Tag Archive: Constanta


crucea-lui-mackensenDe pe poteca plină de praf care desparte câmpuri înnegrite după arderea miriștii, am zărit silueta rece a monumentului fantomatic pe care îl căutam de zor: Crucea lui Mackensen. Toamna anului 2016 a marcat exact un secol de la intrarea României în Primul Război Mondial, însă comemorarea a trecut practic neobservată pentru cei mai mulți dintre români. Ca pasionat de istorie, m-am simțit dator să întreprind un sacrificiu personal în memoria celor care au murit în războiul care a întregit România.

monumentul-eroilor-germaniN-am sacrificat decât o duminică la mijlocul lunii septembrie pentru o tură cu bicicleta pe care o plănuiam încă din primăvară. În stil propriu, atunci când alte treburi mă împiedică să fac ceea ce îmi doresc, le las pe toate baltă și fac ce îmi doresc. Indiferent de urmări și consecințe, de fiecare dată când reușesc să fac asta simt că îmi recapăt controlul asupra vieții mele, fie și numai temporar.

Îmi doream de ceva vreme să văd cu ochii mei un monument obscur despre care doar citisem pe Internet, iar cea mai recentă sursă era o știre veche de 4 ani, din presa locală. Pentru asta am plecat special din București, cu un mountain bike ieftin în portbagajul mașinii. Am descărcat bicicleta în Murfatlar, așa cum am procedat la aproape toate turele prin jud. Constanța și de acolo am plecat pe două roți.

Harta traseului Murfatlar - Topraisar - Biruința

Harta traseului (52 km)

Din orașul Murfatlar am ținut indicatorul către Ostrov, pe DN3, traversând podul peste canalul Dunăre-Marea Neagră și trecând pe sub noul sector de autostradă (A2), până ce am ajuns în Ciocârlia de Sus, de unde am făcut stânga la intersecția cu DJ308 către localitățile Lanurile și Mereni, apoi pe DJ391 până în renumitul Topraisar, iar de acolo, tot pe asfalt bun, în satul Biruința.

Indicator către un obiectiv inaccesibil turiștilor

Ansamblul rupestru e inaccesibil turiștilor (!)

În Murfatlar (cândva numit Basarabi) nu sunt multe de vizitat azi, astfel că te surprinde să vezi, la 13 kilometri distanță, un indicator de informare turistică ce te îndrumă către Ansamblul rupestru Basarabi, un obiectiv care nu mai este deschis publicului deja de peste două decenii.

Biserica paleocreștină, săpată în secolul al X-lea la baza unui deal de cretă și descoperită din întâmplare în 1957, este oficial în conservare (a se citi „degradare”) încă de la mijlocul anilor ’90 și nu mai este accesibilă decât cercetătorilor. Statul român nu are bani să întrețină și să pună în valoare monumentul, în schimb s-a găsit finanțare pentru o biserică nou-nouță în vârful dealului, cu toate că în apropiere mai există una mare și frumoasă (ctitorie a Regelui Carol I din 1906) pe strada Credinței.

Un râu de vegetație în albia secată a unui canal

Un râu de vegetație în albia secată a unui canal

Parcurgând tura în septembrie, pe final de sezon agricol, am oprit pe marginea drumului să admir un… fluviu de vegetație care părea să curgă prin albia betonată a canalului de irigații secat și ieșit din uz probabil tot de vreo 20 de ani.

Unele dintre cele mai surprinzătoare descoperiri le faci căscând ochii în stânga și în dreapta traseului și fiind mereu dispus să sacrifici media orară sau orele de lumină pentru opriri care îți satisfac fie curiozitatea, fie dorința de a fotografia lucruri pe care altfel le-ai da uitării în scurt timp.

Din curiozitate am oprit după ce am ieșit din satul Lanurile, văzând la marginea șoselei un veritabil „rock garden” cu bolovani din piatră acoperiți de mușchi și, aparent, aruncați la întâmplare pe câmp. Plimbându-mă pe jos printre bolovani, mi-a atras atenția faptul că toți aveau cam aceleași dimensiuni și am încercat să le găsesc o logică. Abia când am privit pietrele dintr-un anumit unghi mi-am dat seama că fiecare forma perimetrul unui mormânt. Eram în mijlocul unui vechi cimitir musulman!

Locuitorii de astăzi ai acestor sate dobrogene sunt în majoritate creștini și nu se preocupă de îngrijirea unui cimitir musulman. Printre morminte pasc oile, poate în așteptarea unui proiect cu bani din Turcia.

Mereni, vilă în stil american

Mereni, vilă în stil american

Înainte de intrarea în următoarea localitate, Mereni, am fost surprins să văd o dezvoltare imobiliară: vile în stil american scoase la vânzare. Ce-i drept, Techirghiol nu e foarte departe și nici litoralul. Probabil că are sens pentru cine își cumpără casă de vacanță la mare fără să plătească în plus pentru privilegiul unei locații premium, ca Vama Veche sau Costinești.

Frumoasa biserică ortodoxă din Mereni

Frumoasa biserică ortodoxă din localitatea Mereni

Mult mai mult m-a impresionat biserica din Mereni, vopsită pe dinafară într-o culoare bleu destul de neobișnuită pentru o biserică ortodoxă din Dobrogea de sud, însă chiar aspectuoasă și plăcută vederii. Proaspăt revopsit și îngrijit este și monumentul eroilor din Primul Război Mondial, situat în afara perimetrului bisericii, dar la vedere pe marginea șoselei DJ391, inclusiv cu o coroană de flori la baza soclului.

Acest monument interbelic a fost primul indiciu că mă aflam pe ruta pe care se deplasau armatele româno-ruse, respectiv germano-turco-bulgărești în urmă cu exact un secol, purtând o serie de lupte sângeroase din loc în loc. Mai multe indicii am găsit după încă 6 km, când am ajuns în următoarea localitate, al cărei nume tătăresc evocă Bătălia de la Topraisar din octombrie 1916.

Topraisar e astăzi o comună care trăiește din inerție pe seama a ceea ce era înainte de 1989: o mare unitate militară în care își făceau stagiul mii de tineri din toată țara. Tatăl meu a fost unul dintre ei.

Poligonul militar din Topraisar

O fărâmă din marele poligon militar de la Topraisar

Încă mai există o unitate militară la Topraisar, aici este încartiruit Batalionul 341 Infanterie, ai cărui luptători sunt surpranumiți „Rechinii Albi”, fiind veterani ai unor teatre de operațiuni NATO dintre cele mai crunte, ca Afganistan sau Kosovo.

