Tag Archive: DN 3


Schit Strunga - jud. ConstantaCa în fiecare an din 2010 încoace, am revenit în Dobrogea mea dragă pentru o nouă tură cicloturistică, de data asta pe trei zile. Am visat la acest traseu de acum vreun an și jumătate, de când încălecam pe bicicletă încă purtând atela gipsată în urma operației la gleznă. N-am mai avut răbdare să aștept vara și nici măcar nu m-a interesat prognoza meteo pentru zilele de 28-30 aprilie în care am parcurs tura.

Harta primei zile: traseu de 78 km Zimbru - Dervent

Harta primei zile: traseu de 78 km Zimbru – Dervent

Cu toate că Dobrogea este pasiunea mea, ar fi nedrept să nu menționez de la bun început că o treime din traseu a fost prin județul învecinat – Călărași – unde am acoperit deja mii de kilometri în diverse ture cicloturistice. Punctul de start/finiș al turei a fost satul Zimbru, comuna Ulmu, din jud. Călărași, de unde am pornit cu bicicleta spre sud, pe DJ304, până în localitatea Dorobanțu. Acolo, drumul județean întâlnește DN31 care te duce fie la Oltenița (în dreapta), fie la Călărași (în stânga). Am făcut stânga pe șoseaua care merge în paralel cu Dunărea, chiar dacă la o distanță respectabilă față de fluviu. Drumul se prezintă bune, iar traficul auto nu este excesiv, însă am remarcat mai multe camioane decât ultima oară când am pedalat pe aici (la tura Pe coclaurile Bărăganului). Poate economia din zonă s-a relansat și nu m-am prins eu.

Lacul Gălățui, între Bogata și Rasa

Lacul Gălățui, între Bogata și Rasa (jud. Călărași)

Traversând localitățile de pe DN31 înșirate strâns una după cealaltă pe șosea, am rămas cu impresia că economia locală se bazează pe baruri. Într-un kilometru sunt cel puțin 5 birturi de-o parte și de alta a drumului, iar de la intrarea în Ciocănești, trecând prin Bogata, Rasa, Cunești și până la ieșire din Grădiștea sunt peste 15 km de drum aproape neîntrerupt prin sate. Singura porțiune nelocuită este cea dintre Bogata și Rasa, unde șoseaua este mărginită pe partea stângă de Lacul Gălățui.

Un alt drum mărgint de apă și pe unde nu mai trecusem niciodată cu bicicleta a fost cel care merge în paralel cu Canalul Siderurgic al municipiului Călărași. Practic, este un segment al DN3 care începe înainte de intrare în oraș și duce către punctul de trecere al Dunării cu bacul, cel de la Chiciu. Drumul este destul de pitoresc, întrucât canalul care face legătura cu brațul Borcea este azi mai cunoscut pescarilor și canotorilor sportivi, la 10 ani după falimentarea Combinatului Siderurgic. Însă șoseaua este intens circulată de TIR-uri care transportă cereale și cherestea. Fără limită de viteză!

Bon fiscal pentru trecerea bicicletei cu bacul

Bon fiscal pentru trecerea bicicletei cu bacul

Deși am văzut indicatoarele către ferry-boat, am tras din obișnuiță direct către bacul ruginit de la Ostrovit S.A. pe care cred că am călătorit când eram copil. La dus mi-am cumpărat bilet, după cum se vede costă 5 lei trecerea bicicletei, în condițiile în care pentru un autoturism plătești 25 de lei. Nu mi se pare cinstit, pentru că cinci biciclete la un loc nu cântăresc cât o mașină, pe când într-o mașină încap cinci oameni, dar pe o bicicletă merge unul singur.

Ca să nu-mi mai bat capul cu astfel de gânduri, la întoarcere m-am făcut neștiutor și nu am mai dat banii pe bilet. Oricum, pasagerilor per pedes nu li se pretinde taxă de bac, spre deosebire de ferry-boat.

Încă de la debarcarea pe malul constănțean, starea șoselei este mult mai bună decât atunci când am condus mașina de la Constanța la București pe DN3. În principal pentru că drumul pavat cu dale de beton a fost între timp acoperit cu un strat subțire de asfalt care a nivelat gropile formate la fiecare 2 metri, acolo unde betonul se măcinase, și care acum împiedică plăcile să se mai miște la trecerea vehiculelor grele. În starea sa actuală, drumul este lejer practicabil cu orice tip de bicicletă, inclusiv pe o cursieră.

Această prezentare necesită JavaScript.

