Tag Archive: Dunare


Prima tură pe cont propriu din 2017 m-a purtat pe drumul de pământ de pe marginea canalului prin care râul Mostiștea curge între localitatea călărășeană Dorobanțu și fluviul Dunărea. Acum un paradis pentru pescarii de crap, somn și caras, firul de apă de aproape 10 km este o amenajare hidrografică din anii ’70 care urma să fie partea terminală din Canalul Siret–Bărăgan, un proiect acum abandonat.

Plajă curată cu nisip fin la varsarea Mostiștea în Dunăre

De 7 ani de când fac ture cu bicicleta prin județul Călărași, mi-a venit de mai multe ori ideea să văd Dunărea, însă nu de pe faleza amenajată în parcul municipal din Călărași, ci preferam să ajung la un mal semi-sălbatic din zona rurală. Problema este că DN31 între orașele Oltenița și Călărași trece la o distanță respectabilă de Dunăre, între șosea și fluviu fiind terenuri agricole și o fâșie de pădure.

Să nu uităm că Dunărea este și frontieră de stat, iar în vremea comunismului era păzită zi și noapte de militari înarmați. Din fericire, nu mai este cazul și astăzi, când România și Bulgaria sunt țări membre UE și nu-și mai țin cetățenii închiși între niște granițe.

În turele către măgura Fundeanca din Chiselet mi-am dorit să ajung până la Dunăre, însă nu am putut înainta prin pădurea inundată. Așa că am mers de-a lungul unui curs de apă care se varsă în Dunăre.

Ca de obicei, am plecat pe bicicletă din satul Zimbru, coborând spre sud prin localitățile înșirate pe Drumul Județean 304: Făurei, Ulmu, Boșneagu, până când am ajuns la DN31, în satul Dorobanțu, unde am făcut dreapta și am mai rulat pe asfalt circa 1 km până la ieșirea din comună, acolo unde șoseaua este mărginită pe dreapta de lacul (iezerul) Mostiștea, iar pe stânga de barajul hidrografic care regularizează vărsarea râului Mostiștea în Dunăre.

Există câte un drum de pământ pe ambele maluri betonate ale canalului Dorobanțu-Dunăre, dar văzând imaginile din satelit furnizate de Google Maps am ales să pedalez pe partea dreaptă în sensul de curgere a apei, deoarece poteca se distingea mai clar, în timp ce pe stânga părea să se piardă prin pădure la câțiva kilometri înainte de malul Dunării.

Drumul de pământ este OK atunci când nu plouă

La vreo 200 de metri după intrarea pe drumul de pământ bătut, văd o casă în dreptul căreia este o barieră metalică de care este agățat un mic panou rotund cu textul „Baraj Închis. Trecerea Oprită”.

Șoferul unei mașini îl întreba pe paznicul barierei de ce nu este lăsat să intre mai departe pe canal, timp în care eu cu bicicleta am ocolit bariera fără să cer voie și fără să dau vreo explicație. N-a fost pentru prima oară când am constatat că este mai avantajos să călătoresc low-profile ca biciclist.

Drumul pe care înaintez fără opreliști este de fapt digul artificial de protecție împotriva inundațiilor sezoniere, înălțat cu metri buni deasupra nivelului apei, dar și al câmpiei. Pe primii kilometri se văd urme de pietriș, însă pe măsură ce te apropii de Dunăre drumul se transformă într-o potecă surpată.

Camioanele cu stupi adună polenul florilor de câmp

Decorul este frumos, de câmpie sălbăticită, căci pe fâșii lungi de zeci de metri de-o parte și de alta a drumului a năpădit vegetația spontană a stepei din lunca Dunării. Tufișuri înflorite și mii de flori de câmp colorate te delectează vizual și olfactiv.