Însă renumitul poligon este o fantomă a ceea ce a fost cândva. Porțile sale pe unde intrau băieți și ieșeau bărbați sunt acum rablagite și stau să cadă. Dincolo de gardul de sârmă ghimpată vezi carcase de tancuri ruginite prin iarba crescută ca într-o junglă. Nu sunt santinele, dar înăuntru se vede mașina paznicului și probabil doar el împiedică dezmembrarea acestor „vestigii” și valorificarea lor clandestină ca fier vechi.

Fotografiatul interzis!

Fotografiatul interzis

Și acum mai tronează pe marginea drumului un semn rutier care te avertizează că fotografiatul este strict interzis, însă realmente nu prea ai ce fotografia aici.

Eram convins că voi găsi crucea lui Mackensen în apropiere de Topraisar, așa cum citisem pe net, și mă așteptam să aud de la un localnic „uite-o colea”.

La capătul satului Biruința începi să urci movila Muratan

La capătul satului Biruința începi să urci movila Muratan

Localnicii sunt amabili și, după ce le trece mirarea că întrebi așa ceva, îți oferă cu plăcere indicații. Încă n-am întâlnit vreun dobrogean care să mă repeadă sau să mă ia la mișto. Pe toți îi consider ca pe rude, iar fără ajutorul lor nu aș fi știut că trebuie să ajung în următorul sat, Biruința.

Drumul până în Biruința este impecabil asfaltat, dar ca să văd monumentul trebuia să ajung la capătul satului și de acolo să urc movila pe care s-au dat unele dintre cele mai crâncene lupte în campania din Dobrogea în Primul Război Mondial.

Numele tătăresc al movilei are o rezonanță războinică precum o lovitură de tun: Muratan. Este un deal cu o înclinație sănătoasă, pe care am început să o urc cu sete, ca atunci când simt că linia de finiș este aproape. Aproape, dar nu la vedere. Odată ajuns în vârf, nimic nu semăna cu o mare cruce de piatră.

M-am abătut câteva zeci de metri de la drumul de pământ bătut, până la câteva siluete enigmatice. Am dat peste un alt cimitir musulman, de această dată unul mai mic și mai recent, căci am putut citi cu ușurință numele și anii între care au trăit acei oameni. Cel mai nou dintre morminte e datat 1965.

Crucea românească, ridicată în anii '90

Crucea românească, ridicată în anii ’90

Am mers mai departe fără să zăresc nimic și eram gata să mă întorc la Murfatlar cu gândul că probabil nu mai există crucea lui Mackensen. Când eram pe cale să cobor movila Muratan, am zărit un alt localnic, un văcar ieșit cu bălțatele la păscut.

I-am spus că sunt în căutarea crucii de piatră și m-a întrebat: „Crucea românească sau crucea nemțească?” Mi-a spus să merg cu încredere 2-3 km pe drumul de pe care tocmai mă întorsesem, pentru că urma să trec prin fața monumentului ridicat de români înainte să întâlnesc crucea lui Mackensen.

Crucea românească a fost înălțată în 1991, din contribuții private, și este un obelisc placat cu marmură, care în vârf are o cruce din fier. La mai puțin de un kilometru depărtare se află monumentul original, cel din 1917 ridicat de trupele renumitului feldmareșal prusac August von Mackensen în memoria oamenilor săi care căzuseră cu un an înainte, în luptele cu românii pentru controlul movilei Muratan.

Până la apariția aviației militare, partea combatantă care ocupa o poziție înaltă ținea sub control întreaga zonă cu artileria. Grav rănit în lupta pentru movila Muratan, soldatul român Dumitru S. Panaitescu, cel care avea să devină criticul literar Perpessicius, a avut mâna dreaptă amputată. Învățând să scrie cu stânga, Perpessicius a scris de Muratan în poezie:

“Noi am sădit în brazda neagră, pe Muratan şi Calfadere,
Îmbujorate flori de sânge, răsadul ruptelor artere”

~ Perpessicius

Să ajung pe movila Muratan la 100 de ani după bătălie a fost o satisfacție personală care a făcut să merite o duminică sacrificată. Dumitru S. Panaitescu și alții au sacrificat mai mult de atât. Crucea lui Mackensen este un monument simplu, dar elegant, dăltuit în piatră; merită văzut cât încă mai există.

Alte articole pe aceeași temă :
Tură prin jud. Constanța: Mănăstirile dobrogene

Tură prin jud. Constanţa: Murfatlar-Adamclisi

Anunțuri

Rockrider MTB AdamclisiTura dobrogeană din aprilie m-a făcut să-mi doresc să revin cu bicicleta prin aceste locuri. Chiar dacă mai târziu decât îmi promisesem, am dedicat primele două zile ale lunii august unui traseu de șosea prin județul Constanța. Ca și în alte dăți, punctul de start a fost orașul Murfatlar, unde am trecut de la patru roți la numai două. Am parcurs această aventură de weekend în șaua unui B’twin RockRider model 2011, un mountain-bike arătos și bine dotat din fabricație cu accesorii, dar care pătimește la capitolul greutate. Frânele pe disc din oțel nu au mai nimic în comun cu cicloturismul.

Traseul dintre Murfaltar și manastirea Strunga, via Băneasa

Traseul Murfaltar – mănăstirea Strunga, via Băneasa

Practic, am combinat tura Murfatlar-Adamclisi de acum 5 ani cu tura Zimbru-Dervent-Strunga din această primăvară. Doar secțiunea de circa 30 km dintre Adamclisi și Băneasa a fost parcursă pentru prima oară de mine pe bicicletă cu această ocazie.

Pe harta bikemap.net sunt 83 km la care s-au mai adăugat încă vreo 10 km datorați unor ocoluri pe care le-am făcut voluntar către alte mănăstiri și obiective întâlnite în cale.

Am fost norocos că a plouat cu o noapte înainte să ajung în Dobrogea, iar norii nu se răspândiseră încă, astfel că doar în scurte reprize am avut parte de soare arzător și caniculă. Toate turele mele începute din Murfatlar au trecut fie pe deasupra, fie pe sub podul care face legătura între malurile canalului Dunăre – Marea Neagră, așa încât trecerea podului încă o dată a fost momentul resetării. Terminarea tronsonului de autostradă de la Cernavodă la Agigea a degrevat această șosea (DN3) de cea mai mare parte a traficului turiștilor către și dinspre mare. Mai puține mașini pe drum înseamnă mai puțin stres, mai puține gaze de eșapament și mai multe șanse de a fi atent la peisaje interesante.

caine lovit de masinaÎnsă primul eveniment de semnalat a fost să aud lătrat de câine pe marginea câmpului, cu câțiva kilometri înainte de Ciocârlia. Abia când am oprit am văzut un dulău întins în iarbă, foarte probabil lovit de o mașină cu puțin timp în urmă. Nu era rănit foarte grav, însă nu mai putea să se ridice și scâncea după ajutor. Fiind blând, i-am dat să bea apă din palmă și am împărțit cu el gogoșile și o bucată dintr-un sandviș. Părea să aparțină unei mici ferme cu solarii pe care am văzut-o după ce am plecat mai departe. Am fost optimist a doua zi când m-am întors pe același drum și nu l-am mai zărit în locul unde rămăsese iarba culcată.

troita sculptata in lemn Pietreni Palaz GrupCu satisfacție am oprit la monumentul funerar al unui tânăr care a murit într-un accident rutier cu ani în urmă, și apoi la izvorul de la Palaz Grup, situat înainte de localitatea Pietreni. Sunt la fel cum le știam de acum 5 ani, fără a fi vandalizate.

