Tag Archive: manastirea Tariceni


Recumbent bike - bicicleta orizontalaÎl cunosc pe Mark Boyd din vara anului 2013, când am participat, ca șofer al mașinii de asistență, la Turul Dunării. Felul în care am ajuns să facem cunoștință se datorează în cel mai bun caz hazardului. Sună anecdotic, dar este purul adevăr: în penultima zi a turului, pe drumul dintre Bechet și Calafat, am zărit de la volan un biciclist cu bagaje de-o parte și de alta a roții spate. Crezând că este vorba despre Milen, unul dintre participanții bulgari cu care mă țineam de glume și farse, m-am apropiat tiptil de biciclist, iar când am ajuns în dreptul său l-am claxonat din senin, cu intenție de ghidușie.

Fotograful Gabriel Panțîru (st.) împreună cu Mark Boyd la Port Cetate (2013)

Fotograful Gabriel Panțîru (st.) împreună cu Mark Boyd la Port Cetate, în 2013

Două secunde mai târziu, mi-am pus mâna la gură văzând în oglinda retrovizoare că biciclistul nu era deloc Milen, ci un domn în vârstă care spre surprinderea mea nu părea enervat de acest gest stupid. I-am cerut scuze… în gând și mi-am continuat drumul, întâlnindu-mă în cele din urmă cu Milen și restul echipei cu care am ajuns la Calafat.

După ce am bâjbâit prin oraș căutând locul de cazare, l-am găsit cu ceva ajutor de la managerul hotelului. Odată instalat în cameră, m-am schimbat și am coborât la recepție, unde participanții turului urmau să fie intervievați de Digi24 Dolj. În timp ce o ploaie măruntă, dar rece, începuse de vreo jumătate de oră, l-am văzut în fața recepției pe biciclistul pe care îl claxonasem mai devreme.

M-am repezit să-l ajut, întrucât era vizibil istovit, iar bicicleta se culcase pe o parte în momentul în care a coborât din șa, sub greutatea bagajului de cicloturism. Având în plan să mă revanșez pentru faza petrecută pe șosea, am intrat în vorbă, mi-a spus că se numește Mark, este american și parcurge o tură prin Europa. La cina care ne-a fost servită la restaurantul hotelului l-am prezentat și restului echipei, apoi i-am povestit că eu am fost cel care l-a claxonat pe drum, asigurându-l că a fost o confuzie nevinovată. Abia dacă și-a adus aminte de acel episod întâmplat după ora prânzului și mi-a spus că oricum este obișnuit să fie claxonat de șoferi și că nu se supără niciodată din cauza asta.

Călătorului îi șade bine cu drumul

Călătorului îi șade bine cu drumul

Cu acordul lui Mircea Crisbășanu, organizatorul Turului Dunării, l-am invitat pe Mark la destinația noastră – Port Cetate. În ritmul său, Mark a sosit mai târziu la conacul lui Dinescu de pe malul Dunării, unde l-am cazat la masardă și l-am dat drept un membru al echipei. Grație personalității sale prietenoase, în scurt timp toți cei care stăpâneau limba engleză l-au abordat pentru conversații privind turul său pe care l-a început în Germania și îl va încheia tot acolo.

Ca și alți cicloturiști pe nord-americani pe care i-am întâlnit în anii precedenți (Ed Schum și Mike Quinlan), Mark ține jurnalul călătoriei sale pe blogul crazyguyonabike.com (cele două pagini referitoare la Cetate sunt foarte măgulitoare la adresa ospitalității de care s-a bucurat din partea noastră).

După masă mi-am adus aminte că îmi rămăseseră prin mașină niște doze de bere și le-am împărțit cu bucurie pe terasa de scânduri a Gării Fluviale Cetate, până spre asfințit, discutând amical despre politica americană și românească, NASCAR (Mark trăiește în statul american Carolina de Nord, capitala acestui sport), religie și despre viețile noastre. Din păcate, seara nu s-a putut odihni în cameră, ci a trebuit să-și întindă cortul în grădină, pentru că participanții noștri români și bulgari au dat o petrecere zgomotoasă la mansardă.