Deloc surprinzător, producătorii de miere din zonă și-au adus stupii de albine ca să culeagă polen curat, necontaminat de pesticide. Sau aproape necontaminat, pentru că terenurile cultivate sunt aproape, iar pe aici se practică agricultura intensivă, chimizată. Din păcate, nimeni nu produce bio sau ecologic pe scară largă în județul Călărași.

Zonă de pescuit sportiv AVPS Oltenița

Pe primii circa 10 km nu dai de niciun petic de umbră, deoarece nu cresc copaci, probabil din cauza turmelor de oi și capre care pasc zilnic pe acest tăpșan, astfel că nu rezistă decât vegetația capabilă să se regenereze foarte rapid. Pe marginea traseului sunt și vreo două gospodării, în dreptul cărora te aleargă câinii, plus o hală industrială (lângă panoul AVPS Oltenița) despre care am auzit că ar găzdui tehnicienii care se ocupă de sistemul de irigații.

Nu departe de această hală ce pare nouă sau măcar renovată în ultimul deceniu se află o clădire fantomă din cărămidă, de formă dreptunghiulară, fără acoperiș și aproape înghițită de vegetație.

Judecând după arcadele elegante, în cheie de boltă, aș fi tentat să cred că a fost construită cândva prin anii 1950-1960 de meșteri zidari și calfe care și-au făcut ucenicia în perioada interbelică.

Probabil că a fost scoasă definitiv din uz la indundația istorică din aprilie-mai 2006, când o viitură puternică a făcut ca apele Dunării să crească până la șosea, la mare distanță de matca fluviului.

Clădire fantomă din cărămidă

Oamenii din partea locului încă mai povestesc oricui vrea să asculte despre grozăviile întâmplate în acea primăvară, când apa a băltit pe câmp multă vreme, captivă de partea greșită a digului, astfel că a fost nevoie să fie făcută o spărtură în dig ca apa să se scurgă în canalul Dorobanțu și înapoi în Dunăre.

Însă inundația în sine nu lăsa clădirea fără acoperiș, astfel că foarte probabil niște hoți de fier vechi au completat tabloul distrugerilor. Chiar și în paragină, zidurile din cărămidă continuă să aibă un aer demn.

Pe măsură ce te apropii de Dunăre, drumul este din ce în ce mai prost întreținut. Cât e uscată, poteca înierbată rămâne practicabilă și cu Loganul, dar se cunoaște că au stricat-o roțile tractoarelor.

În punctul în care digul de-a lungul canalului se întâlnește perpendicular cu digul de protecție împotriva inundațiilor, care merge în paralel cu Dunărea, există o gospodărie temporară a unui apicultor. De acolo începe pădurea de salcâm din lunca fluviului și drumul devine mai întortocheat.

Apropiindu-mă de Dunăre, zăream printre copaci o mare întindere de apă, dar am apucat să o privesc bine abia după ce am ajuns într-o poieniță dotată cu o rampă naturală de lansare a bărcilor cu motor.

Ostrov în formare la confluența Mostiștei cu Dunărea

Coborând pe rampă până pe plaja cu un nisip nu la fel de fin ca pe țărmul mării, dar curat și plăcut la tălpi, am văzut că este în curs de formare un ostrov, acolo unde se întâlnesc aluviunile aduse de râul Mostiștea din Bărăgan prin canalul Dorobanțu cu cele purtate în aval de Dunăre.

Micul ostrov abia depășește în înălțime nivelul apei. Este format din nisip și din resturi organice, precum un trunchi de copac, căzut în apă cine știe de unde și plutind în derivă până când s-a înțepenit în mâl.

Suprafața sa deja susține greutatea unui om matur, căci am văzut doi temerari, un bărbat și o femeie, traversându-l la pas pentru a se scălda în Dunăre. Din cauza ostrovului, apele Mostiștei curg în sens invers față de ale Dunării, către amonte, până când îl înconjoară și se unesc cu bătrânul fluviu.

Plaja liberă și destul de curată este o încântare și am găsit urme de castele de nisip făcute de copii.

