Tag Archive: Cu bicicleta la mare


Lucian MandrutaDupă un Revelion mai lipsit de excese decât alte dăți, am răspuns prezent la evenimentul Facebook „1 ianuarie – Prima iesire cu bicicleta în 2016”, distribuit de pagina Cu bicicleta la mare.

Promisiunea era întâlnirea grupului de bicicliști în parcul Herăstrău, la intrarea dinspre piața Charles de Gaulle, urmată de o tură lejeră în jurul parcului și, poate, până la Tunari. Amfitrionul a fost omul de televiziune Lucian Mândruță, care s-a declarat suprins să vadă că, pentru prima oară, mai toți cei care și-au anunțat participarea cu un click pe Facebook au și venit în carne și oase la eveniment.

Ultima oară am fost la un eveniment al lui Lucian Mândruță în urmă cu 5 ani și jumătate, mai exact la ediția 2010 a turei Cu bicicleta la mare, un fiasco personal. De această dată, în timp ce dădeam roată prin Băneasa și Pipera, am avut ocazia să vorbesc cu Lucian despre planurile sale cicloturistice pe 2016, între care o tură la Tulcea m-a interesat cel mai mult. Plimbarea în sine a fost neașteptat de plăcută în plutonul pestriț de începători și avansați, poate mai puțin lunga oprire la un fast food de pe traseu. Îmi doresc să mai particip anul ăsta și la alte ture/plimbări organizate de Lucian Mândruță.

Anunțuri

Fântâna Turcului

 Vara trecută am redescoperit Mănăstirea Cernica în timpul unei mici plimbări cu bicicleta la marginea Bucureștiului, la care i-am avut ca invitați pe amicul Silviu (din tura „Cu bicicleta la mare” ediția 2010) și pe viitoarea lui soție. De atunci a devenit pentru mine o haltă obligatorie ori de câte ori ies din oraș prin Pantelimon, în special grație unui obiectiv de o mare importanță practică: Fântâna Turcului.

Vedere către biserica Sf. Gheorghe, pe insula omonimă

În realitate, Fântâna Turcului este un izvor cu apă potabilă amenajat în urmă cu aproape 200 de ani și te întâmpină pe partea stângă, la nici 50 metri după ce intri în incinta mănăstirii pe poarta mare, dinspre șosea (DN 301).

Cu apa sa rece, bună și… gratis, Fântâna Turcului are o valoare strategică pentru orice cicloturist cunoscător. În orice zi a săptămânii, cel puțin pe lumină, paznicul mănăstirii permite liberul acces bicicliștilor și pietonilor fără să-i ceri voie (sunt taxate doar mașinile). E obișnuit cu multă lume care vine aici să ia apă de băut pentru acasă, în sticle și bidoane de plastic, mai ales în weekend.

Un firicel de apă curge printr-o țeavă din peretele de piatră, dar cât de valoros ți se pare atunci când vii însetat de la un atrenament de mountain-bike prin pădurea Cernica sau o tură pe șosea cu bicla!

Apă proaspătă și rece de izvor

Dincolo de rațiunea practică de a veni la izvor pentru a-ți potoli setea pe timp de vară, nu este deloc de neglijat nici sentimentul că vizitezi un loc religios și istoric, care poartă amprenta vremurilor tulburi de acum două secole. Dacă Mănăstirea Cernica este atestată documentar din 1608, Fântâna Turcului are circa 200 de ani. Dar este în primul rând curios de ce numele unei fântâni din incinta unei mănăstiri creștin-ortodoxe din România face referire la un turc „păgân”.

Ei bine, una dintre multele legende ale Mănăstirii Cernica vorbește despre anul 1821, când un pașă care avea tabăra în satul Pantelimon voia să jefuiască sfântul lăcaș. Dar înainte de atacul plănuit noaptea, pe când turcul își bea cafeaua, un argat de-al său a încercat să-l asasineze cu o armă de foc. Însă glonțul s-a oprit într-o pungă cu galbeni, iar turcul a scăpat cu viaţă. Marcat de această întâmplare, paşa a renunțat la atac, ba mai mult a trimis la mănăstire acei galbeni, bani din care starețul Calinic a pus să se construiască la intrare o mică fântână, cunoscută până astăzi ca „Fântâna Turcului”.