Masă rustică din lemn masiv

Masă rustică din lemn masiv

Importanța practică a izvorului cu apă potabilă o cunoșteam bine căci am mai oprit și în alte dăți pentru hidratare și odihnă, însă pentru prima oară am intrat în foișorul care găzduiește în mijloc o troiță foarte frumos sculptată în lemn, dar și o masă rustică din buturugi.

Îmi place atunci când văd că edificiile cu caracter religios au și un scop util, pe lângă cel de a răspunde unei nevoi spirituale. Toți cei care se declară credincioși ar trebui să înțeleagă pilda smochinului neroditor. Personal, consider că orice popas rutier curat și liniștit este o mană cerească.

Trecând prin Adamclisi, unde drumul este în pantă de la intrare în localitate până la cetatea romano-bizantină Tropaeum Traiani aflată la margine, chiar când inerția lungii coborâri începe să dispară, se zărește în partea stângă Mănăstirea Sfântul Apostol Filip, un lăcaș de cult ridicat în 2007 și care încă se află în stadiul de finisare. Pictura murală exterioară este deosebit de frumoasă, iar curtea interioară este delimitată de două rânduri de coloane legate prin bolți. Chiar dacă sunt făcute din beton armat, iar piatra este doar un înveliș decorativ și nu pare să aibă rol structural, arată bine și se integrează în contextul antic al locului. Îmi doresc să revin aici, pentru că am luat numărul de telefon al părintelui stareț Dorotei, în vederea găzduirii pentru o noapte la mănăstirea Adamclisi, cu prilejul unei alte ture.

Următorul popas a fost la Mănăstirea Peștera Sfântului Andrei, probabil cea mai mare și mai renumită din regiune, împreună cu Dervent, situată lângă localitatea Ion Corvin. De la șoseaua principală spre Ostrov se croiește un drum de 4 km până la mănăstire, cu două urcușuri și coborâșuri, dar impecabil asfaltat. Odată intrat pe acest drum, un alt indicator arată către Cișmeaua Mihai Eminescu, de data aceasta pe o potecă de pietriș prin pădure. Fiind deja târziu, am lăsat vizitarea cișmelei pentru o tură viitoare, în schimb am intrat în faimoasa peșteră și am umplut rezerva de apă de la izvorul mănăstirii.

Am rezistat tentației de a cere găzduire la Mănăstirea Peștera Sf. Andrei și am continuat conform planului către mănăstirea Strunga, oprindu-mă o singură dată în pădurea din apropiere de Băneasa.

Troița marchează drumul de acces spre Strunga

Troița marchează drumul de acces spre Strunga

Atunci când ți-au mai rămas cel mult două ore de lumină naturală și vreo 30 km de parcurs nu îți mai vine să oprești pentru poze, iar pedalarea devine o luptă contra-cronometru cu tine însuți.

În mod normal, pot parcurge distanța fără nicio problemă în cele două ore, cu toate porțiunile în urcare de pe traseu, însă orice problemă minoră, precum o pană de cauciuc poate să dea peste cap programul. Iar mersul pe bicicletă între localități după lăsarea întunericului este chiar periculos, fie și cu sistem de iluminare instalat pe bicicletă.

Odată intrat în Băneasa m-am mai relaxat, dar am stat pentru odihnă de câteva minute abia în vârful lungii și abruptei cățărări care începe de la indicatorul de Oltina, prin satul Răzoare. Am știut că voi încheia ziua confortabil pe lumină în momentul în care am intrat pe drumul prăfos, însă relativ neted, în lungime de 2 km, care duce la Mănăstirea Strunga. cirese salbatice amareBonusul reușitei au fost doi cireși sălbatici ale căror fructe mici și amărui abia în august erau gata de a fi culese. Atât la dus cât mai ales la întors am căutat fructele de sezon, în special prune și corcodușe, care cresc în pomii de pe marginea drumului, fie la liziera unei păduri, fie în fața caselor din localități. Deși este multă sărăcie în satele Dobrogei, niciodată nu mi s-a întâmplat să fiu gonit sau admonestat de către proprietar, așa cum a fost cazul acum doi ani la o tură în jurul Bucureștiului. La un efort de lungă durată, cum este o tură cicloturistică, este de preferat să ai mâncare solidă consistentă, fără să te bazezi pe fructe, altfel riști un deranj la stomac.

Mănăstirea Strunga, văzută din arhondaric

Mănăstirea Strunga, văzută din arhondaric

Odată ajuns la Mănăstirea Strunga, am fost foarte surprins de câtă lume roia în jurul bisericii, sălii de mese și locului de cazare, în comparație cu vizita din luna aprilie, când totul părea pustiu.

Ce-i drept, atunci era o după-amiază de miercuri într-o primăvară capricioasă, iar acum o sâmbătă seară de august. Chiar dacă spațiul de primire a oaspeților (arhondaric) este cât o pensiune cu etaj, nu există un birou de recepție. Întrebând în stânga și în dreapta, am ajuns să vorbesc direct cu maica Filareta, stareța mănăstirii, o persoană a cărei blândețe și grijă maternă te face să te simți în apropierea bunătății divine. Mi-a povestit că în timpul zilei m-a văzut cu bicicleta pe șosea în timp ce venea de la Constanța și se gândise dacă nu cumva sunt persoana cu care a vorbit la telefon cu o seară înainte. Apoi am fost poftit în sala de mese (trapeză), unde m-am servit cu trei mari porții dintr-o minunată ciorbă de legume, și mi-a fost prezentată maica Gabriela care se ocupă de cazare.

camera cazare Manastirea StrungaAm lăsat bicicleta în custodia unui tânăr din satul apropiat Strunga (Câșla, pe vechiul nume turcesc) care lucrează la mănăstire și am fost condus la o cameră de la etajul arhondaricului. Fiind mulți oaspeți din mai toate colțurile țării, am împărțit camera cu o altă persoană. Un spectacol neașteptat după apusul soarelui a fost să asist la hrănirea unui pui de barză de către ambii părinți, balconul acestei anexe pentru cazare fiind la același nivel cu cuibul berzelor, amplasat în vârful unui stâlp electric.

