Tag Archive: Iezerul Mostistea


Manastirea TariceniDe câțiva ani practic inclusiv cicloturism ecumenic, în sensul că fotografiez bisericile și mănăstirile pe lângă care trec în turele mele prin țară. Însă abia de circa două luni am descoperit și funcția practică a mănăstirilor, și anume faptul că multe dintre ele oferă călătorilor cazare și masă. Desigur, lăcașele de cult nu sunt hoteluri sau pensiuni, ceea ce înseamnă că își rezervă dreptul să-i selecteze pe cei care le trec pragul, preferând să ofere găzduire pelerinilor. Turele mele cu bicicleta sunt orice altceva decât pelerinaj religios, dar am fost acceptat fără probleme la Mănăstirea Dervent pentru două nopți în luna aprilie, la fel și în acest weekend, la Mănăstirea Tăriceni din comuna Frăsinet, județul Călărași.

Vizitez de câteva ori pe an Mănăstirea Tăriceni încă din 2010, de pe vremea când era schit de maici, dar acum a fost pentru prima oară când am cerut și cu mare disponibilitate am primit găzduire aici. Pentru mine și pentru cicloturistul american Mark Boyd, aflat într-un tur al Europei centrale și de est.

cazare Manastire (1)Cu bunăvoința starețului, părintele Porfirie, am fost cazați într-o cameră destinată pelerinilor, chiar în anexa unde locuiesc și cei patru monahi ai cazare Manastire (2)mănăstirii din Tăriceni.

O cameră curată, cu trei paturi individuale, cu podea din parchet laminat, cu sobă pe lemne și cu prize electrice pentru tot ce ai de pus la încărcat. Dar mai ales cu priveliște pe două laturi asupra Iezerului Mostiștea, principala atracție naturală a zonei. Nu există niciun aparat radio sau TV pe întreg domeniul mănăstirii, în schimb există rețea wireless de internet. Baia comună, complet utilată, este situată în imediata apropiere și include duș cu apă caldă la orice oră.

Mark, la masă cu părintele Porfirie și fratele Cristian

Mark, la masă cu părintele Porfirie și fratele Cristian în bucătăria mănăstirii

Am primit permisiunea să parcăm peste noapte bicicletele pe hol, apoi am îndeplinit formalitățile necesare. Protocolul mănăstirii cere ca oaspeții să prezinte cărțile de identitate, ale căror serii sunt trecute într-un registru, împreună cu numele titularilor. Nimic anormal pentru oricine este obișnuit cu locurile de cazare. Important de precizat că, cel puțin la Tăriceni, nu există nicio restricție cu privire la religia sau confesiunea oaspeților. O astfel de întrebare s-a pus de către părintele stareț la masă, dar am fost asigurați că nu constituie niciun impediment faptul că Mark este de religie mozaică.

Dimpotrivă, curiozitatea inter-religioasă de-o parte și de alta a generat o discuție despre credință și filosofie pe care am avut marea plăcere să o traduc. Masa este poate momentul în care simți cel mai bine căldura sufletească a monahilor și toate eforturile lor de a te simți binevenit. Spre deosebire de Dervent, la Tăriceni oaspeții sunt rari, însă nu pentru că n-ar fi primiți. Iar cei care vin aici se bucură de întreaga atenție.

registru manastire

Registrul mănăstirii

Am nimerit în plin post al Sfinților Apostoli Petru și Pavel, dar într-o zi cu dezlegare la pește, astfel că am fost serviți cu icre și cu o delicioasă ciorbă de pește prins din Mostiștea. Se consumă în general produse locale, de altfel foarte gustoase pentru că sunt cultivate după metode tradiționale în această regiune agricolă.

Manzul Steluțu, în vârstă de trei luni

Manzul Steluțu, în vârstă de trei luni

Domeniul mănăstirii Tăriceni este un fel de grădină a Edenului, cu plante și arbuști care înfloresc pe rând din primăvară până în toamnă. Dar poți vedea și felurite animale – de la găini și purcei până la capre cu iezi și pisici care ți se împleticesc pe la picioare. Dar noua mândrie necuvântătoare a mănăstirii este mânz donat în urmă cu câteva săptămâni de un localnic din Frăsinet. Poartă numele Steluțu și este cel mai blând și mai prietenos mânz pe care l-am întâlnit vreodată.