Povestea este considerată o minune înfăptuită de Sf. Calinic Cernicanul, prăznuit anual pe 11 aprilie.

Așa arăta inițial Fântâna Turcului

Fântâna Turcului are o priveliște fabuloasă asupra lacului Cernica și spre biserica Sf. Gheorghe (momentan în renovare), aflată de pe ostrov. Coloanele din piatră ale fântânii, frumos decorate și consolidate probabil mai recent cu un cadru metalic așa cum au în interior multe biserici vechi, nu lasă nicio urmă de îndoială că este o construcție de secol XIX.

Însă pe website-ul Mănăstirii Cernica am întâlnit o fotografie de arhivă cu o față mult schimbată a fântânii: cu arcadele acoperite de picturi murale și cu acoperiș din țiglă veche. Regretabil este că la ultima renovare picturile – în loc să fie restaurate! – au fost acoperite de tencuială și văruite, întregul edificiu pierzându-și din personalitate și din autenticitate.

Nu sunt expert în arhitectură bisericească, dar consider la fel de nepotrivit sau neinspirat faptul că acoperișul original, plat, a fost înlocuit cu unul țuguiat, probabil dorind a imita stilul maramureșean. Personal, mi se pare că prin acest nou acoperiș (mai înalt decât însăși construcția) s-au stricat proporțiile originale ale clădirii, estetica întregii structuri având foarte mult de suferit. Mare păcat!

Chiar și cu aceste mici inconveniente de natură subiectivă, Fântâna Turcului rămâne o minunată oază de liniște lângă oraș și un loc unde să vii cu plăcere pentru apa de izvor, însă cinstindu-l cu respect.

Alte articole pe aceeași temă :
Cicloturism ecumenic (08.02.2012)

Vedere dinspre malul lacului

 
 

Remember 2011


Inspirat de un articol publicat pe blogul lui Marian Frunzeanu, am fotografiat numerele de concurs pe care le-am avut la competițiile de mountain bike la care am luat startul în 2011. Dacă bunul prieten Marian se poate mândri cu vreo două duzini de curse disputate, un titlu național la MTB Marathon și alte trofee câștigate, eu am colecționat anul trecut doar amintiri și experiențe – unele plăcute, altele mai puțin. Și mărunta satisfacție personală de a fi trecut linia de finiș la toate aceste trei maratoane.

Finiș la “Maratonul Vinului” de la Urlați

Prima competiție a mea din 2011 a fost “Maratonul Vinului”, eveniment la care mi-am dorit să particip imediat ce am aflat că printre organizatori se numără olandezul Marco Kind, pe care îl cunoscusem cu un an în urmă, cu ocazia turei “Cu bicicleta la mare”. Întâmplarea făcuse atunci ca eu să port un combinezon cu însemnele unei echipei belgiene, iar Marco le-a recunoscut ca fiind ale unui club de ciclism nu departe de locul în care s-a născut, astfel că a intrat în vorbă cu mine, povestind despre sportul cu pedale și despre puținele cuvinte din limba flamandă pe care le cunosc, gen “Ronde van Vlaanderen”.

Caravana de concurenți din „Maratonul Vinului” 2011 era cât pe ce să plece fără mine, căci bicicleta Univega Alpina HT-300 cu care trebuia să particip încă nu venise, când mai erau doar 10 minute până la start! Și iat-o venind în cele din urmă, când deja se auzea numărătoarea inversă, cu cauciucurile dezumflate. Noroc cu standul Giant, unde am reușit să le umflu, și cu Marian Frunzeanu, care m-a ajutat să montez pe cadru emițătorul și numărul de concurs, cu priceperea unuia care mai făcuse acest lucru de multe ori înainte. Întârzierea cu aceste pregătiri m-a făcut să iau startul din coada plutonului de circa 400 de concurenți, astfel încât fierbeam de nervi când trecuse un minut de la semnalul de start, iar grupul în care mă aflam încă nu plecase în cursă. Mi-a fost învățătură de minte să nu mai pornesc din coada plutonului.