Înainte de a merge la culcare, am vizitat interiorul mănăstirii cu picturi impresionante și am ascultat o predică ad-hoc ținută de un preot pe prispa de la intrare în biserică, pentru un grup de tineri foarte evlavioși din București, care a doua zi voiau să prindă slujba la Manastirea Sf. Maria din Techirghiol.

Cuib de berze cu pui, vizavi de arhondaric

Cuib de berze cu pui, vizavi de arhondaric

Camerele sunt micuțe, dar curate, au câte trei paturi și grup sanitar propriu, în schimb dușul este comun pe etaj. Întors de la predică deja în puterea nopții, am adormit târziu din cauza sforăitului colegului de cameră, altfel un domn politicos, și a altor oaspeți nu la fel de civilizați.

Cazarea la mănăstire este o alternativă low-cost sau chiar no-cost pentru cazarea la pensiune sau hotel, însă nu toți „pelerinii” sunt mânați de grija creștinească pentru binele aproapelui lor.

Perioada optimă de a sta în gazdă la o mănăstire din Dobrogea este în extrasezon, primăvara sau toamna, când poți avea norocul și liniștea de a fi singurul oaspete cazat în arhondaric. Așa s-a întâmplat în prima noapte petrecută la Dervent în tura din aprilie, când în 10 ore dormite în chilioara răcoroasă mi s-a părut că m-am odihnit pentru un an.

Priveliștea asupra mănăstirii și lacului Oltina

Priveliște asupra mănăstirii Strunga și lacului Oltina

Duminică dimineața mi-am luat la revedere în biserică de la maica stareță Filareta în timp ce se pregătea pentru slujbă. Mi-a refuzat încă o dată banii pe care voiam să-i las pentru cazare și masă, dar la plecare i-am depus în cutia milei.

L-am răsplătit cu o mică atenție și pe cel care mi-a adus bicicleta exact așa cum i-am dat-o în primire și am pornit la drum pe la ora 9. Prima masă urma să fie servită abia după slujbă, la ora 13, așa încât am plecat doar cu rezervele de apă.

Dobrogea este deosebit de ofertantă cu călătorii la capitolul surse publice de apă potabilă. Cred că este unul dintre aspectele pozitive ale stăpânirii turcești din de sute de ani a ținutului dintre Dunăre și mare. O impunătoare cișmea tradițională din blocuri de calcar alb dobrogean, folosită în continuare de localnici și de șoferi deopotrivă, se găsește în localitatea Ion Corvin (fostă Kuzgun), chiar pe marginea DN3. La fel și cișmeaua din popasul rutier dintre localitățile Deleni și Pietreni, pe drumul către Mănăstirea Nașterii Maicii Domnului (Deleni).

Cișmeaua turcească din Ion Corvin

Cișmeaua turcească din Ion Corvin

Cu toate că documentasem temeinic în prealabil această tură cu ajutorul Atlasului Rutier al României, pe traseu am fost uimit de numărul de mănăstiri care nu erau trecute pe hartă.

Una dintre acestea a fost Mănăstirea Sf. Serafim de Sarov, în apropiere de Ion Corvin. Am fost curios să vizitez acest lăcaș închinat unui călugăr rus și am escaladat urcușul pe pietriș către mănăstire. Însă după 1 km de urcat încet pe foaia mică a angrenajului am fost ispitit de un pom ale cărui fructe mici și roșii – coarne – îmi aduceau aminte de anii copilăriei. Am petrecut vreo oră pentru a le culege pentru acasă pe căldura neiertătoare a amiezii și am hotărât să mă răcoresc coborând înapoi la șosea, fără a mai vizita mănăstirea. Pe data viitoare!

Mănăstirea Sf. Serafim de Sarov

Măn. Sf. Serafim de Sarov

Sunt atât de multe locuri de văzut în partea rurală a jud. Constanța încât nu ți-ar ajunge un an să le descoperi pe cele mai frumoase, darămite un weekend pe fugă. Între Urluia și Adamclisi am cupărat miere de salcâm de la unul dintre producătorii care vând produse apicole pe marginea drumului, apoi am vizitat muzeul de istorie din Adamclisi, unde am fotografiat metopele originale ale monumentului lui Traian. M-am întors în Murfatlar rupt de oboseală și din nou sub amenințarea lăsării întunericului, dar cu satisfacția unei ture memorabile.

Alte articole pe aceeași temă :
Tură prin jud. Constanţa: Murfatlar-Adamclisi

Mănăstirea Dervent: o locație bike-friendly

Schit Strunga - jud. ConstantaCa în fiecare an din 2010 încoace, am revenit în Dobrogea mea dragă pentru o nouă tură cicloturistică, de data asta pe trei zile. Am visat la acest traseu de acum vreun an și jumătate, de când încălecam pe bicicletă încă purtând atela gipsată în urma operației la gleznă. N-am mai avut răbdare să aștept vara și nici măcar nu m-a interesat prognoza meteo pentru zilele de 28-30 aprilie în care am parcurs tura.

Harta primei zile: traseu de 78 km Zimbru - Dervent

Harta primei zile: traseu de 78 km Zimbru – Dervent

Cu toate că Dobrogea este pasiunea mea, ar fi nedrept să nu menționez de la bun început că o treime din traseu a fost prin județul învecinat – Călărași – unde am acoperit deja mii de kilometri în diverse ture cicloturistice. Punctul de start/finiș al turei a fost satul Zimbru, comuna Ulmu, din jud. Călărași, de unde am pornit cu bicicleta spre sud, pe DJ304, până în localitatea Dorobanțu. Acolo, drumul județean întâlnește DN31 care te duce fie la Oltenița (în dreapta), fie la Călărași (în stânga). Am făcut stânga pe șoseaua care merge în paralel cu Dunărea, chiar dacă la o distanță respectabilă față de fluviu. Drumul se prezintă bune, iar traficul auto nu este excesiv, însă am remarcat mai multe camioane decât ultima oară când am pedalat pe aici (la tura Pe coclaurile Bărăganului). Poate economia din zonă s-a relansat și nu m-am prins eu.