Crezul meu de cicloturist este întotdeauna să las în urma mea mai curat decât am găsit. De câțiva ani sunt velogunoier și detest reziduurile de plastic din cauza problemelor ecologice pe care le cauzează.

Un PET mai puțin în natură

La aproape fiecare tură cicloturistică îmi place să culeg și să iau în rucsac în special PET-uri sau doze de aluminiu aruncate în natură de oamenii proști.

De data asta am ochit un PET de 2 litri pe care l-am umplut cu apă tulbure din Dunăre și l-am luat cu mine la București să ud plantele de ghiveci, apoi recipientul din plastic a ajuns la reciclare. Cu un singur PET cules din natură nu se face primăvară, dar ilustrează prin fapte expresia „picătură în ocean”.

Cartea și bicicleta țin companie bună în orice weekend

După ce am explorat țărmul 50 de metri în stânga și în dreapta, m-am tolănit pe iarbă cu priveliște la întinderea de apă și mi-am scos cartea din rucsac.

Împrumutasem de la Bookstore „Cântul lui Ahile” de Madeline Miller și am citit preț de vreo oră despre debarcarea aheilor pe plaja Troiei. La fel ca troienii, și eu am cedat plaja unor pescari sosiți cu mașini de teren în poienița până atunci foarte liniștită.

Foamea m-ar fi gonit oricum înapoi la Zimbru, deoarece plecasem tare nepregătit. Pe cât a fost de scurtă, tura asta m-a fermecat, împlinindu-mi cu vârf și îndesat așteptările. M-a mâhnit doar faptul că la întoarcere am spart ecranul noii camere foto, aceasta căzând din rucsac în timp ce mă aplecam să culeg o piatră cu care să țin la respect un dulău care își apăra casa prin dreptul căreia treceam.

Când voi reveni aici cu bicicleta voi avea la mine costumul de baie, pentru că ador înotul în Dunăre!

Alte articole pe aceeași temă :
Balta Zimbru

Tură prin jud. Călăraşi: Iezerul Mostiştea
Pădurea inundată de la Chiselet

Anunțuri

Schit Strunga - jud. ConstantaCa în fiecare an din 2010 încoace, am revenit în Dobrogea mea dragă pentru o nouă tură cicloturistică, de data asta pe trei zile. Am visat la acest traseu de acum vreun an și jumătate, de când încălecam pe bicicletă încă purtând atela gipsată în urma operației la gleznă. N-am mai avut răbdare să aștept vara și nici măcar nu m-a interesat prognoza meteo pentru zilele de 28-30 aprilie în care am parcurs tura.

Harta primei zile: traseu de 78 km Zimbru - Dervent

Harta primei zile: traseu de 78 km Zimbru – Dervent

Cu toate că Dobrogea este pasiunea mea, ar fi nedrept să nu menționez de la bun început că o treime din traseu a fost prin județul învecinat – Călărași – unde am acoperit deja mii de kilometri în diverse ture cicloturistice. Punctul de start/finiș al turei a fost satul Zimbru, comuna Ulmu, din jud. Călărași, de unde am pornit cu bicicleta spre sud, pe DJ304, până în localitatea Dorobanțu. Acolo, drumul județean întâlnește DN31 care te duce fie la Oltenița (în dreapta), fie la Călărași (în stânga). Am făcut stânga pe șoseaua care merge în paralel cu Dunărea, chiar dacă la o distanță respectabilă față de fluviu. Drumul se prezintă bune, iar traficul auto nu este excesiv, însă am remarcat mai multe camioane decât ultima oară când am pedalat pe aici (la tura Pe coclaurile Bărăganului). Poate economia din zonă s-a relansat și nu m-am prins eu.