Șederea noastră la Mănăstirea Tăriceni a fost una dintre cele mai frumoase experiențe din acest an. Îmi va aduce mereu aminte că fie și lucrurile pe care le știi de mult timp îți pot aduce suprize plăcute.

PS: dacă numele mănăstirii Tăriceni te trimite cu gândul la Călin Popescu Tăriceanu, ai intuit corect. Localnicii povesesc că actualul președinte al Senatului României a venit la Tăriceni în urmă cu câțiva ani pentru a cinsti memoria unor înaintași de origine grecească înmormântați în cimitirul satului.

Bikemap – cel mai scurt drum către Mănăstirea Tăriceni, venind dinspre București, via Fundulea:
harta Bucuresti-Tariceni via Fundulea

Cicloturism ecumenic


Pentru cei care mă cunosc nu este niciun secret faptul că nu sunt cel mai evalvios dintre români. Fără a fi însă complet materialist sau lipsit de trăiri spirituale, convingerea mea este că mersul la biserică nu te face un bun creștin tot așa cum mersul la un service auto nu te face automobil. Ca simplu cititor de Biblie care a beneficiat de educație religioasă în școală, mi se pare că astăzi manifestarea exterioară a credinței înseamnă prea mult ritual și prea puțin spiritual. Iar ca om de formație laică și fără opinii preconcepute îmi displace fundamentalismul pe care adeseori îl îmbrățișează BOR. Așadar, recunosc că nu prea sunt dus la biserică – nici la propriu, nici la figurat.

Schitul Sf. Nicolae

Și totuși, un lăcaș de cult pe care îl vizitez ori de câte ori trec prin apropiere, ba chiar planificând de la bun început vizita, este Schitul Tăriceni din comuna Frăsinet. La traseele cicloturistice de o zi pe care le fac de doi ani prin zona rurală a județului Călărași, bisericile îmi sunt de regulă puncte de reper, dar Schitul Sf. Nicolae de la Tăriceni este deosebit de prețios pentru mine. Prin vara anului 2010, la prima tură în jurul Iezerului Mostiștea, m-am mulțumit să-l fotografiez de departe, de pe drumul impecabil asfaltat în 2006 pe bani europeni. La următoarea mi-am luat inima în dinți și am urcat pe poteca de pământ ce duce spre turla care domină priveliștea peste marginea de nord a bălții. Și ce peisaj natural superb poți să vezi de acolo! Dar motivul pentru care schitul a devenit pentru mine haltă obligatorie în cele deja vreo duzină de ture pe care le-am făcut în jurul Mostiștei (în ambele sensuri și cu variații de traseu) este că în grădină are o cișmea unde mă răcoresc și pot să-mi împrospătez rezerva de apă de băut. Este tot ce-mi doresc.

Tratez cu respect orice loc de cult la care opresc în călătoriile mele cu bicicleta. Sunt o prezență discretă, nu-mi dau jos tricoul să mă aerisesc, ci mă așez afară pe o bancă să mă relaxez câteva minute, fac niște poze și plec mai departe fără să-mi ceară nimeni socoteală. Perfect!

Biserica Sf. Dumitru din Mânăstirea, jud. Călăraşi

De la celebra biserică medievală fortificată din Prejmer, pe lângă care am trecut la tura din jud. Brașov, până la Geamia din Murfatlar de unde am plecat toamna trecută în tura pe Canalul Dunăre-Marea Neagră, am întâlnit și fotografiat în drumul meu o serie de așezări religioase cu o istorie lungă și interesantă. Între ele și Biserica Sf. Dumitru, din comuna Mânăstirea (jud. Călărași), un edificiu remarcabil de vechi, construit în jur de 1660. Cu toate aceste informații și poze am decis să contribui ca voluntar la www.biserici.org – un index al lăcașelor de cult din România, dedicat tuturor religiilor și confesiunilor. Persoanei care a lansat în 2005 acest website, domnul Alexandru Losonczy din Iași, i-a venit ideea cutreierând ţara pe bicicletă în anii ’70 așa că am simțit imediat o anumită empatie față de acest proiect. Cert este că mica (deocamdată) mea contribuție în fotografii de amator a fost bine primită și astfel am satisfacția sufletească de a fi îmbogățit baza de date a bisericilor din România.