Odată cu trecerea în Dobrogea s-a schimbat decorul, la fel și relieful. După 60 km printr-un județ de câmpie cum este Călărași, în această parte a Constanței abia dacă întâlnești mai mult de 1 km de plat înainte ca drumul să urce și să coboare. Drept urmare, de-o parte și de alta a drumului sunt podgorii și livezi, plantații cărora le priește terenul în pantă. Vara se vând struguri de masă și fructe la șosea.

Cișmeaua din Ostrov, datată 25 iulie 1977

Cișmeaua din Ostrov, datată 25 iulie 1977

Singura localitate traversată de DN3 pe o lungă distanță este Ostrov, un sat tipic dobrogean, cu cai păscând pe pajiști și cu cișmea la stradă. Ca biciclist de cursă lungă, pentru mine orice sursă de apă potabilă merită repertoriată, iar Dobrogea are o lungă tradiție a cișmelelor, de pe vremea stăpânirii otomane. Chiar cuvântul „cișmea” vine din limba turcă. Când faci o tură prin Dobrogea, este aiurea să cumperi apă minerală Borsec sau Tușnad la PET. Prefer să gust locul prin care trec alimentându-mă cu apă proaspătă de izvor.

Tot din turcește vine și numele Mănăstirii Dervent (înseamnă „trecătoare peste apă”), un adevărat complex monahal situat între intre brațul Ostrov al Dunării si lacul Bugeac. Mănăstirea oferă călătorilor cazare temporară și am profitat de amabilitatea călugărilor, stând două nopți. De mult n-am mai dormit atât de bine ca în prima noapte petrecută aici într-o micuță chilie pentru oaspeți. M-am culcat devreme și m-am trezit complet odihnit, fără să simt în picioare cei 78 km din ziua precedentă, însă am așteptat micul dejun care se servește abia la 10:30.

Ziua a doua: între Mănăstirea Dervent și Schitul Strunga

Ziua a doua: între Mănăstirea Dervent și Schitul Strunga

Pentru ziua a doua aveam în plan un alt traseu de circa 65 km prin jud. Constanța, înaintând pe DN3 către litoral, până în prima localitate importantă, Băneasa, unde am rude îndepărtate, iar de acolo să merg în Oltina, la ruinele cetății antice Altinum.

Masa de post la mănăstire a meritat așteptarea, mai ales că diminețile sunt încă reci la sfârșit de aprilie, astfel că n-a fost rău până la urmă să plec la drum după ora 11. Lăsând o parte din bagaj la Dervent, ziua de miercuri se voia a fi o plimbare lejeră cu întoarcere la mănăstire înainte de apusul soarelui. Îmi propusesem să descopăr în ritmul bicicletei ceea ce văzusem din viteza mașinii cu câțiva ani în urmă. Relieful se continuă vălurit, însă te apără de vântul puternic din alte colțuri ale Dobrogei. Poate nu întâmplător, n-am întâlnit nicio eoliană pe tot traseul. Satele sunt mai rare decât la câmpie.

DN3 ocolește satul Lipnița, în dreptul căruia se vede de la șosea Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul și pe care n-am apucat să o fotografiez la dus din cauză că se află la mijlocul unei coborâri de circa 3 km. Este genul de coborâre unde te-ai apropia de 100 km/h pe o cursieră, iar asfaltul neted îți permite să te așezi în poziție aerodinamică și să distribui greutatea uniform pe cele două roți. Panta cuprinde și două viraje largi, însă traficul auto este redus, astfel încât poți folosi întreaga lățime a șoselei pentru a optimiza coborârea. A fost singura coborâre din cele trei zile în care am frânat pentru a mai încetini, deoarece la viteză mare se simte că roata-față este ușor descentrată și generează vibrații în ghidon.

Un drum pietruit printr-o pădurice cu mistreți

Un drum pietruit printr-o pădurice cu mistreți

Pentru că totuși am făcut această tură pe un mountain-bike (Univega Apina HT-300) echipat cu cauciucuri Schwalbe de cross-country, am căutat un prilej de a ieși de pe asfalt. Și l-am găsit pe cel mai bun la 5 km înainte de intrarea în Băneasa, acolo unde drumul național traversează Pădurea Canaraua Fetii, o rezervație naturală întinsă pe 172 de hectare. Nu era în scenariul zilei, însă o potecă pietruită rudimentar cu calcar dobrogean m-a îmbiat să mă abat de la șosea.