Lacul Gălățui, între Bogata și Rasa

Lacul Gălățui, între Bogata și Rasa (jud. Călărași)

Traversând localitățile de pe DN31 înșirate strâns una după cealaltă pe șosea, am rămas cu impresia că economia locală se bazează pe baruri. Într-un kilometru sunt cel puțin 5 birturi de-o parte și de alta a drumului, iar de la intrarea în Ciocănești, trecând prin Bogata, Rasa, Cunești și până la ieșire din Grădiștea sunt peste 15 km de drum aproape neîntrerupt prin sate. Singura porțiune nelocuită este cea dintre Bogata și Rasa, unde șoseaua este mărginită pe partea stângă de Lacul Gălățui.

Un alt drum mărgint de apă și pe unde nu mai trecusem niciodată cu bicicleta a fost cel care merge în paralel cu Canalul Siderurgic al municipiului Călărași. Practic, este un segment al DN3 care începe înainte de intrare în oraș și duce către punctul de trecere al Dunării cu bacul, cel de la Chiciu. Drumul este destul de pitoresc, întrucât canalul care face legătura cu brațul Borcea este azi mai cunoscut pescarilor și canotorilor sportivi, la 10 ani după falimentarea Combinatului Siderurgic. Însă șoseaua este intens circulată de TIR-uri care transportă cereale și cherestea. Fără limită de viteză!

Bon fiscal pentru trecerea bicicletei cu bacul

Bon fiscal pentru trecerea bicicletei cu bacul

Deși am văzut indicatoarele către ferry-boat, am tras din obișnuiță direct către bacul ruginit de la Ostrovit S.A. pe care cred că am călătorit când eram copil. La dus mi-am cumpărat bilet, după cum se vede costă 5 lei trecerea bicicletei, în condițiile în care pentru un autoturism plătești 25 de lei. Nu mi se pare cinstit, pentru că cinci biciclete la un loc nu cântăresc cât o mașină, pe când într-o mașină încap cinci oameni, dar pe o bicicletă merge unul singur.

Ca să nu-mi mai bat capul cu astfel de gânduri, la întoarcere m-am făcut neștiutor și nu am mai dat banii pe bilet. Oricum, pasagerilor per pedes nu li se pretinde taxă de bac, spre deosebire de ferry-boat.

Încă de la debarcarea pe malul constănțean, starea șoselei este mult mai bună decât atunci când am condus mașina de la Constanța la București pe DN3. În principal pentru că drumul pavat cu dale de beton a fost între timp acoperit cu un strat subțire de asfalt care a nivelat gropile formate la fiecare 2 metri, acolo unde betonul se măcinase, și care acum împiedică plăcile să se mai miște la trecerea vehiculelor grele. În starea sa actuală, drumul este lejer practicabil cu orice tip de bicicletă, inclusiv pe o cursieră.

Această prezentare necesită JavaScript.

Odată cu trecerea în Dobrogea s-a schimbat decorul, la fel și relieful. După 60 km printr-un județ de câmpie cum este Călărași, în această parte a Constanței abia dacă întâlnești mai mult de 1 km de plat înainte ca drumul să urce și să coboare. Drept urmare, de-o parte și de alta a drumului sunt podgorii și livezi, plantații cărora le priește terenul în pantă. Vara se vând struguri de masă și fructe la șosea.

Cișmeaua din Ostrov, datată 25 iulie 1977

Cișmeaua din Ostrov, datată 25 iulie 1977

Singura localitate traversată de DN3 pe o lungă distanță este Ostrov, un sat tipic dobrogean, cu cai păscând pe pajiști și cu cișmea la stradă. Ca biciclist de cursă lungă, pentru mine orice sursă de apă potabilă merită repertoriată, iar Dobrogea are o lungă tradiție a cișmelelor, de pe vremea stăpânirii otomane. Chiar cuvântul „cișmea” vine din limba turcă. Când faci o tură prin Dobrogea, este aiurea să cumperi apă minerală Borsec sau Tușnad la PET. Prefer să gust locul prin care trec alimentându-mă cu apă proaspătă de izvor.