Lacul Gălățui, între Bogata și Rasa

Lacul Gălățui, între Bogata și Rasa (jud. Călărași)

Traversând localitățile de pe DN31 înșirate strâns una după cealaltă pe șosea, am rămas cu impresia că economia locală se bazează pe baruri. Într-un kilometru sunt cel puțin 5 birturi de-o parte și de alta a drumului, iar de la intrarea în Ciocănești, trecând prin Bogata, Rasa, Cunești și până la ieșire din Grădiștea sunt peste 15 km de drum aproape neîntrerupt prin sate. Singura porțiune nelocuită este cea dintre Bogata și Rasa, unde șoseaua este mărginită pe partea stângă de Lacul Gălățui.

Un alt drum mărgint de apă și pe unde nu mai trecusem niciodată cu bicicleta a fost cel care merge în paralel cu Canalul Siderurgic al municipiului Călărași. Practic, este un segment al DN3 care începe înainte de intrare în oraș și duce către punctul de trecere al Dunării cu bacul, cel de la Chiciu. Drumul este destul de pitoresc, întrucât canalul care face legătura cu brațul Borcea este azi mai cunoscut pescarilor și canotorilor sportivi, la 10 ani după falimentarea Combinatului Siderurgic. Însă șoseaua este intens circulată de TIR-uri care transportă cereale și cherestea. Fără limită de viteză!

Bon fiscal pentru trecerea bicicletei cu bacul

Bon fiscal pentru trecerea bicicletei cu bacul

Deși am văzut indicatoarele către ferry-boat, am tras din obișnuiță direct către bacul ruginit de la Ostrovit S.A. pe care cred că am călătorit când eram copil. La dus mi-am cumpărat bilet, după cum se vede costă 5 lei trecerea bicicletei, în condițiile în care pentru un autoturism plătești 25 de lei. Nu mi se pare cinstit, pentru că cinci biciclete la un loc nu cântăresc cât o mașină, pe când într-o mașină încap cinci oameni, dar pe o bicicletă merge unul singur.

Ca să nu-mi mai bat capul cu astfel de gânduri, la întoarcere m-am făcut neștiutor și nu am mai dat banii pe bilet. Oricum, pasagerilor per pedes nu li se pretinde taxă de bac, spre deosebire de ferry-boat.

Încă de la debarcarea pe malul constănțean, starea șoselei este mult mai bună decât atunci când am condus mașina de la Constanța la București pe DN3. În principal pentru că drumul pavat cu dale de beton a fost între timp acoperit cu un strat subțire de asfalt care a nivelat gropile formate la fiecare 2 metri, acolo unde betonul se măcinase, și care acum împiedică plăcile să se mai miște la trecerea vehiculelor grele. În starea sa actuală, drumul este lejer practicabil cu orice tip de bicicletă, inclusiv pe o cursieră.

Această prezentare necesită JavaScript.

Odată cu trecerea în Dobrogea s-a schimbat decorul, la fel și relieful. După 60 km printr-un județ de câmpie cum este Călărași, în această parte a Constanței abia dacă întâlnești mai mult de 1 km de plat înainte ca drumul să urce și să coboare. Drept urmare, de-o parte și de alta a drumului sunt podgorii și livezi, plantații cărora le priește terenul în pantă. Vara se vând struguri de masă și fructe la șosea.

Cișmeaua din Ostrov, datată 25 iulie 1977

Cișmeaua din Ostrov, datată 25 iulie 1977

Singura localitate traversată de DN3 pe o lungă distanță este Ostrov, un sat tipic dobrogean, cu cai păscând pe pajiști și cu cișmea la stradă. Ca biciclist de cursă lungă, pentru mine orice sursă de apă potabilă merită repertoriată, iar Dobrogea are o lungă tradiție a cișmelelor, de pe vremea stăpânirii otomane. Chiar cuvântul „cișmea” vine din limba turcă. Când faci o tură prin Dobrogea, este aiurea să cumperi apă minerală Borsec sau Tușnad la PET. Prefer să gust locul prin care trec alimentându-mă cu apă proaspătă de izvor.

Tot din turcește vine și numele Mănăstirii Dervent (înseamnă „trecătoare peste apă”), un adevărat complex monahal situat între intre brațul Ostrov al Dunării si lacul Bugeac. Mănăstirea oferă călătorilor cazare temporară și am profitat de amabilitatea călugărilor, stând două nopți. De mult n-am mai dormit atât de bine ca în prima noapte petrecută aici într-o micuță chilie pentru oaspeți. M-am culcat devreme și m-am trezit complet odihnit, fără să simt în picioare cei 78 km din ziua precedentă, însă am așteptat micul dejun care se servește abia la 10:30.

Ziua a doua: între Mănăstirea Dervent și Schitul Strunga

Ziua a doua: între Mănăstirea Dervent și Schitul Strunga

Pentru ziua a doua aveam în plan un alt traseu de circa 65 km prin jud. Constanța, înaintând pe DN3 către litoral, până în prima localitate importantă, Băneasa, unde am rude îndepărtate, iar de acolo să merg în Oltina, la ruinele cetății antice Altinum.

Masa de post la mănăstire a meritat așteptarea, mai ales că diminețile sunt încă reci la sfârșit de aprilie, astfel că n-a fost rău până la urmă să plec la drum după ora 11. Lăsând o parte din bagaj la Dervent, ziua de miercuri se voia a fi o plimbare lejeră cu întoarcere la mănăstire înainte de apusul soarelui. Îmi propusesem să descopăr în ritmul bicicletei ceea ce văzusem din viteza mașinii cu câțiva ani în urmă. Relieful se continuă vălurit, însă te apără de vântul puternic din alte colțuri ale Dobrogei. Poate nu întâmplător, n-am întâlnit nicio eoliană pe tot traseul. Satele sunt mai rare decât la câmpie.

DN3 ocolește satul Lipnița, în dreptul căruia se vede de la șosea Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul și pe care n-am apucat să o fotografiez la dus din cauză că se află la mijlocul unei coborâri de circa 3 km. Este genul de coborâre unde te-ai apropia de 100 km/h pe o cursieră, iar asfaltul neted îți permite să te așezi în poziție aerodinamică și să distribui greutatea uniform pe cele două roți. Panta cuprinde și două viraje largi, însă traficul auto este redus, astfel încât poți folosi întreaga lățime a șoselei pentru a optimiza coborârea. A fost singura coborâre din cele trei zile în care am frânat pentru a mai încetini, deoarece la viteză mare se simte că roata-față este ușor descentrată și generează vibrații în ghidon.

Un drum pietruit printr-o pădurice cu mistreți

Un drum pietruit printr-o pădurice cu mistreți

Pentru că totuși am făcut această tură pe un mountain-bike (Univega Apina HT-300) echipat cu cauciucuri Schwalbe de cross-country, am căutat un prilej de a ieși de pe asfalt. Și l-am găsit pe cel mai bun la 5 km înainte de intrarea în Băneasa, acolo unde drumul național traversează Pădurea Canaraua Fetii, o rezervație naturală întinsă pe 172 de hectare. Nu era în scenariul zilei, însă o potecă pietruită rudimentar cu calcar dobrogean m-a îmbiat să mă abat de la șosea.