Depășind cu greu sute de concurenți care abia descoperiseră bicicleta, mi-am făcut loc într-un grup care rula cu o viteză la care mă simțeam confortabil. După ce am trecut fluierând pe lângă primul punct de realimentare, am capotat pe ultima cățărare de pe traseu, unde m-au depășit câteva zeci de concurenți. Nu m-a ajutat deloc pe urcare faptul că nu reglasem bine șaua pe înălțime și în plus avea un unghi înclinat spre spate, deloc confortabil. Apoi am stat minute bune la ultimul punct de realimentare. Dacă aș fi avut ciclocomputer nu aș fi oprit, știind cât de aproape era finișul. Pe ultima coborâre de la intrarea în oraș am avut ocazia să o depășesc pe Oana Soare, care avea să se claseze pe locul al III-lea la Semimaraton Feminin. Am terminat traseul scurt (30 km) în 1h56’59″6.

Interviu pentru un post local de radio din Râmnicu Vâlcea

După episodul de la Urlați mi-am zis că întrecerile de MTB nu sunt de mine și că nu mai vreau să trec prin umilința de a termina concursul la 35 de minute de învingător. Și totuși o prietenă m-a invitat să particip la „Vâlcea Bike Fest”, un concurs organizat în orașul ei natal. Deși la prima ediție, evenimentul a fost bine organizat și i-aș acorda premiul «best value for money», adică pentru taxa de înscriere de 50 lei primeai un pachet consistent la start, un prânz la sosire și o mobilizare bună pe traseu din partea arbitrilor. Mi-a plăcut ideea startului festiv din fața unui mall urmat de un start real în cursă, însă nu am agreat deloc faptul că toată caravana concurenților a fost oprită în loc la ieșirea din oraș pentru 10-15 minute, timp în care plutonul, care se răsfirase potrivit ritmului în care voia să meargă fiecare, s-a compactat sufocant. Deși am avut grijă de data aceasta să mă plasez la start din primele linii, din cauza acestei staționări inoportune am retrăit neplăcerile de la „Maratonul Vinului”, strigând mereu «ține drept!» către concurenții ajunși în față care îmi tăiau calea. Din fericire, nu mai erau 400.

Dar coșmarul pentru mine abia urma să vină, căci șaua mi-a făcut din nou probleme. Cu o zi înainte fusesem la service cu bicicleta pentru punerea la punct în vederea concursului, iar mecanicul mi-a uns tija șeii (?!) care la primele șocuri de pe traseu începea să se miște în lateral și să coboare în cadru. După circa 10 opriri ca să ridic șaua, mi-a venit ideea să blochez tija cu trei fire de iarbă uscată, iar improvizația a funcționat. Recuperând furios timpul pierdut, am fost surprins să o depășesc fluierând pe Vanessa Plumbotă într-o zonă de cățărare. Însă am forțat la maximum abia pe drumul de asfalt care a precedat intrarea în orașul de start/sosire – Râmnicu Vâlcea. Am terminat traseul Hobby (21 km) în 1h14’51” respectiv cu al 7-lea timp la categoria mea de vârstă.

După circa 9 ore pe traseu - medalie de finisher la Șugaș

Tot în octombrie, la numai o săptămână după concursul de la Vâlcea a urmat „AlpinSport Matathon”, la Şugaş-Băi (jud. Covasna), o cursă care se dorea a fi una de o dificultate extremă. Pentru a fi sigur că sunt prezent la start și că nu pierd taxa de înscriere oricum piperată (90 lei), am ajuns în mica stațiune de lângă Sfântu Gheorghe cu o seară înainte. Spre consternarea mea, ploaia măruntă care începuse să cadă odată cu lăsarea întunericului s-a transformat spre dimineață în ninsoare, iar frigul pătrunzător și umezeala i-au determinat pe unii concurenți să plece direct acasă. Deși deloc echipat pentru astfel de condiții, am luat startul cu speranța că 54 km se parcurg repede dacă este multă coborâre, că poate n-a nins peste tot sau că vremea se va mai încălzi pe parcurs. Însă niciunul dintre aceste gânduri optimiste nu s-a adeverit.