Tot din turcește vine și numele Mănăstirii Dervent (înseamnă „trecătoare peste apă”), un adevărat complex monahal situat între intre brațul Ostrov al Dunării si lacul Bugeac. Mănăstirea oferă călătorilor cazare temporară și am profitat de amabilitatea călugărilor, stând două nopți. De mult n-am mai dormit atât de bine ca în prima noapte petrecută aici într-o micuță chilie pentru oaspeți. M-am culcat devreme și m-am trezit complet odihnit, fără să simt în picioare cei 78 km din ziua precedentă, însă am așteptat micul dejun care se servește abia la 10:30.

Ziua a doua: între Mănăstirea Dervent și Schitul Strunga

Ziua a doua: între Mănăstirea Dervent și Schitul Strunga

Pentru ziua a doua aveam în plan un alt traseu de circa 65 km prin jud. Constanța, înaintând pe DN3 către litoral, până în prima localitate importantă, Băneasa, unde am rude îndepărtate, iar de acolo să merg în Oltina, la ruinele cetății antice Altinum.

Masa de post la mănăstire a meritat așteptarea, mai ales că diminețile sunt încă reci la sfârșit de aprilie, astfel că n-a fost rău până la urmă să plec la drum după ora 11. Lăsând o parte din bagaj la Dervent, ziua de miercuri se voia a fi o plimbare lejeră cu întoarcere la mănăstire înainte de apusul soarelui. Îmi propusesem să descopăr în ritmul bicicletei ceea ce văzusem din viteza mașinii cu câțiva ani în urmă. Relieful se continuă vălurit, însă te apără de vântul puternic din alte colțuri ale Dobrogei. Poate nu întâmplător, n-am întâlnit nicio eoliană pe tot traseul. Satele sunt mai rare decât la câmpie.

DN3 ocolește satul Lipnița, în dreptul căruia se vede de la șosea Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul și pe care n-am apucat să o fotografiez la dus din cauză că se află la mijlocul unei coborâri de circa 3 km. Este genul de coborâre unde te-ai apropia de 100 km/h pe o cursieră, iar asfaltul neted îți permite să te așezi în poziție aerodinamică și să distribui greutatea uniform pe cele două roți. Panta cuprinde și două viraje largi, însă traficul auto este redus, astfel încât poți folosi întreaga lățime a șoselei pentru a optimiza coborârea. A fost singura coborâre din cele trei zile în care am frânat pentru a mai încetini, deoarece la viteză mare se simte că roata-față este ușor descentrată și generează vibrații în ghidon.

Un drum pietruit printr-o pădurice cu mistreți

Un drum pietruit printr-o pădurice cu mistreți

Pentru că totuși am făcut această tură pe un mountain-bike (Univega Apina HT-300) echipat cu cauciucuri Schwalbe de cross-country, am căutat un prilej de a ieși de pe asfalt. Și l-am găsit pe cel mai bun la 5 km înainte de intrarea în Băneasa, acolo unde drumul național traversează Pădurea Canaraua Fetii, o rezervație naturală întinsă pe 172 de hectare. Nu era în scenariul zilei, însă o potecă pietruită rudimentar cu calcar dobrogean m-a îmbiat să mă abat de la șosea.

Și cât mă bucur că am făcut-o, pentru că am găsit un loc minunat de liniștit. Necesitatea fiziologică m-a adus sub un stejar ros de mistreți ce lăsaseră în urmă smocuri de păr în scoarță după ce s-au scărpinat. La câteva zeci de metri, o broască țestoasă a traversat cu destulă sprinteneală drumul. Am citit ulterior că ţestoasa de uscat dobrogeană – Testudo graeca ibera – e specie protejată în România.