Și cât mă bucur că am făcut-o, pentru că am găsit un loc minunat de liniștit. Necesitatea fiziologică m-a adus sub un stejar ros de mistreți ce lăsaseră în urmă smocuri de păr în scoarță după ce s-au scărpinat. La câteva zeci de metri, o broască țestoasă a traversat cu destulă sprinteneală drumul. Am citit ulterior că ţestoasa de uscat dobrogeană – Testudo graeca ibera – e specie protejată în România.

Am urcat ceva mai mult de 1 km pe acest drum pietruit, apoi l-am coborât în viteză fără frâne, ca la competițiile de MTB, înapoi pe șosea. După încă un deal și o vale, am ajuns la popasul rutier Cișmea
Cișmeaua din calcar alb din apropiere de Băneasa

Cișmeaua din calcar alb din apropiere de Băneasa

din apropiere de Băneasa, un alt monument vechi din calcar alb, deasupra căruia s-a turnat un soclu de ciment cu o cruce de piatră în vârf. Se pare că unor creștini le este rușine de istoria islamică a Dobrogei. Mie în schimb mi-e rușine doar de cei care au vandalizat acest monument de arhitectură utilitară, ștergându-i inscripțiile gravate de pietrari și scrijelind pe margini nume profane.

Apa care curge pe țeavă este bună de băut, iar noaptea probabil animalele sălbatice din pădure vin să bea din adăpătoare. Am adunat în rucsac câteva dintre dozele de aluminiu aruncate în jurul cișmelei de către concetățeni și am plecat mai departe să-mi caut rudele din Băneasa. După socializare, am ieșit de pe DN3 și am intrat pe Drumul Județean 391A, urmând indicatorul spre Oltina. Spre deosebire de Băneasa, unde pe o lungă porțiune din național se merge pe piatră cubică, DJ 391A este complet asfaltat și în general bun. După 8 km, o intersecție invită călătorul spre Schitul Strunga.

Biserica mare a schitului de maici de la Strunga

Biserica mare a schitului de maici de la Strunga

De această dată, se merge pe un drum comunal din pietriș, potrivit pentru o bicicletă solidă. Conform indicatorului, schitul de maici de la Strunga este situat la 2 km, deși mi s-a părut ceva mai lung. Am aflat că în pădurea din apropiere trăiesc șacali. Însă odată ajuns la troița de unde se coboară de pe DC48 pe aleea mănăstirii, am avut sentimentul că a meritat să vin până acolo.

Nu doar coborârea în sine pe un traseu șerpuit, cât mai ales priveliștea asupra lacului Oltina. La mănăstire am petrecut vreo 20 de minute fără să întâlnesc pe nimeni. Mai târziu am citit că schitul Strunga are doar 6 maici în vârstă și probabil nu sunt obișnuite cu vizita neanunțată a unui călător insolit, pe bicicletă. Alertat de norii negri care veniseră deasupra mănăstirii, am făcut cale-întoarsă pe aceeași rută, fără să ajung la Oltina, cu gândul să fug de ploaie și să prind masa de seară la Dervent.

Pedalând 20 km fără oprire, o vreme am crezut că am reușit să fentez norii, însă ploaia m-a ajuns din urmă în dreptul localității Lipnița, chiar când începeam să urc dealul pe care la dus îl coborâsem în mare viteză. M-a plouat mărunt, pe o distanță de vreo 5 km, apoi în următorii 10 km a ieșit soarele. Am trăit un fenomen despre care doar auzisem de la alți cicloturiști: s-au uscat hainele pe mine.

Potecă pietruită în zona viticolă Ostrov

Potecă pietruită în zona viticolă Ostrov

După o astfel de zi plăcută tocmai pentru că a fost grea, am simțit o mare recunoștință pentru cina caldă primită în acea seară la Dervent. A doua noapte la mănăstire nu a fost la fel de liniștită, în principal din cauza unor oaspeți veniți cu autocarul. Mai mult, a plouat până spre dimineață, astfel încât am așteptat cu plăcere ora relativ târzie a dejunului pentru ca șoseaua să se usuce și să crească temperatura. Mi-am luat rămas bun de la părintele Atal care mi-a oferit găzduire la mănăstire și am pornit la drum fără grabă aproape de amiază.

Am rememorat cu plăcere formele podișului Dobrogei de sud și mi-am propus să-mi fac un obicei din a veni aici. M-am îmbarcat pe același bac ruginit și am trecut înapoi în județul Călărași. Ca să variez și nu în ultimul rând să mai scurtez fie și cu câțiva kilometri călătoria de întors, n-am mai mers pe DN31 prin Ciocănești și Grădiștea, ci am continuat pe DN3 prin Vlad Țepeș și Plevna, până la Zimbru. O tură de poveste!

Manastirea DerventPrima tură cicloturistică pe anul 2015 a avut ca punct central Mănăstirea Dervent, unde am petrecut două nopți. O cunoșteam fugitiv dintr-o vizită anterioară, în 2009, însă abia mai recent am citit pe un forum că oferă și cazare temporară călătorilor. Am accesat site-ul oficial www.dervent.ro și am găsit imediat un număr de telefon special pentru cazare. Mi-a răspuns un preot amabil, care m-a asigurat că mă primește la mănăstire după ce i-am spus că vin cu bicicleta dinspre Ostrov și vreau să parcurg un traseu prin zonă. Întrebându-l pragmatic despre cât costă cazarea și cele două mese pe zi pe care le oferă mănăstirea, părintele Atal mi-a spus că la Dervent nu există tarif și că oaspeții lasă doar opțional o mică sumă de bani la plecare. Chiar și bicicleta este cazată peste noapte într-un loc păzit.

Mănăstirea Dervent, oază de linişte în sud-vestul Dobrogei

Dervent este o oază de linişte în sud-vestul Dobrogei

O frumoasă întâmplare (sau poate că așa au fost lucrurile rânduite) a făcut să-l întâlnesc pe părintele Atal încă de la îmbarcarea pe bacul care ne-a trecut Dunărea de la Chiciu (jud. Călărași) pe malul constănțean, spre Ostrov. Un om cultivat și cunoscător al istoriei antice a Dobrogei, părintele care se ocupă de găzduirea călătorilor la Dervent mi-a povestit că este obișnuit de ani buni să primească cicloturiști la mănăstire. Dar că în larga lor majoritate nu sunt români, ci străini în special din Germania, Austria, Franța și Marea Britanie care fac Turul Dunării pe bicicletă. Sezonul lor începe din luna iunie, iar ultimii „rătăciți” ajung prin octombrie, înainte să se strice vremea. Deși am mai citit povești ale unor cicloturiști români cazați la Dervent, sunt foarte surprins de faptul că mai mult străinii descoperă pe două roți peisajele din această parte a României și se bucură de ospitalitatea monahală.