În 2012 mi-am propus să ratez cât mai puține în călătoriile mele și poate chiar o tură specială între mânăstirile din jurul Bucureștiului, poate și din jud. Prahova – având promisiuni în acest sens din partea prietenilor de la cicloturistica.ro. Să mai spună cineva pe urmă că nu sunt dus la biserică! 🙂


Imediat ce m-am întors din tura anterioară prin judeţul Călăraşi, mi-am propus să revin cu bicicleta pe acele drumuri pitoreşti din vestul Bărăganului. După ore de examinat Atlasul Rutier, unul dintre traseele pe care am simţit că trebuie să le încerc a fost turul celui mai întins luciu de apă stătătoare din judeţ: Iezerul Mostiştea, un liman care ocupă 18,6 km2 şi este un magnet pentru pescarii din Bucureşti. Pe vremuri era sursa de alimentare a nenumăratelor canale de irigaţii (secate deja de mulţi ani), acum „are balta peşte” de toate soiurile: crap, somn, caras, plătică, lin, biban, etc.

Cunoscându-l săptămâna trecută pe Mike Quinlan, am deprins un pic din atitudinea „can do” specifică americanilor şi mi-am zis că nu trebuie să pierd multe ocazii ca să ies în ture cicloturistice, fie şi pe trasee de o zi. Pentru că bicicleta pe care o folosesc la touring rămăsese de luna trecută la casa din satul Zimbru, tot ce trebuia era să ajung acolo înainte de prânz (mizam pe încălzirea vremii). Prognoza meteo găsită pe Net arăta pentru marţi o zi frumoasă de toamnă, fără nori, cu numai 10% şanse de ploaie şi o maximă de 17 grade. Nu le-a ieşit nici de data asta, pentru că ploaia mocănească m-a însoţit aproape toată ziua, chiar de la primii kilometri. Complimente specialiştilor de la meteo!

Prima parte a traseului era comună cu cel de luna trecută, mai exact secţiunea de asfalt impecabil Zimbru-Făurei-Chirnogi-Ulmu-Boşneagu-Dorobanţu-Mânăstirea, aşa că am parcurs-o dintr-o suflare, fără să opresc pentru poze. La intersecţia de la mânăstirea din… Mânăstirea am luat-o în dreapta, pe Drumul Judeţean 303, care duce la Lehliu. În această localitate există Muzeul Alexandru Sahia – am scăpat încă un prilej de culturalizare; poate la anu’. Fără să-ţi trebuiască multă carte, realizezi imediat că suprafaţa de rulare se schimbă brusc din foarte bună în foarte proastă!

Trepidaţiile de la hârtoapele din şosea fac să mă furnice muşchii braţelor şi deja mă gândesc să mai desumflu roţile. Până să intru în localitatea Sultana, îi întâlnesc pe drumari, care varsă din camion câte o lopată de bitum ca să plombeze gropile. Cu tot respectul pentru munca lor ingrată, plombele sunt de mântuială, pentru că nu sunt la nivel cu asfaltul vechi, şi oricum nu vor rezista iernii, când utilajele de deszăpezire le vor smulge ca pe ridichi.

Oamenii te privesc cu nedumerire – nu sunt obişnuiţi cu cicloturiştii, precum locuitorii satelor dintre Olteniţa şi Călăraşi – singurul care exclamă la trecerea mea este un om care duce în mână o jantă de bicicletă. Drumul trece prin nişte văi întortocheate, cu combinaţii interesante de viraje, dar primul lucru care mă face să cred că merită călătoria pe care o fac este intersecţia dintre DJ 303 cu un drum comunal asfaltat în 2006 pe banii Uniunii Europene, conform indicatorului postat pe margine. După hartă, luând-o pe acest drum, scurtez câţiva km printr-un „bypass” al satului Luptători. Nu aş fi apucat-o pe aici, dar sunt îmbiat de calitatea sublimă a asfaltului.

Se schimbă în bine şi peisajul: în locul caselor care trădează o sărăcie lucie, văd în jurul meu o zonă sălbatică, dominată de silueta albă a Schitului Tăriceni, care de la înălţimea ei are o privelişte largă asupra Mostiştei. Poate că dacă aş fi gustat turismul ecumenic, aş fi vizitat numaidecât acest lăcaş de cult construit în 1834.