Am urcat ceva mai mult de 1 km pe acest drum pietruit, apoi l-am coborât în viteză fără frâne, ca la competițiile de MTB, înapoi pe șosea. După încă un deal și o vale, am ajuns la popasul rutier Cișmea
Cișmeaua din calcar alb din apropiere de Băneasa

Cișmeaua din calcar alb din apropiere de Băneasa

din apropiere de Băneasa, un alt monument vechi din calcar alb, deasupra căruia s-a turnat un soclu de ciment cu o cruce de piatră în vârf. Se pare că unor creștini le este rușine de istoria islamică a Dobrogei. Mie în schimb mi-e rușine doar de cei care au vandalizat acest monument de arhitectură utilitară, ștergându-i inscripțiile gravate de pietrari și scrijelind pe margini nume profane.

Apa care curge pe țeavă este bună de băut, iar noaptea probabil animalele sălbatice din pădure vin să bea din adăpătoare. Am adunat în rucsac câteva dintre dozele de aluminiu aruncate în jurul cișmelei de către concetățeni și am plecat mai departe să-mi caut rudele din Băneasa. După socializare, am ieșit de pe DN3 și am intrat pe Drumul Județean 391A, urmând indicatorul spre Oltina. Spre deosebire de Băneasa, unde pe o lungă porțiune din național se merge pe piatră cubică, DJ 391A este complet asfaltat și în general bun. După 8 km, o intersecție invită călătorul spre Schitul Strunga.

Biserica mare a schitului de maici de la Strunga

Biserica mare a schitului de maici de la Strunga

De această dată, se merge pe un drum comunal din pietriș, potrivit pentru o bicicletă solidă. Conform indicatorului, schitul de maici de la Strunga este situat la 2 km, deși mi s-a părut ceva mai lung. Am aflat că în pădurea din apropiere trăiesc șacali. Însă odată ajuns la troița de unde se coboară de pe DC48 pe aleea mănăstirii, am avut sentimentul că a meritat să vin până acolo.

Nu doar coborârea în sine pe un traseu șerpuit, cât mai ales priveliștea asupra lacului Oltina. La mănăstire am petrecut vreo 20 de minute fără să întâlnesc pe nimeni. Mai târziu am citit că schitul Strunga are doar 6 maici în vârstă și probabil nu sunt obișnuite cu vizita neanunțată a unui călător insolit, pe bicicletă. Alertat de norii negri care veniseră deasupra mănăstirii, am făcut cale-întoarsă pe aceeași rută, fără să ajung la Oltina, cu gândul să fug de ploaie și să prind masa de seară la Dervent.

Pedalând 20 km fără oprire, o vreme am crezut că am reușit să fentez norii, însă ploaia m-a ajuns din urmă în dreptul localității Lipnița, chiar când începeam să urc dealul pe care la dus îl coborâsem în mare viteză. M-a plouat mărunt, pe o distanță de vreo 5 km, apoi în următorii 10 km a ieșit soarele. Am trăit un fenomen despre care doar auzisem de la alți cicloturiști: s-au uscat hainele pe mine.

Potecă pietruită în zona viticolă Ostrov

Potecă pietruită în zona viticolă Ostrov

După o astfel de zi plăcută tocmai pentru că a fost grea, am simțit o mare recunoștință pentru cina caldă primită în acea seară la Dervent. A doua noapte la mănăstire nu a fost la fel de liniștită, în principal din cauza unor oaspeți veniți cu autocarul. Mai mult, a plouat până spre dimineață, astfel încât am așteptat cu plăcere ora relativ târzie a dejunului pentru ca șoseaua să se usuce și să crească temperatura. Mi-am luat rămas bun de la părintele Atal care mi-a oferit găzduire la mănăstire și am pornit la drum fără grabă aproape de amiază.

Am rememorat cu plăcere formele podișului Dobrogei de sud și mi-am propus să-mi fac un obicei din a veni aici. M-am îmbarcat pe același bac ruginit și am trecut înapoi în județul Călărași. Ca să variez și nu în ultimul rând să mai scurtez fie și cu câțiva kilometri călătoria de întors, n-am mai mers pe DN31 prin Ciocănești și Grădiștea, ci am continuat pe DN3 prin Vlad Țepeș și Plevna, până la Zimbru. O tură de poveste!