Așa îți apare Mănăstirea Dervent venind dinspre Ostrov

Așa îți apare Mănăstirea Dervent venind dinspre Ostrov

De la debarcarea în județul Constanța ai de străbătut un drum (DN3) de circa 19 km până la Dervent, pe un asfalt suficient de bun încât să fie practicabil cu orice tip de bicicletă, iar decorul natural este absolut minunat. Mănăstirea se află pe partea stângă, în sensul de mers dinspre Ostrov către litoral, și este un obiectiv imposibil de ratat, la jumătatea unui deal care domină două întinderi de apă de-o parte și de alta a drumului.

Chiar dacă nu ai în plan să înnoptezi la mănăstire, merită să oprești pentru a împrospăta rezervele de apă de la izvorul din incintă sau de la cel aflat la 300 metri și despre care se spune că ar avea proprietăți vindecătoare. În weekend-urile de vară se formează coadă la Izvorul Tămăduirii, motiv pentru care personal prefer vizitele în extra-sezon.

Mănăstirea care poartă hramul Sf. Paraschiva este situată în mijlocul acestui complex monahal, iar spațiile de cazare pentru turiști, pe două etaje, la fel și sala de mese de la parter, sunt în imediata apropiere a lăcașului de Reguli cazare Manastirea Derventcult de la Dervent. Ceea ce înseamnă că trebuie respectate unele reguli de conduită mănăstirești, pentru că nu este un hotel. Ca orice așezare călugărească, își rezervă dreptul de a-și selecta oaspeții pe criterii de moralitate creștină, aviz cuplurilor necăsătorite și celor mult prea petrecăreți.

Regulamentul de cazare este afișat pe partea interioară a ușii din fiecare dintre camere. În mare parte sunt reguli de bun simț care ar trebui respectate de toată lumea chiar și acasă. Cu toate că este menționată explicit obligația de a fi prezent de slujbe, în realitate este mai degrabă o recomandare, nu o constrângere.

Programul de masă este însă unul strict: micul dejun la ora 10:30 după slujba de dimineață, iar cina de la ora 18:00, înaintea slujbei de seară. Nimeni nu mănâncă până când părintele stareț nu dă binecuvântarea și începe o scurtă predică. Mâncarea este de post, dar în unele zile este servit pește sau smântână, brânză și lapte. Coliva este cea mai delicioasă pe care am mâncat-o vreodată.

Cămăruțele sunt asemenea unor chilii utilate spartan, cu minimum de mobilier: până la 4 paturi, o măsuță, un scaun, calorifer și o priză. Icoane pe pereți și un covor rustic pe podeaua din lemn. Totul

Confortul este bazat pe strictul necesar

Confort bazat pe strictul necesar

este simplu, dar funcțional și curat. Baia și grupul sanitar, separate pentru bărbați și femei, sunt la comun pe etaj. Nici vorbă de televizor sau telefon. Ar fi fost deplasat să întreb de wireless, așa încât presupun din oficiu că nu se numără printre dotări. În definitiv, la o mănăstire vii să cauți odihna și liniștea, nu agitația vieții cotidiene. Cert este că nu mi-a lipsit nimic în cele două zile (de marți seară până joi dimineață) petrecute aici.

A fost un privilegiu ca în ziua în care am ajuns la Dervent să fiu singurul care asistă la o slujbă de seară minunat oficiată de patru preoți. Părintele Atal mi-a permis amabil să rămân două nopți la mănăstire, în loc de una cât se obișnuiește, pentru ca în ziua de miercuri să pot parcuge încă un traseu cu bicicleta, până la Schitul Strunga. Per total a fost o experiență cu totul deosebită, o rupere din rutina zilnică, după care tânjeam de multă vreme.

Dealurile DobrogeiAccidentarea de la Trofeul Chindiei, urmată de examenul de licență, apoi unul de admitere la master și primul semestru de masterat – toate acestea m-au ținut vara și toamna trecută departe de traseele lungi. Ca și cum nu ar fi fost de ajuns, iarna 2013 a ciupit cam mult din primăvară, astfel că iată-mă ieșind la prima tură cicloturistică din acest an (adică dincolo de Cernica) abia la mijlocul lunii aprilie.

Traseu cu plecare și sosire în Murfatlar (83 km)

Traseu cu plecare și sosire în Murfatlar (83 km)

Dar a fost una dintre acele ture pentru care toată așteptarea a meritat. Și am tot visat la o astfel de ieșire încă de cum am văzut că s-a topit zăpada. O tură solitară cu bicicleta care să-mi exorcizeze toate neîmplinirile și nefericirile strânse într-o iarnă întreagă în care n-am plecat din București.

Și nici că se putea un decor mai potrivit pentru o tură cicloturistică de-a dreptul terapeutică decât Dobrogea, un colț de țară care mă fascinează mai mult decât oricare altul. Când pedalez de nebun pe drumurile județului Constanța simt că mă aflu pe teren propriu sau chiar că „râul și ramul” îmi sunt aliați. La senzația că în Dobrogea mă simt acasă contribuie din plin și faptul că în Murfatlar am familie și prieteni la care mereu revin cu plăcere.

Duminică a fost o zi în care vântul m-a urmărit pe autostradă din București până la Murfatlar, acolo unde am descălecat de la volan pentru a încăleca pe șaua bicicletei. Traseul zilei îl aveam în minte încă de astă iarnă: Murfatlar – Siminoc – Medgidia – Peștera – Pietreni – Viișoara – Ciocârlia și înapoi în Murfatlar după o buclă de 83 km pe șosele șerpuite care urcă și coboară pe dealurile Dobrogei.

Satul Siminoc din jud. Constanța

Satul Siminoc din jud. Constanța

Totul pe un mountain-bike cu cauciucuri late cu crampoane deloc potrivit pentru o tură de asfalt, dar nici nu am avut de ales, căci era singura bicicletă funcțională dintre cele patru ale mele. Această tură m-a adus în localități prin care nu mai fusesem niciodată, prima dintre ele fiind Siminoc, un sat care ține de orașul Murfatlar și al cărui nume este dat de o plantă medicinală și aromatică – Helichrysum arenarium – numită în popor „siminoc”. Nu doar că această plantă cu flori galbene se întâlnește pe terenurile virane din interiorul localității, dar figurează și pe panoul de ieșire din sat, către Valea Dacilor.