Este fără îndoială cea mai frumoasă zonă a iezerului, deoarece intervenţia omului a fost mai discretă prin partea asta. O sumedenie de păsări de apă mişună în acest loc, din câte se pare, foarte bogat în peşte. La capatul acestui drum comunal asfaltat impecabil, însă lat doar cât o maşină şi jumătate, trec pe un pod modernizat probabil tot cu sprijinul UE, a cărui balustradă este vopsită în tricolor (imaginaţia primarilor de pretutindeni mă dă pe spate!) ce reprezintă limita de nord a Mostiştei.

Aici fac primul şi singurul popas de realimentare cu apă de puţ adusă din Zimbru şi o banană nu la fel de neaoşă. Spre deosebire de Mike, cu genţile lui elaborat prinse de-o parte şi de alta a bicicletei, eu sunt pe tiparul soldatul sovietic: tot ce-mi trebuie duc în spate, adică două camere de rezervă, pompă, cheie tubulară de 14+15, scule de depanare, telefon mobil, aparat foto, apă de băut, biscuiţi şi fructe.

Bucla zilei se încheie cu un traseu de vreo 15 km de coclauri. Din localitatea Dăneşti, fac dreapta pe un drum care începe promiţător cu asfalt, se continuă pasager cu piatră compactată şi apoi 90% este pe pământ bătut. Am fost surprins că şi pe aici m-a depăşit un Logan, altfel a fost o zi cu trafic auto foarte redus în jurul meu. Chiar dacă pe hartă acest DJ 309 este relativ drept şi nu se intesectează cu alte drumuri, realitatea este că ai parte de intersecţii la care trebuie să ai ceva simţ de orientare în teren ca să nu te rătăceşti pe câmpuri. Sau măcar norocul nativ.

Preţ de câţiva kilometri buni se merge chiar pe marginea unor bălţi formate de râul Argova înainte să se verse în Mostiştea, aşa că nu duci lipsă de privelişte. Pe ambele maluri se găsesc târle de oi, iar câinii de stână îţi simt prezenţa de departe, însă din fericire nu sunt atât de aventuroşi încât să vină până pe cărarea din jurul lacului. Nici paznicul – pentru că balta este proprietate privată – nu te întreabă de sănătate dacă vede că nu ai undiţă sau lansetă. Drumul este public, aşa că nu te întâmpină nimeni cu puşca…

În cele din urmă, drumul mă scoate pe lângă cimitirul de la marginea Zimbrului, pe podul din beton care traversează un uriaş vad de irigaţie, lăsat în paragină de cel puţin 10 ani. Ajung de unde plecasem în urmă cu 3 ore, după vreo 55 km de pedalat pe toate tipurile de suprafeţe. La tura următoare, mi-am propus să plec din Zimbru până la Călăraşi, să vizitez Muzeul Dunării de Jos.


Sâmbăta asta îmi propusesem să merg cu MTB-ul de la Constanța până la cetatea Histria, însă cicliștii constănțeni cu care urma să parcurg tura s-au sucit, făcându-și alte planuri. Dar tot voiam să-mi urc bicicleta în portbagajul mașinii, să mă opresc undeva departe de București și de acolo să dau pedale într-o direcție oarecare.

Așa că m-am uitat pe Atlasul Rutier și am creionat un traseu de călărit bicicleta începând din satul Zimbru (jud. Călărași), la vreo 80 km de București, acolo unde locuiesc niște rude îndepărtate (genealogic vorbind), însă foarte de treabă. Descarc bicicleta din portbagaj – am preferat să o transport întreagă, deși luasem la mine si cheia tubulară de 14/15 ca să scot roțile – și iau în rucsac minimum de merinde: două mere abia rupte din pom și o sticlă de 0,5 litri cu apă de puț.

Traseul de 40 km din Zimbru până la ieșirea din comuna Ulmeni este 100% pe asfalt și se parcurge aproape jumătate din distanță pe Drumul Județean 304 (bucata Zimbru-Dorobanțu), apoi pe Drumul Național 31, cel care te duce fie spre Oltenița (în cazul meu), fie spre Călărași (poate data viitoare). Şoseaua este bună, aproape impecabilă, iar din loc în loc, un panou îți amintește că drumul a fost reabilitat de Consiliul Județean Călărași. Cert este că nu am dat în nicio groapă la dus ori la întors.