Padure Chiselet

Duminica trecută am făcut prima ieșire de lungă distanță din sezonul cicloturistic 2014. După trei săptămâni de lucru intens pe plantația multinaționalei, simțeam nevoia de relaxare activă. Pentru că ideea mea de odihnă nu înseamnă să zac un weekend ca să șterg din minte stresul unui job de robot. Cel mai bine mă odihnesc psihic epuizându-mă fizic. Dar nu la sala de forță unde să trag de fiare între alți doritori de mușchi umflați, ci aveam nevoie de aer liber și de spații deschise. Iar dintre toate sporturile în aer liber, de departe prefer mersul cu bicicleta, mai ales când vremea te invită afară.

Prin urmare, mi-am urcat bicicleta în portbagajul mașinii și am plecat spre satul Zimbru din județul Călărași, de unde îmi lansez din 2010 toate turele pe aceste meleaguri de origine ale laturii materne a familiei. Am vrut să revăd și să escaladez după doi ani movila neolitică de la Chiselet, iar de acolo să pedalez mai departe vreo câțiva kilometri pe potecile din pădure și să ajung pe malul Dunării.

Spre surprinderea mea (deși fusesem avertizat înainte de plecare), apele Dunării m-au întâmpinat încă de la intrarea în pădure, pe care am găsit-o inundată. Din fericire, apa era de partea corectă a digului de pământ care la alte inundații a fost trecut cu brio de revărsarea Dunării, ajungând până la șosea.

Padure inundata Chiselet jud Calarasi (4)M-a bucurat să văd un peisaj superb în care pădurea neaoșă de foioase (stejari, plopi, salcâni, ulmi) cu rădăcinile dezgolite de eroziunea apei arăta ca o pădure veritabilă de mangrove din colțurile exotice ale lumii. O apă relativ curată și transparentă care aduce o răcoare simțitoare în zăpușeala de la marginea terenurilor agricole ce înconjoară Chiseletul.

Priveliștea pădurii inundate și reflexia în apă a razelor soarelui de după-amiază din extremitatea sudică a țării (teoretic având o climă mediteraneeană), raze filtrate până la un nivel blând de coronamentul bogat al copacilor, a compensat în bună măsură dezamăgirea de a nu ajunge la Dunăre. Cel puțin nu de data aceasta, pentru că am de gând să vizitez mai des acest loc și să-i descopăr topografia.

Consider că aici am realizat unele dintre cele mai frumoase fotografii de când iau cu mine aparatul de buzunar în turele de cicloturism. Cel mai adesea, public pe blog pozele pe care le fac în drumețiile mele cu bicicleta ca să ilustreze textul poveștii. Însă de data aceasta, imaginile sunt un scop în sine al acestei postări, iar textul este doar un accesoriu menit să umple spațiul dintre ele.

Turul Dunarii 2013 Corabia Participarea la Turul Dunării 2013 a fost una dintre cele mai frumoase experiențe ale anului care își trage ultimele zile. Fiind prima ediție a acestei ture cicloturistice, nici n-am știut la ce să mă aștept și totuși m-am avântat cu entuziasm. La fel ca în toate evenimentele start-up, organizate de la zero, fără să aibă în background niște ediții de succes, nu chiar toate au mers ca unse pe parcursul celor 600 km ai Turului Dunării 2013. Dar trăgând linie la final, au fost două săptămâni absolut fabuloase, trăite cu prieteni noi pe care îmi doresc să îi revăd și în locuri din România unde am jurat să revin.

Croaziera pe Dunăre la Călărași ori sejurul de o săptămână petrecut la Port Cultural Cetate sunt acum amintiri dragi la care apelez ca să trec peste anostele luni de iarnă în care nu ies cu bicicleta decât în parcuri și prin oraș. Încă din vară când s-a încheiat Turul Dunării l-am întrebat pe Mircea Crisbășanu dacă va mai organiza măcar o ediție anul viitor și am fost bucuros să aud că planurile sunt pe termen lung și că nu se limitează doar la 2014. Ce-i drept, Dunărea are atâtea de arătat încât nu ți-ar ajunge o viață de om ca să le vizitezi și să le descoperi pe toate cele interesante.