Și cât mă bucur că am făcut-o, pentru că am găsit un loc minunat de liniștit. Necesitatea fiziologică m-a adus sub un stejar ros de mistreți ce lăsaseră în urmă smocuri de păr în scoarță după ce s-au scărpinat. La câteva zeci de metri, o broască țestoasă a traversat cu destulă sprinteneală drumul. Am citit ulterior că ţestoasa de uscat dobrogeană – Testudo graeca ibera – e specie protejată în România.

Am urcat ceva mai mult de 1 km pe acest drum pietruit, apoi l-am coborât în viteză fără frâne, ca la competițiile de MTB, înapoi pe șosea. După încă un deal și o vale, am ajuns la popasul rutier Cișmea
Cișmeaua din calcar alb din apropiere de Băneasa

Cișmeaua din calcar alb din apropiere de Băneasa

din apropiere de Băneasa, un alt monument vechi din calcar alb, deasupra căruia s-a turnat un soclu de ciment cu o cruce de piatră în vârf. Se pare că unor creștini le este rușine de istoria islamică a Dobrogei. Mie în schimb mi-e rușine doar de cei care au vandalizat acest monument de arhitectură utilitară, ștergându-i inscripțiile gravate de pietrari și scrijelind pe margini nume profane.

Apa care curge pe țeavă este bună de băut, iar noaptea probabil animalele sălbatice din pădure vin să bea din adăpătoare. Am adunat în rucsac câteva dintre dozele de aluminiu aruncate în jurul cișmelei de către concetățeni și am plecat mai departe să-mi caut rudele din Băneasa. După socializare, am ieșit de pe DN3 și am intrat pe Drumul Județean 391A, urmând indicatorul spre Oltina. Spre deosebire de Băneasa, unde pe o lungă porțiune din național se merge pe piatră cubică, DJ 391A este complet asfaltat și în general bun. După 8 km, o intersecție invită călătorul spre Schitul Strunga.

Biserica mare a schitului de maici de la Strunga

Biserica mare a schitului de maici de la Strunga

De această dată, se merge pe un drum comunal din pietriș, potrivit pentru o bicicletă solidă. Conform indicatorului, schitul de maici de la Strunga este situat la 2 km, deși mi s-a părut ceva mai lung. Am aflat că în pădurea din apropiere trăiesc șacali. Însă odată ajuns la troița de unde se coboară de pe DC48 pe aleea mănăstirii, am avut sentimentul că a meritat să vin până acolo.

Nu doar coborârea în sine pe un traseu șerpuit, cât mai ales priveliștea asupra lacului Oltina. La mănăstire am petrecut vreo 20 de minute fără să întâlnesc pe nimeni. Mai târziu am citit că schitul Strunga are doar 6 maici în vârstă și probabil nu sunt obișnuite cu vizita neanunțată a unui călător insolit, pe bicicletă. Alertat de norii negri care veniseră deasupra mănăstirii, am făcut cale-întoarsă pe aceeași rută, fără să ajung la Oltina, cu gândul să fug de ploaie și să prind masa de seară la Dervent.

Pedalând 20 km fără oprire, o vreme am crezut că am reușit să fentez norii, însă ploaia m-a ajuns din urmă în dreptul localității Lipnița, chiar când începeam să urc dealul pe care la dus îl coborâsem în mare viteză. M-a plouat mărunt, pe o distanță de vreo 5 km, apoi în următorii 10 km a ieșit soarele. Am trăit un fenomen despre care doar auzisem de la alți cicloturiști: s-au uscat hainele pe mine.

Potecă pietruită în zona viticolă Ostrov

Potecă pietruită în zona viticolă Ostrov

După o astfel de zi plăcută tocmai pentru că a fost grea, am simțit o mare recunoștință pentru cina caldă primită în acea seară la Dervent. A doua noapte la mănăstire nu a fost la fel de liniștită, în principal din cauza unor oaspeți veniți cu autocarul. Mai mult, a plouat până spre dimineață, astfel încât am așteptat cu plăcere ora relativ târzie a dejunului pentru ca șoseaua să se usuce și să crească temperatura. Mi-am luat rămas bun de la părintele Atal care mi-a oferit găzduire la mănăstire și am pornit la drum fără grabă aproape de amiază.

Am rememorat cu plăcere formele podișului Dobrogei de sud și mi-am propus să-mi fac un obicei din a veni aici. M-am îmbarcat pe același bac ruginit și am trecut înapoi în județul Călărași. Ca să variez și nu în ultimul rând să mai scurtez fie și cu câțiva kilometri călătoria de întors, n-am mai mers pe DN31 prin Ciocănești și Grădiștea, ci am continuat pe DN3 prin Vlad Țepeș și Plevna, până la Zimbru. O tură de poveste!