Prima localitate după ce ieși din Zimbru este Făurei (nu este cea în care s-a născut fotbalistul Bănel Nicoliță – acel Făurei este în jud. Brăila), pe care o depășești repede, apoi la fel de rapid și prin Chirnogi, ca să ajungi în comuna Ulmu. Deși te afli în plină câmpie a Bărăganului, iar pe hartă drumul apare ca fiind plat ca-n palmă, ai parte de o serie de văi destul de abrupte. Câte unele ți se înfățișează de departe ca un zid de asfalt, încât le crezi cățărări de categorie specială din Turul României.

Cobori valea și apoi o urci, fără să câștigi per total în altitudine. Intrarea în localitatea Boșneagu este absolut spectaculoasă: drumul coboară, iar o iluzie optică te face să crezi că șoseaua ajunge direct într-un lac. În realitate, coborârea viguroasă se încheie într-un viraj de 90 de grade la stânga, pe care este bine să nu-l ratezi. Încă din Făurei, drumul merge de-a lungul Iezerului Mostiștea, dar abia acum poți să vezi malul apei.

In comuna Dorobanțu, DJ 304 se intersectează cu DN 31 și o apuc în drepta, spre Oltenița. Abia ce ies din Dorobanțu, că întâlnesc pe partea opusă a drumului un grup răsfirat de trei cicloturiști, din câte se pare străini: două fete și un băiat. Ne salutăm din vorbe și ne facem cu mâna, pentru că doar suntem cu toții în misiune, nu la plimbare, nu-i așa?

Până la intrarea în Mânăstirea, drumul înconjoară extremitatea sudică a lacului Moștiștea, iar digul betonat este punct de atracție pentru pescari veniți aici cu toate tipurile de vehicule terestre. Prin foarte luna comună Chiselet, puștoaicele localnice de pe marginea drumului mă salută cu “Helău mai frend”, semn că această rută (care merge în paralel cu Dunărea) este frecventată de cicloturiștii de afară, care parcurg întreg cursul Dunării, precum deosebitul veteran canadian Ed Schum, pe care l-am întâlnit acum trei luni, la Gara de Nord, din București.

Port cască, ochelari cu lentile galbene, mănuși verzi, un tricou portocaliu și un rucsac umflat în spate – din această cauză mă consideră și pe mine un cicloturist străin în trecere prin România. Următoarea localitate este Spanțov, care mi-a rămas în minte grație fetelor frumoase care te privesc cu oarece interes de pe băncuța din fața porții. Poate dacă nu eram sub amenințarea întunericului, opream pentru conversație, sub pretextul de a cere apă.

În Ulmeni (unde din nou văd o puștoaică deosebit de… armonios dezvoltată), copiii din mai multe locuri diferite mă salută cu “Hola!”. Oare chiar și cicloturiștii spanioli au ajuns pe aici? La ieșirea din Ulmeni, am împlinit cei 40 km programați și este momentul să mă întorc. Două ore fără câteva minute am făcut până aici, dar este deja aproape ora 16 și nu vreau să risc să mă prindă întunericul pe drum (nu am niciun fel de instalație electrică).

La întoarcerea prin același Ulmeni, un mare grup de copii îmi spune din nou “Hola!”, eu la rândul meu le fac din nou prietenește cu mâna, însă unul dintre copii îmi strigă “Dă-te-n sânge, că nu vorbești!”. Deh, n-aveam la îndemână cuvinte spaniolești și nici nu voiam să-i dezamăgesc arătându-le că sunt un biet român. În Spanțov, le întreb din mers pe fetele de pe băncuță “Tot aici?” și pedalez în continuare, pentru că s-a lăsat frigul și se cam adună norii.

Ulmeni-Zimbru pe retur îmi ia ceva mai mult de două ore și jumătate, în special din cauza vântului. Ultimii kilometri i-am parcurs în compania berzelor, zburând deasupra capului meu. Traficul auto este lejer, destul rar am văzut două mașini în același timp, iar camioane și TIR-uri foarte puține. Pe margine găsești în total vreo 20 de magazine sătești, de unde poți să te aprovizionezi pe drum cu de-ale gurii, iar oamenii sunt în general cumsecade, ba chiar și cei care beau la terase te anunță că închină un gât de vin/bere/tărie în cinstea ta. 🙂