A doua zi, după ce am escaladat… bătrânește urcarea de la conacul lui Mircea Dinescu până la drumul național, ne-am despărțit la statuia din centrul comunei Cetate, promițând că ne vom revedea la anul.

Mark pe bicicleta orizontală sau "recumbent bike"

Mark pe bicicleta orizontală sau „recumbent bike”

Însă 2014 a fost anul recuperării fizice după operații, atât pentru mine, cât și pentru Mark. Eu m-am operat la gleznă, el la inimă și fiecare a preferat să facă ture locale cu bicicleta în acel an.

Am rămas uimit de faptul că la numai două luni de la intervenția chirurgicală pe cord deschis a urcat în șaua bicicletei de șosea pentru o tură de 50 km. Iar în septembrie același an a parcurs primul tur de lungă distanță după operație, din Colorado până în Carolina de Nord.

Dar vine luna februarie 2015 și mare mi-a fost bucuria să primesc un email de la Mark prin care mă anunța că la vară are în plan o nouă expediție prin Europa Centrală și de Est, urmând să traverseze inclusiv România, de la nord la sud. Am urmărit jurnalul celui de-al 15-lea tur european al lui Mark pe același portal crazyguyonabike.com, iar din momentul în care a ajuns la Cernăuți și se pregătea să intre în România am ținut legătura prin email.

Neobișnuita bicicletă a atras multe priviri pe drum

Neobișnuita bicicletă a atras multe priviri pe drum

Am avut emoții când am citit că prin Moldova a avut un accident ușor cu o mașină, dar a parcurs cu bine traseul Rădăuți – Piatra Neamț – Bacău – Adjud – Râmnicu Sărat – Buzău – Urziceni înainte de a ajunge după o săptămână în București.

Deloc fericit să pedaleze pe șoseaua de centură a Capitalei, mi-a urmat indicațiile și s-a cazat la Villa Verde, o pensiune de pe șoseaua Cernica pe care o vedeam mereu în drumurile mele frecvente spre izvorul de la mănăstire. Coincidența fericită a fost ca proprietarul pensiunii să fie un român întors în țară după 20 de ani în America, astfel că Mark a avut companie bună până să-l revăd.

Chiar în seara acelei zile, 19 iunie, l-am vizitat la pensiune împreună cu un coleg de birou și am băut cu toții câteva beri pe pontonul unui restaurant din Cernica, stând de vorbă până ne-a prins noaptea.

Sosire la Mănăstirea Tăriceni din jud. Călărași

Sosire la Mănăstirea Tăriceni din jud. Călărași

Am fost cu totul surprins să văd cu ce bicicletă venise Mark pentru acest tur. Până să-mi explice, habar nu aveam ce însemna termenul englezesc „recumbent” care în românește se traduce prin bicicletă orizontală ori reclinată. Mai văzusem astfel de biciclete prin București, dar nu știam că poartă această denumire. Primul lucru care m-a frapat a fost dimensiunea enormă a lanțului, de vreo două ori și jumătate la lung decât la o bicicletă convențională precum Univega mea, căreia Mark îi spune „upright bike”.

După o zi de odihnă la București, am hotărât să plecăm împreună în județul Călărași, pentru a petrece o noapte la Mănăstirea Tăriceni, povestea aceste ture fiind scrisă într-o postare anterioară pe blog. Planurile de a face un grătar a doua zi în satul Zimbru împreună cu părinții mei au fost date peste cap de ploaia pe care în prima zi am reușit să o păcălim, însă duminică ne-a ajuns din urmă. El avea haine din material sintetic, ploaie, eu nu. Așa că am petrecut dimineața în biserică ascultând slujba, apoi am vorbit politică până după prânz. Cum ploaia tot nu înceta, Mark a hotărât să continue turul cu o etapă scurtă până la Oltenița. Ne-am luat la revedere și ne-am dat întâlnire în vara lui 2016 direct la mănăstirea Tăriceni. A ajuns cu bine înapoi în Germania pe 8 iulie, iar odată întors în Statele Unite a mai parcurs toamna asta încă o tură cicloturistică de 1800 de mile (2900 km) în 30 de zile. Drum bun, Mark, și să ne regăsim cu bine…