Chiar la ieșire din Siminoc îți atrage atenția prin insolit așa-numitul “Canadian Village“, de fapt vreo trei case în stil nord-american, construite pe vremea boom-ului imobiliar, când se avea în vedere un întreg cartier de case ieftine pentru tineri.

Dacă drumul până în Siminoc pare intens bombardat, de aici șoseaua devine foarte bună, întrucât duce către intrarea pe noul tronson al autostrăzii A2 (Cernavodă-Constanța). De la sensul giratoriu care te trimite pe autostradă am continuat pe Drumul Județean 381 către municipiul Medgidia, iar în scurt timp am ajuns în localitatea Valea Dacilor, unde se îți sare în ochi de la distanță o frumoasă geamie musulmană ridicată pe la 1858 din calcar alb (material de construcție „trademark” pentru Dobrogea). Acum că am lăsat în urmă ieșirea pe autostradă, traficul rutier este din ce în ce mai rarefiat, iar mașinile trec pe lângă mine la o distanță sigură, ceea ce nu poate decât să mă bucure.

Pantă / rampă de 7%

La ieșirea din Medgidia urci o rampă de 7%

Mai puțin plăcut este faptul că în Medgidia există un singur indicator pentru direcția Ostrov și nu îl găsesc decât ocolind foarte mult prin oraș. Partea bună este că am început să-l învăț, amintindu-mi foarte bine traseul pe care l-am urmat prima oară când am ajuns cu bicicleta în Medgidia, respectiv anul trecut în luna mai, la a doua tură pe Canalul Dunăre-Marea Neagră. Cu indicații amabile de la un localnic, găsesc ieșirea din oraș către Peștera, pe Drumul Județean 222. Podgoria de la marginea Medgidiei domină priveliștea cât vezi cu ochii sau mai exact până unde este obturată de un deal pe care urci o rampă cu înclinație medie de 7% după cum arată indicatorul. Ascensiunea nu se întinde pe mai mult de 1 km, dar fizicul meu neantrenat în această perioadă a anului o resimte ca pe o dificultate serioasă, demnă de angrenajul cel mai ușor: foaie mică și pinion mare. Dealurile sunt o prezență constantă pe tot traseul, dar nu la fel de abrupte.

Asta e tot ce a mai rămas din valul lui Traian

Asta este tot ce a mai rămas din valul lui Traian

Conform hărții din Atlasul Rutier, între Medgidia și Peștera, DJ 222 taie o secțiune din valul lui Traian, celebra linie fortificată din lemn, pietriș și pământ care apăra în antichitate provincia romană Moesia Inferior de atacurile barbarilor din nord. Din păcate, singura parte clar vizibilă a acestei secțiuni a valului este doar cea de lângă șosea, restul fiind aproape nivelat de utilajele agricole.

Câțiva kilometri dincolo de valul lui Traian, DJ 222 trece peste Autostrada Soarelui (A2) și apoi continuă foarte virajat până în localitatea Peștera, reședința comunei cu același nume. Cândva pe la mijlocul anilor ’80, aici am însoțit-o pe mama în vremea când era învățătoare la școala din sat.

Epavă de ARO M461 într-o curte din satul Peștera

Epavă de ARO M461 într-o curte din satul Peștera

Astăzi, în afară de un ARO M461, transformat în betonieră, pe care l-am ochit în curtea unei case în construcție, și de o troiță nou-nouță (2012) și extravagantă, amplasată la intersecția cu drumul care duce către satul Ivrinezu Mare, abia daca îți atrage atenția ceva deosebit în Peștera. De aici, DJ 222 către Pietreni străbate doar dealuri și terenuri sălbăticite pe unde mișună numai iepuri și păsări.

Trec minute în șir până să vezi o mașină, iar asta contribuie la starea de spirit liniștită, aproape „zen”, care te încearcă rulând prin aceste locuri.

Absolut spectaculos este un amfiteatru natural din stâncă, la care ajungi abătându-te circa 30 de metri de la asfalt. Are trepte din piatră roșiatic-portocalie, iar în partea superioară sunt câteva grote.

Un adevărat amfiteatru natural din stâncă

Un adevărat amfiteatru natural din stâncă

Pe jos se găsesc unele bucăți din stâncă, dar și fragmente de corali fosilizați din marile recife care se aflau în urmă cu multe milioane de ani pe teritoriul Dobrogei actuale. Tot ce vezi și atingi aici are o istorie. Unele au o istorie personală pentru mine și familia mea, altele la scara istoriei naționale și altele la nivelul erelor geologice ale Pământului. Ca de fiecare dată, iau cu mine în rucsac o astfel de bucată de coral preistoric. Dar trebuie să fiu pragmatic și să respect „scenariul”, adică harta traseului, la care mă uit frecvent.

La fel consult și ceasul, iar când s-a făcut ora 18 și încă n-am ajuns în Pietreni, decid să măresc ritmul de pedalat și să răresc opririle pentru poze. Mă odihnesc puțin la izvorul de la Palaz Grup, pe care l-am descoperit la tura Murfatlar-Adamclisi din urmă cu doi ani și jumătate. De acolo mai sunt fix 30 km până în Murfatlar și ceva mai mult de două ore de lumină naturală, iar partea cea mai proastă este că vântul bate fără încetare din față. Ca și cum nu era de ajuns, Drumul Național 3 este mai rău decât județenele 381 și 222 pe care am pedalat până aici. Marginea șoselei este ondulată și pe alocuri spartă sau surpată, iar îngustimea ei face necesar să mă dau la o parte atunci când din spate trec camioane care nu au loc să încalece axul drumului ca să mă depășească în siguranță. Dar sunt „acasă” în Dobrogea, unde norocul este de partea mea, astfel că am ajuns cu bine și încă pe lumină în Murfatlar, după prima tură pe 2013. Și următoarea vine curând.

Geamia de 150 de ani din Valea Dacilor

Geamia veche de 150 de ani din satul Valea Dacilor

Tell neolitic lângă Autostrada A2 ?

Să fie oare un tell neolitic lângă Autostrada A2 ?

Asfaltul este OK între Medgidia - Peștera - Pietreni

Asfaltul este bun între Medgidia – Peștera – Pietreni

Troița din satul Peștera

Troița din com. Peștera

Frumoasa biserică din Pietreni, jud. Constanța

Frumoasa biserică din Pietreni, jud. Constanța

Pietreni - Murfatlar: 30 km pe DN3

30 km pe DN3, între loc. Pietreni și Murfatlar