Anunțuri

Izvor apa Pantelimon
Acum că mi-am făcut obiceiul să parcurg de câteva ori pe săptămână o mini-tură de șosea până la Fântâna Turcului de la Cernica și să mă întorc de la mănăstire cu o sticlă de 2 litri de apă în rucsac, remarc de fiecare dată cât de căutat este izvorul din Pantelimon, situat chiar pe marginea șoselei.

În plan îndepărat se vede biserica Sf. Nicolae din Pantelimon

În plan îndepărat se vede biserica Sf. Nicolae din orașul Pantelimon

Mai exact pe DN3, pe sensul de ieșire din București, chiar vizavi de o spălătorie auto. Pe malul lacului se află o cișmea cu apă potabilă, care curge non-stop, mereu rece și la liber pentru toată lumea, pe care localnicii din orașul Pantelimon o numesc „izvorul Sfânta Ana”. Dacă nu știi de această cișmea, cu ușurință poți să treci pe lângă ea pe șosea sau chiar pe trotuar fără să o vezi. Dacă ai ajuns la benzinăria Lukoil din vârful dealului înseamnă că deja ai trecut de izvorul căutat!

Dar ca să nu o ratezi, ai ca punct de reper un fel de troiță din piatră albă pe care scrie „Fantâna Babei Ana”. Monumentul în prezent este îngrădit cu gard metalic, însă din acel punct mai trebuie doar să te uiți în jos spre lac și apoi să cobori vreo 10 metri până pe malul său ca să te bucuri de apa limpede.

Folclorul urban de București spune că apa de la izvorul babei Ana din Pantelimon are proprietăți miraculoase, cum ar fi că i-ar ține treji pe șoferii camioane care conduc noaptea. Eu pot doar să depun mărturie că apa ține de sete când te duci sau te întorci de la o tură cicloturistică prin zonă. 🙂

Povestea babei Ana, considerată întemeietoarea localității Pantelimon, poate fi citită aici.

Fantâna Babei Ana

Troița închinată Babei Ana

Atenție! Coborârea până la izvor te poate trimite direct în lac.

Atenție! Coborârea la izvor te poate trimite direct în lac.

Priveliște către complexul Lebăda

Priveliște către complexul Lebăda Pantelimon


Mitsubishi 4x4 Show 2009

Prima oară când am ajuns la Adamclisi a fost acum mai mult de 20 de ani, pe vremea când eram prea mic să apreciez ruinele din piatră, cărămidă şi mortar pe care le vedeam în faţa ochilor. Abia pe la jumătatea anului 2009 am redescoperit plăcerea de a vizita cetatea antică Tropaeum Traiani, cu prilejul participării mele la Mitsubishi Adventure Day – un curs de condus auto pe un traseu accidentat, mai exact pe dealurile abrupte din imediata vecinătate a zidurilor vechiului municipiu roman.

De atunci, am revenit la Adamclisi de câteva ori pe an, în fiecare anotimp! Pentru variaţie, în toamna asta îmi propusesem să ajung acolo pe bicicletă, ca să simt mai intim natura, clima şi relieful Dobrogei fără inhibitorul numit maşină. Mi-am stabilit oraşul Murfatlar, unde am rude apropiate şi prieteni, ca punct de start al unei călătoriei cicloturistice de 95 km către fostul Municipium Tropaeum Traiani – sit arheologic studiat de două secole, dar care încă mai are multe de spus. Nu doar specialiştilor, ci şi fiecărui turist care-l vizitează cu respectul cuvenit unui loc istoric.

Decor tipic dobrogean

După ce las în urmă pădurea de la Murfatlar, observ că drumul începe să urce, încet dar sigur, până în localitatea Ciocârlia de Sus. Dar până acolo văd pe dreapta un şantier pe care poţi să vezi munţi de bitum, nisip şi pietriş. Un panou de la intrare te anunţă că este vorba de viitoarea Autostradă Cernavodă-Constanţa. Staţi liniştiţi că nu se lucrează la vreo autostradă, ci doar se centralizează materialele de construcţii – probabil se fură mai uşor când le ai pe toate la un loc! N-am zărit termenul de finalizare a lucrării, dar nu cred să fie în mileniul nostru.

Întâlnesc porţiuni blânde de urcare/coborâre şi la turele mele prin judeţul Călăraşi, însă drumul dintre Murfatlar şi Adamclisi este compus aproape numai din dealuri şi văi, mijlocite de numai câţiva kilometri de plat. Iar lucrul acesta te consumă fizic dacă nu ştii ce te aşteaptă pe traseu. Localităţile sunt triste şi nu pierzi nimic dacă ţii ochii la traseu – ambele extremităţi ale şoselei sunt pline de pietre colţuroase, aşa că poţi uşor să cazi sau să strici o jantă!