Ba mai mult, am făcut pană la roata-față după nici 5 km de la start. Ca și la concursurile precedente nu aveam nimic de depanare, nici măcar pompă, străduindu-mă să păstrez greutatea la minimum. Dar nici prin gând nu-mi trecea să abandonez, așa că am continuat pe pană, cerșind câte o pompă de la ceilalți concurenți sau de la punctele de control și realimentare. Am aflat cu acest prilej că nu trebuia înțeleasă ad literam promisiunea organizatorilor că fiecare arbitru de pe traseu are cele necesare pentru depanare. Ajungând mereu printre ultimii la aceste puncte găseam fructe pline de noroi de la ceilalți concurenți, astfel că ronțăiau între dinți, precum și apă rece ca gheața. Dar cel mai mult mi-a displăcut sadismul organizatorilor în privința ultimilor 5 km ai traseului. Ridicol de periculos în condițiile date și peste măsură de dificil pentru concurenții de la traseul scurt. Mai întâi prin albia unui torent pe unde am ținut bicicleta la vale căci nu mai funcționau deloc frânele, apoi un push-bike crâncen în urcare pe rădăcini de copaci. Am terminat traseul scurt (54 km) în 8h54′.

Maratonul Vinului (4 iunie), Urlați. jud. Prahova)

Vâlcea Bike Fest (2 oct.), Râmnicu Vâlcea, jud. Vâlcea

Alpin Sport Marathon (9 oct.), Șugaș, jud. Covasna

Ieri l-am revăzut pe Florin Leonte pentru prima oară după tura „Cu bicicleta la mare” (1-2 mai). Este printre puţinii veterani ai ciclismului de performanţă care manifestă un interes dezinteresat în direcţia promovării mersului pe bicicletă – pe orice fel de bicicletă şi de către oricine! Pentru expertiza lui, plus timpul şi energia inepuizabilă pe care le cheltuie în acest sens, Florin merită respectul meu. Şi cred că multă lume ar trebui să-l respecte. Sunt pe deplin conştient de valul de contestatori la adresa lui Florin – băieţi care declară pe forumuri că au trecut de la admiraţia pentru el până la ură viscerală.

Din experienţa a 29 de ani de viaţă am învăţat să mă feresc să admir contemporani, cu atât mai puţin pe cei pe care îi cunosc, oricât de plini de calităţi mi s-ar părea la un moment dat. Pentru că oamenii pe care îi admiri cel mai mult te pot dezamăgi cel mai tare. Consider că este dreptul oricărei persoane de pe Planetă să mă dezamăgească măcar o dată în viaţă – toţi prietenii mei au făcut-o deja mai mult sau mai puţin grav, dar dacă aş renunţa la toţi aceştia, ar însemna să rămân singur pe lume. Şi sunt destul de sigur că şi eu am greşit faţă de ei, măcar o rundă.

Poate că şi Florin mă va dezamăgi într-o zi; spre exemplu mă va lăsa în urmă la un antrenament pe DN1 şi mă voi întoarce acasă noaptea, cu o mână sfâşiată de un urs panda. Dar asta nu ştirbeşte cu nimic respectul meu pentru faptul că îşi face timp şi îşi asumă rolul de organizator la marşuri pe bicicletă sau antrenamente pentru cicliştii amatori. Îşi pune în joc priceperea (atât cât consideraţi că are sau nu) şi mai ales se implică, pune suflet în ceea ce face.

Tot din experienţă personală pot să vă spun cu cât dispreţ sunt priviţi cicliştii amatori de către antrenorii de la cluburile de performanţă. Sunt sătul de atitudinea lor (nejustificat) superioară şi de prejudecăţile lor de două parale (de exemplu: „dacă eşti trecut de 18 de ani, nu mai poţi să practici un sport de performanţă”) şi am fost mulţumit că nu le-am întâlnit la Florin Leonte. Unii nu-l consideră antrenor adevărat, dar dacă asta înseamnă să fii antrenor adevărat, mai bine mă lipsesc şi ies de unul singur pe velodrom sau fac ture pe la ţară.

Ce mai îmi place la el este şi acel „trademark personal”, pe care îl ştiu toţi membrii comunităţilor virtuale de ciclism din România, dar şi… tot mai mulţi şoferi bucureşteni. Când participă la defilări prin oraş cu bicicliştii de rând, atunci când plutonul se opreşte la semafor, Florin ridică în chip războinic bicicleta deasupra capului. Nu este un gest anti-şoferi, ci unul pro-biciclişti. Florin Leonte este un tip carismatic şi s-a erijat într-un exponent al fenomenului ciclist de masă, responsabilitate pe care puţini au dovedit că ar fi dispuşi să şi-o asume. Baftă, Florin!


