data asta am lăsat orice deoparte, cu gândul că voi petrece weekend-ul de “Ziua Muncii” pe bicicletă și că la ultimele pedale voi simți în nări briza sărată a mării. Și n-am fost singurul din redacția TopGear, colegul Vlad Mitrache fiind și el amator de o asemenea aventură, la fel ca și Silviu Mocanu, fostul nostru junior DTP. Împreună cu ei, m-am înscris în caravana «Cu bicicleta la mare» și am plecat la drum sâmbătă dimineață, în ideea unui traseu de aproape 300 km.

Silviu, cu telefonul lipit de ureche

Pentru că mersul cu bicicleta pe autostradă este interzis, organizatorii și Poliția ne-au deturnat pe un drum ocolitor, ce-i drept mai pitoresc decât peisajul monoton de pe A2 și cu mai puțini bizoni în trafic. Astfel, după startul festiv de la Circul Globus, am ieșit din București prin comuna Pantelimon, rulând în mai multe plutoane pe DN3, până la Drajna, unde am început să urcăm spre Slobozia, iar de acolo am ajuns în efectiv complet la Amara, unde s-a încheiat prima zi de mers, la capătul a 140 km care ne-au stors de energie. Poate că și excesele de efort (ieșind din plutonul 3 și sprintând până în fruntea primului pluton) și-au spus cuvântul, însă la Amara, toți trei contemplam drumul de întoarcere spre București, cu trenul. Poate a fost apa deosebită (cu miros de apă minerală) care curgea la dușul hotelului din Amara sau poate întâlnirea la masă cu Virgil Gălățanu – un om simplu, dar extraordinar, care a făcut turul lumii pe bicicletă – dar a doua zi am simțit că pot să ajung la mare și am continuat drumul. A dezertat doar Vlad, care a preferat să ajungă la mare cu mașina. A știut când să pună punct aventurii – la care s-a descurcat cu brio, dacă mâ gândesc că a descoperit bicicleta abia acum vreo 8 luni.

Nici mie nu mi-a fost ușor să mă urc în șaua bicicletei, așa că am renunțat la ambițiile din prima zi și am apelat la șiretlicuri ca să rămân în caravană: am rulat în plasa mașinilor oficiale sau a altor bicicliști pe post de paravan atunci când bătea vântul. Drumul până la Hârșova a fost OK și pot spune ca m-am “odihnit” după risipa de energie din ziua precedentă, însă Podișul Doborogei, cu nenumăratele sale văi, și mai ales vântul au fost cam mult pentru mine. Dupa o agonie de circa 10 km pe care i-am parcurs în vreo oră, am abandonat în localitatea Gălbiori din jud. Constanța, în dreptul bornei care indica 49 km până la finiș. Rămăsesem fără apă, fără nimic de ronțăit, iar pe înserat se lăsase răcoare – deloc confortabil în costumul meu de poliester.

Pauză de masă în Lehliu, jud. Călărași

În localitatea următoare (Dorobanțu), aproape tot plutonul a abandonat, iar organizatorii au chemat autocarele cu care urma să ne întoarcem în București. Cu umilința de a nu mai avea bani destui pentru “biletul” de autocar (l-am finanțat pe amicul Silviu care nu a vrut să plătească prin card la Amara și în benzinării, urmând să-mi restituie împrumutul abia la primul bancomat din Constanța), ne-am întors în București, minunându-ne de drumul parcurs.

Am rămas însă cu o experiență care intră lejer într-un Top 25 al celor mai frumoase zile din viața mea și cu destule lucruri învățate. Unul dintre ele a fost să nu mai plec la un drum de 300 km pe șosea cu un mountain bike cu cauciucuri cu crampoane și late cât ale autocarului! Felicitări organizatorului (Geo de la “Bate Șaua”) și mulțumiri lui Lucian Mândruță, care ne-a scos din impasul de a rămâne și acum în minunata comună Dorobanțu. Cât despre mersul pe bicicletă până la mare, mi-am zis din nou “la anul”… și cred că mă voi ține de cuvânt!