Alte articole pe aceeași temă :
Un senior al cicloturismului – Mike Quinlan

Cicloturist în gazdă la Mănăstirea Tăriceni

Manastirea TariceniDe câțiva ani practic inclusiv cicloturism ecumenic, în sensul că fotografiez bisericile și mănăstirile pe lângă care trec în turele mele prin țară. Însă abia de circa două luni am descoperit și funcția practică a mănăstirilor, și anume faptul că multe dintre ele oferă călătorilor cazare și masă. Desigur, lăcașele de cult nu sunt hoteluri sau pensiuni, ceea ce înseamnă că își rezervă dreptul să-i selecteze pe cei care le trec pragul, preferând să ofere găzduire pelerinilor. Turele mele cu bicicleta sunt orice altceva decât pelerinaj religios, dar am fost acceptat fără probleme la Mănăstirea Dervent pentru două nopți în luna aprilie, la fel și în acest weekend, la Mănăstirea Tăriceni din comuna Frăsinet, județul Călărași.

Vizitez de câteva ori pe an Mănăstirea Tăriceni încă din 2010, de pe vremea când era schit de maici, dar acum a fost pentru prima oară când am cerut și cu mare disponibilitate am primit găzduire aici. Pentru mine și pentru cicloturistul american Mark Boyd, aflat într-un tur al Europei centrale și de est.

cazare Manastire (1)Cu bunăvoința starețului, părintele Porfirie, am fost cazați într-o cameră destinată pelerinilor, chiar în anexa unde locuiesc și cei patru monahi ai cazare Manastire (2)mănăstirii din Tăriceni.

O cameră curată, cu trei paturi individuale, cu podea din parchet laminat, cu sobă pe lemne și cu prize electrice pentru tot ce ai de pus la încărcat. Dar mai ales cu priveliște pe două laturi asupra Iezerului Mostiștea, principala atracție naturală a zonei. Nu există niciun aparat radio sau TV pe întreg domeniul mănăstirii, în schimb există rețea wireless de internet. Baia comună, complet utilată, este situată în imediata apropiere și include duș cu apă caldă la orice oră.

Mark, la masă cu părintele Porfirie și fratele Cristian

Mark, la masă cu părintele Porfirie și fratele Cristian în bucătăria mănăstirii

Am primit permisiunea să parcăm peste noapte bicicletele pe hol, apoi am îndeplinit formalitățile necesare. Protocolul mănăstirii cere ca oaspeții să prezinte cărțile de identitate, ale căror serii sunt trecute într-un registru, împreună cu numele titularilor. Nimic anormal pentru oricine este obișnuit cu locurile de cazare. Important de precizat că, cel puțin la Tăriceni, nu există nicio restricție cu privire la religia sau confesiunea oaspeților. O astfel de întrebare s-a pus de către părintele stareț la masă, dar am fost asigurați că nu constituie niciun impediment faptul că Mark este de religie mozaică.

Dimpotrivă, curiozitatea inter-religioasă de-o parte și de alta a generat o discuție despre credință și filosofie pe care am avut marea plăcere să o traduc. Masa este poate momentul în care simți cel mai bine căldura sufletească a monahilor și toate eforturile lor de a te simți binevenit. Spre deosebire de Dervent, la Tăriceni oaspeții sunt rari, însă nu pentru că n-ar fi primiți. Iar cei care vin aici se bucură de întreaga atenție.

registru manastire

Registrul mănăstirii

Am nimerit în plin post al Sfinților Apostoli Petru și Pavel, dar într-o zi cu dezlegare la pește, astfel că am fost serviți cu icre și cu o delicioasă ciorbă de pește prins din Mostiștea. Se consumă în general produse locale, de altfel foarte gustoase pentru că sunt cultivate după metode tradiționale în această regiune agricolă.