«Pe ultimul drum...»

În afara localităţilor găseşti multe cruci pe marginea drumului şi troiţe ridicate în memoria celor care au murit în accidente rutiere. „Călătorule din drum, nu te mai grăbi acum, eu merg pe ultimul drum…” – aşa începe avertizarea gravată pe spatele unei cruci de piatră ridicată de părinţii şi fratele unei victime a şoselei. Foarte uşor poţi să mori nevinovat pe acest drum. La cum vâjâie pe lângă mine maşinile, este uşor să-ţi imaginezi că viteza omoară mulţi oameni pe aici. O vale în linie dreaptă poate să-ţi dea iluzia optică a unui drum plat, astfel că mulţi şoferi sunt surprinşi în depăşire de o maşină care apare pe sens opus urcând vârful de pantă. Linia continuă este oricum pentru începători şi fraieri…

Izvor Pietreni

Izvorul de la Palaz Grup

În apropiere de Pietreni, la intrarea către firma Palaz Grup, întâlnesc pe stânga un foişor tradiţional din lemn, cu o altă cruce, dar mai ales cu un izvor amenajat alături. De asemenea cu tematică religioasă, izvorul este strategic ascuns de o linie de arbuşti, astfel că este surprinzător de curat. În această enclavă de civilizaţie, iau o gustare, mă rehidratez şi completez rezerva de apă rece. Mă minunez pentru a nu ştiu câta oară cât de mult îţi ridică moralul asemenea împliniri mărunte.

Când mai sunt 4 km până la Deleni, începe prima coborâre serioasă. Iarna trecută, după ninsoarea de la mijlocul lui decembrie, văzusem pe sens opus un cetăţean cu Mercedes (tracţiune spate şi roţi de vară!) împins de soţia cu haină de blană ca să urce rampa. Fie şi la ghidonul bicicletei, panta îţi cam dă palpitaţii, nu atât pentru viteza de peste 60 km/h pe care o atingi lejer, cât mai ales pentru denivelările sau nisipul peste care treci chiar mergând aproape de axul drumului.

După încă două coborâri cu hopuri la care trebuie să-ţi alegi bine trasele (ai o singură încercare!), respectiv prin localitatea Adamclisi, apoi la ieşire spre cetate, ajung în sfârşit la destinaţie.

Paznicul Soare

La poarta de vest a cetăţii mă întâmpină simpaticul paznic Soare, un adevărat ghid al complexului antic Tropaeum Traiani, la fel de bine dispus însă mai puţin vorbăreţ decât de obicei. Acest oltean stabilit în Dobrogea, cu înălţime de jocheu, îmi spune că Boc i-a tăiat sporul de vechime, iar cu reducerea de 25% a salariului său de bugetar, mai câştigă doar 4 milioane amărâte. Însă fluieră ca să-i treacă necăjeala şi mă sfătuieşte să fluier şi eu pe bicicletă, pentru că aşa voi pedala mai uşor. Sincer să fiu, este unul dintre cele mai bune sfaturi primite în ultima vreme!

Înainte să se retragă în clădirea administrativă de alături, mă invită să parcurg „via principalis” a cetăţii, cea pavată cu lespezi pe piatră, pe sub care trec elaboratele tuburi de canalizare. Mă caţăr pe ziduri, intru în incinte pe unde nu mai călcasem, adun pe pavaj cioburi de ceramică antică şi încerc să le asamblez în joacă.

Scorpionul de Constanţa

Toate acestea au făcut să merite călătoria cicloturistică (deşi o consideram un scop în sine), mai ales că în Adamclisi m-am întâlnit cu „Scorpion” de la Constanţa Cycling Team, ieşit şi el la o pedală pe şosea cu alţi doi ciclişti. După ce „Turul Cetăţilor” s-a amânat de trei ori, iar o plimbare până la Histria s-a anulat subit cu trei zile înainte, aveam ceva dubii în privinţa seriozităţii băieţilor de la CCT, dar Scorpionul mi s-a părut foarte OK şi pus pe treabă, astfel că mi-ar plăcea cândva să particip la o tură mai lungă prin Dobrogea, alături de echipa constănţenilor.

O tură cicloturistică de +500 km întinsă pe o săptămână întreagă, pe la vreo două duzini de cetăţi antice din judeţele Tulcea şi Constanţa – iată o propunere curajoasă care mi-a inflamat imaginaţia!