Anul trecut, în ajun de 1 Mai, am auzit din întâmplare o știre la radio despre caravana bicicliștilor către mare, iar imaginația mi s-a inflamat instantaneu. Însă deja îmi confirmasem participarea la evenimentul Red Bull F1 Mix, de la Mamaia, astfel că am înghițit în sec și mi-am spus “la anul”. De puține ori mi se întamplă să reiau chestiile pe care le amân cu un an (de pildă, examenul de licență), însă de data asta am lăsat orice deoparte, cu gândul că voi petrece weekend-ul de “Ziua Muncii” pe bicicletă și că la ultimele pedale voi simți în nări briza sărată a mării. Și n-am fost singurul din redacția TopGear, colegul Vlad Mitrache fiind și el amator de o asemenea aventură, la fel ca și Silviu Mocanu, fostul nostru junior DTP. Împreună cu ei, m-am înscris în caravana «Cu bicicleta la mare» și am plecat la drum sâmbătă dimineață, în ideea unui traseu de aproape 300 km.

Silviu, cu telefonul lipit de ureche

Pentru că mersul cu bicicleta pe autostradă este interzis, organizatorii și Poliția ne-au deturnat pe un drum ocolitor, ce-i drept mai pitoresc decât peisajul monoton de pe A2 și cu mai puțini bizoni în trafic. Astfel, după startul festiv de la Circul Globus, am ieșit din București prin comuna Pantelimon, rulând în mai multe plutoane pe DN3, până la Drajna, unde am început să urcăm spre Slobozia, iar de acolo am ajuns în efectiv complet la Amara, unde s-a încheiat prima zi de mers, la capătul a 140 km care ne-au stors de energie. Poate că și excesele de efort (ieșind din plutonul 3 și sprintând până în fruntea primului pluton) și-au spus cuvântul, însă la Amara, toți trei contemplam drumul de întoarcere spre București, cu trenul. Poate a fost apa deosebită (cu miros de apă minerală) care curgea la dușul hotelului din Amara sau poate întâlnirea la masă cu Virgil Gălățanu – un om simplu, dar extraordinar, care a făcut turul lumii pe bicicletă – dar a doua zi am simțit că pot să ajung la mare și am continuat drumul. A dezertat doar Vlad, care a preferat să ajungă la mare cu mașina. A știut când să pună punct aventurii – la care s-a descurcat cu brio, dacă mâ gândesc că a descoperit bicicleta abia acum vreo 8 luni.

Nici mie nu mi-a fost ușor să mă urc în șaua bicicletei, așa că am renunțat la ambițiile din prima zi și am apelat la șiretlicuri ca să rămân în caravană: am rulat în plasa mașinilor oficiale sau a altor bicicliști pe post de paravan atunci când bătea vântul. Drumul până la Hârșova a fost OK și pot spune ca m-am “odihnit” după risipa de energie din ziua precedentă, însă Podișul Doborogei, cu nenumăratele sale văi, și mai ales vântul au fost cam mult pentru mine. Dupa o agonie de circa 10 km pe care i-am parcurs în vreo oră, am abandonat în localitatea Gălbiori din jud. Constanța, în dreptul bornei care indica 49 km până la finiș. Rămăsesem fără apă, fără nimic de ronțăit, iar pe înserat se lăsase răcoare – deloc confortabil în costumul meu de poliester.

Pauză de masă în Lehliu, jud. Călărași

În localitatea următoare (Dorobanțu), aproape tot plutonul a abandonat, iar organizatorii au chemat autocarele cu care urma să ne întoarcem în București. Cu umilința de a nu mai avea bani destui pentru “biletul” de autocar (l-am finanțat pe amicul Silviu care nu a vrut să plătească prin card la Amara și în benzinării, urmând să-mi restituie împrumutul abia la primul bancomat din Constanța), ne-am întors în București, minunându-ne de drumul parcurs.

Am rămas însă cu o experiență care intră lejer într-un Top 25 al celor mai frumoase zile din viața mea și cu destule lucruri învățate. Unul dintre ele a fost să nu mai plec la un drum de 300 km pe șosea cu un mountain bike cu cauciucuri cu crampoane și late cât ale autocarului! Felicitări organizatorului (Geo de la “Bate Șaua”) și mulțumiri lui Lucian Mândruță, care ne-a scos din impasul de a rămâne și acum în minunata comună Dorobanțu. Cât despre mersul pe bicicletă până la mare, mi-am zis din nou “la anul”… și cred că mă voi ține de cuvânt!