Tag Archive: Florin Leonte


Florin Leonte defilare biciclete bucuresti
Dacă azi este ultima zi de joi a lunii, înseamnă că este “Joia Bicicletei”. Totodată a fost prima ediţie a acestui eveniment lunar la care am luat parte şi n-am regretat că a fost nevoie să traversez Bucureştiul la o oră de vârf a traficului rutier pentru a ajunge la întâlnire, la 18:00, în parcul Herăstrău, la intrarea dinspre Arcul de Triumf.

Plutonul participanţilor a fost probabil subţiat de Critical Mass-ul lui GeoBateŞaua, desfăşurat cu o zi înainte, cu plecarea din acelaşi loc (şi la care nu am ajuns, deşi îmi propusesem). Poate că n-au fost în total mai mult de 20 de biciclişti care au plecat pe traseu la defilarea din Joia Bicicletei, dar la evenimentele organizate de Florin Leonte am cunoscut de fiecare data oameni de bună calitate şi cu care am socializat uşor. Finişul din Piaţa Unirii ne-a prins pe înserate, semn că la ediţia de luna viitoare (apropo – va avea loc pe 28 octombrie, din acelaşi loc şi de la aceeaşi oră) va fi nevoie să-mi echipez MTB-ul de oraş cu lumini.

Ba mai mult, defilarea de Joia Bicicletei, ediţia pe septembrie, a avut şi un participant cu totul deosebit: cicloturistul american Mike Quinlan, aflat în gazdă la bunica mea pe timpul celor două zile pe care le-a petrecut în Bucureşti. Mă bucur foarte mult că programul lui s-a potrivit de aşa natură încât să-l pot aduce şi la o acţiune a bicicliştilor din Capitală.

Anunțuri


Să pedalezi pe pistele de biciclete amplasate pe unele trotuare din Bucureşti sau alte mari oraşe (unele chiar aşa superficiale cum au fost făcute pentru a toca nişte bani europeni) este de multe ori o cursă cu obstacole, pentru că o găseşti ocupată de pietoni, de comercianţi care îşi extind ilegal buticul (de obicei florării sau tarabe de zarzavaturi vândute de speculanţi), dar în cele mai nesuferite cazuri, pista e blocată de automobile staţionate neregulamentar. Ştim cu toţii că numărul locurilor de parcare din zonele urbane sunt sudbimensionate faţă de parcul auto de la ora actuală, dar nu este mai puţin adevărat că există parcări cu plată în Capitală, la preţuri nu tocmai prohibitive (care îţi oferă şi protecţia maşinii). Însă pe care şoferii le evită, preferând în schimb să-şi înghesuie maşinile pe trotuar. Iar trotuarul este gratuit, cel puţin atâta timp cât Poliţia nu va lua măsuri, prilej cu care să-şi rotunjească bugetul prin aplicarea amenzilor cuvenite.

Mai grav chiar decât indolenţa Poliţiei Rutiere este că înţelepţii fenomenului ciclist de pe forumurile de specialitate sunt în general de părere că pistele de biciclete n-ar avea ce să caute pe trotuar, locul tuturor bicicliştilor indiferent de vârstă fiind pe marginea şoselei. Ei au propus chiar desfiinţarea pistelor de pe trotuar, pentru a le muta pe prima bandă a carosabilului. Sunt în total dezacord cu această viziune foarte păguboasă, împărtăşită inclusiv de Florin Leonte, altfel un energic militant al ciclismului pe care îl respect. OK, bicicleta este un vehicul, aşa cum o defineşte legislaţia rutieră internaţională, însă utilizatorul ei este cu mult mai expus pericolelor din trafic decât oricare alt vehicul şi de-asta consider că ar trebui protejat suplimentar.

parcare pe trecere de pietoni semn oprirea interzisa bucurestiMutarea pe marginea şoselei a pistelor obligatorii pentru biciclete ar duce la riscuri mai mari pentru biciclişti. Din experienţa de locuitor nativ al unui oraş foarte aglomerat, îmi este uşor să anticipez că orice spaţiu amenajat pe marginea drumului va fi folosit de şoferi pe post de parcare ad-hoc. Uneori, nu aglomeraţia este cauza, ci mai degrabă prostia şi iresponsabilitatea faţă de celălalt, asociate de obicei manelismului. În fiecare zi găseşti cu nemiluita exemple de automobile care staţionează nejustificat pe marginea şoselei, sub incidenţa semnului „Oprirea Interzisă” sau fix pe trecerea de pietoni, deşi există locuri de parcare publică în imediata apropiere (vezi poza alăturată). Aşadar, la ce bun o pistă de biciclete dacă este din loc în loc blocată de maşini parcate? Pe care trebuie să le depăşeşti ieşind de pe pista de biciclete şi intrând pe banda întâi a drumului.

Cineva ar putea spune că dacă pistele de pe trotuar sunt oricum de multe ori blocate de maşini, n-ar fi acelaşi lucru pentru biciclişti dacă pistele ar fi amplasate pe marginea carosabilului? Consider că fenomenul ar fi cu mult mai grav în al doilea caz, deoarece pistele de pe trotuar sunt de regula delimitate de zona carosabilă cu mici stâlpi cu miez din fier acoperit de plastic sau cauciuc. Plus că ocolirea de către biciclist a unei maşini pe trotuar se face în condiţii mai sigure – fără să existe riscul de a fi lovit din spate de o maşină care circulă cu viteză de cel puţin două ori mai mare.