Turul Dunării 2013, la Giuvărăști (Olt)

Turul Dunării 2013, la Giuvărăști (Olt)

Mă bucură în mod deosebit faptul că munca de planning pentru Turul Dunării 2014 a început deja de mai bine de o lună. Ca să nu mai spun de traseul ediției viitoare, care pleacă din municipiul Călărași și se încheie în Delta Dunării, după ce străbate o mare parte din Dobrogea, regiunea istorică a României de care personal sunt cel mai atașat prin prisma rădăcinilor mele familiale din județele Constanța și Tulcea.

Turul este programat între 1 și 14 septembrie 2014, iar de câteva zile s-a dat și startul înscrierilor pentru completarea echipei de 24 de cicloturiști (plus asistență și suport) care vor acoperi în grupuri mai mici diversele variante de traseu care ajung la obiectivele și punctele de interes aflate pe o rază de circa 50 km de cursul propriu-zis al Dunării. Pe scurt, se caută oameni tineri dedicați cicloturismului, băieți și fete deopotrivă, cu atitudinea de team players pe care o solicită o tură de sute de kilometri.

Dacă te recunoști din descriere, completează online formularul de înscriere la Turul Dunării 2014 ca să-ți rezervi locul la start în caravana cicloturistică din Dobrogea!

Turul Dunarii 2014

Croaziera DunareParticiparea la Turul Dunării ediția 2013 a început cu un bonus pentru toți voluntarii care au ales să parcurgă partea de est a traseului, al cărui punct de start a fost municipiul Călărași. Nu întâmplător s-a plecat la drum din acest oraș-port dunărean, pentru că aici ne-am bucurat de cel mai călduros sprijin din partea autorităților locale. Atât din partea Primăriei, cât și a Consiliului Județean Călărași.

Bogdan Georgescu, vicepreședinte CJ Călărași

Bogdan Georgescu, vicepreședinte CJ Călărași

„Ziua 0” a acestui eveniment cicloturistic, în loc să fie o zi dedicată plicticoaselor ședințe tehnice, a fost un prilej pentru unii dintre noi de a face cunoștință cu Dunărea nu de pe mal, ci chiar de pe luciul de apă al marelui fluviu. Invitația a fost lansată cu amabilitate de dl. Bogdan Georgescu, vicepreședintele Consiliului Județean Călărași, iar noi am acceptat-o cu entuziasm, fără ezitare.

Croaziera lungă de circa 4 ore, pe un vaporaș care a primit la bord aproape 20 de persoane, ne-a purtat în aval de orașul Călărași, pe Dunăre, pe brațul Borcea și pe nenumărate canale inundate acum de creșterea apelor cu vreo 4 metri față de nivelul obișnuit. A fost mai mult decât o simplă plimbare de distracție pentru bucureștenii curioși. Mie personal mi-a dat speranță că încă mai există în România locuri unde natura este suverană, iar omul îi este argat. Și nu invers, cum se întâmplă în mare parte din restul țării. O adevărată revelație chiar și pentru mine, care mă consider de-al locului atunci când mă opresc în județul Călărași. Adică de cam 20 de ori în fiecare an, cu treabă sau pentru relaxare la casa din satul Zimbru, unde s-au născut bunicii din partea mamei.

Am început să-mi cunosc județul grație turelor cicloturistice pe care le fac aici din 2010. Dar nici nu bănuiam că atât de aproape de municipiul Călărași se ascunde o mini-deltă de o frumusețe sălbatică.

Slideshow cu imagini din croaziera pe Dunăre la Călărași

Această prezentare necesită JavaScript.