O altă consecinţă la mintea cocoşului este că pista de biciclete de pe marginea drumului va fi ocupată de pubele de gunoi (poză stânga) sau tomberoane, fiindu-le mai la îndemână gunoierilor să le lase în permanenţă acolo pubela gunoi bucuresti decât să le ţină în spaţiile pătrate special „decupate” în trotuare. Să ne gândim şi la femeile de serviciu ale blocurilor sau oamenii care locuiesc la curte şi care obişnuiesc să depoziteze imediat sub bordură praful/gunoiul pe care îl mătură, aşteptând să fie ridicat de către cei de la salubritate sau măcar să fie împrăştiat de vânt (după mentalitatea „cum o da Dumnezeu”). Deci nu numai că pista de biciclete ar fi ocupată de maşini şi pubele, dar ai avea de escaladat din loc în loc mormane de mizerie mai mici sau mai mari, din care adesea nu lipsesc cioburile, cuiele şi rahatul de câine/om.

Nu în ultimul rând, să ne gândim la poluare. Pe marginea şoselei, practic este ca şi cum ai respira direct din ţevile de eşapament. Un studiu recent din Marea Britanie arată că bicicliştii sunt mai expuşi decât pietonii la gazele nocive ale maşinilor, inhalând de până la 5 ori mai multe nanoparticule emise de maşini, pe fondul efortului mai mare pe care îl depui pedalând şi a ritmului cardiac crescut. Iată deci încă un motiv serios să-ţi doreşti să fii mai departe de maşini, fie şi cu un metru!

Hmm… însă parcă simt că ăsta nu e un blog adevărat de ciclism dacă nu am şi o galerie de poze cu maşini parcate pe pistele de biciclete. Aşa că luaţi şi serviţi din „colecţia” proprie:

Ford Ka Romania pista biciclete Nissan 350Z Bucuresti Romania parcare pista biciclete pista biciclete trotuar Bucuresti

Ieri l-am revăzut pe Florin Leonte pentru prima oară după tura „Cu bicicleta la mare” (1-2 mai). Este printre puţinii veterani ai ciclismului de performanţă care manifestă un interes dezinteresat în direcţia promovării mersului pe bicicletă – pe orice fel de bicicletă şi de către oricine! Pentru expertiza lui, plus timpul şi energia inepuizabilă pe care le cheltuie în acest sens, Florin merită respectul meu. Şi cred că multă lume ar trebui să-l respecte. Sunt pe deplin conştient de valul de contestatori la adresa lui Florin – băieţi care declară pe forumuri că au trecut de la admiraţia pentru el până la ură viscerală.

Din experienţa a 29 de ani de viaţă am învăţat să mă feresc să admir contemporani, cu atât mai puţin pe cei pe care îi cunosc, oricât de plini de calităţi mi s-ar părea la un moment dat. Pentru că oamenii pe care îi admiri cel mai mult te pot dezamăgi cel mai tare. Consider că este dreptul oricărei persoane de pe Planetă să mă dezamăgească măcar o dată în viaţă – toţi prietenii mei au făcut-o deja mai mult sau mai puţin grav, dar dacă aş renunţa la toţi aceştia, ar însemna să rămân singur pe lume. Şi sunt destul de sigur că şi eu am greşit faţă de ei, măcar o rundă.

Poate că şi Florin mă va dezamăgi într-o zi; spre exemplu mă va lăsa în urmă la un antrenament pe DN1 şi mă voi întoarce acasă noaptea, cu o mână sfâşiată de un urs panda. Dar asta nu ştirbeşte cu nimic respectul meu pentru faptul că îşi face timp şi îşi asumă rolul de organizator la marşuri pe bicicletă sau antrenamente pentru cicliştii amatori. Îşi pune în joc priceperea (atât cât consideraţi că are sau nu) şi mai ales se implică, pune suflet în ceea ce face.

Tot din experienţă personală pot să vă spun cu cât dispreţ sunt priviţi cicliştii amatori de către antrenorii de la cluburile de performanţă. Sunt sătul de atitudinea lor (nejustificat) superioară şi de prejudecăţile lor de două parale (de exemplu: „dacă eşti trecut de 18 de ani, nu mai poţi să practici un sport de performanţă”) şi am fost mulţumit că nu le-am întâlnit la Florin Leonte. Unii nu-l consideră antrenor adevărat, dar dacă asta înseamnă să fii antrenor adevărat, mai bine mă lipsesc şi ies de unul singur pe velodrom sau fac ture pe la ţară.

Ce mai îmi place la el este şi acel „trademark personal”, pe care îl ştiu toţi membrii comunităţilor virtuale de ciclism din România, dar şi… tot mai mulţi şoferi bucureşteni. Când participă la defilări prin oraş cu bicicliştii de rând, atunci când plutonul se opreşte la semafor, Florin ridică în chip războinic bicicleta deasupra capului. Nu este un gest anti-şoferi, ci unul pro-biciclişti. Florin Leonte este un tip carismatic şi s-a erijat într-un exponent al fenomenului ciclist de masă, responsabilitate pe care puţini au dovedit că ar fi dispuşi să şi-o asume. Baftă, Florin!