Manzul Steluțu, în vârstă de trei luni

Manzul Steluțu, în vârstă de trei luni

Domeniul mănăstirii Tăriceni este un fel de grădină a Edenului, cu plante și arbuști care înfloresc pe rând din primăvară până în toamnă. Dar poți vedea și felurite animale – de la găini și purcei până la capre cu iezi și pisici care ți se împleticesc pe la picioare. Dar noua mândrie necuvântătoare a mănăstirii este mânz donat în urmă cu câteva săptămâni de un localnic din Frăsinet. Poartă numele Steluțu și este cel mai blând și mai prietenos mânz pe care l-am întâlnit vreodată.

Șederea noastră la Mănăstirea Tăriceni a fost una dintre cele mai frumoase experiențe din acest an. Îmi va aduce mereu aminte că fie și lucrurile pe care le știi de mult timp îți pot aduce suprize plăcute.

PS: dacă numele mănăstirii Tăriceni te trimite cu gândul la Călin Popescu Tăriceanu, ai intuit corect. Localnicii povesesc că actualul președinte al Senatului României a venit la Tăriceni în urmă cu câțiva ani pentru a cinsti memoria unor înaintași de origine grecească înmormântați în cimitirul satului.

Bikemap – cel mai scurt drum către Mănăstirea Tăriceni, venind dinspre București, via Fundulea:
harta Bucuresti-Tariceni via Fundulea

Cicloturism ecumenic


Pentru cei care mă cunosc nu este niciun secret faptul că nu sunt cel mai evalvios dintre români. Fără a fi însă complet materialist sau lipsit de trăiri spirituale, convingerea mea este că mersul la biserică nu te face un bun creștin tot așa cum mersul la un service auto nu te face automobil. Ca simplu cititor de Biblie care a beneficiat de educație religioasă în școală, mi se pare că astăzi manifestarea exterioară a credinței înseamnă prea mult ritual și prea puțin spiritual. Iar ca om de formație laică și fără opinii preconcepute îmi displace fundamentalismul pe care adeseori îl îmbrățișează BOR. Așadar, recunosc că nu prea sunt dus la biserică – nici la propriu, nici la figurat.

Schitul Sf. Nicolae

Și totuși, un lăcaș de cult pe care îl vizitez ori de câte ori trec prin apropiere, ba chiar planificând de la bun început vizita, este Schitul Tăriceni din comuna Frăsinet. La traseele cicloturistice de o zi pe care le fac de doi ani prin zona rurală a județului Călărași, bisericile îmi sunt de regulă puncte de reper, dar Schitul Sf. Nicolae de la Tăriceni este deosebit de prețios pentru mine. Prin vara anului 2010, la prima tură în jurul Iezerului Mostiștea, m-am mulțumit să-l fotografiez de departe, de pe drumul impecabil asfaltat în 2006 pe bani europeni. La următoarea mi-am luat inima în dinți și am urcat pe poteca de pământ ce duce spre turla care domină priveliștea peste marginea de nord a bălții. Și ce peisaj natural superb poți să vezi de acolo! Dar motivul pentru care schitul a devenit pentru mine haltă obligatorie în cele deja vreo duzină de ture pe care le-am făcut în jurul Mostiștei (în ambele sensuri și cu variații de traseu) este că în grădină are o cișmea unde mă răcoresc și pot să-mi împrospătez rezerva de apă de băut. Este tot ce-mi doresc.

Tratez cu respect orice loc de cult la care opresc în călătoriile mele cu bicicleta. Sunt o prezență discretă, nu-mi dau jos tricoul să mă aerisesc, ci mă așez afară pe o bancă să mă relaxez câteva minute, fac niște poze și plec mai departe fără să-mi ceară nimeni socoteală. Perfect!

Biserica Sf. Dumitru din Mânăstirea, jud. Călăraşi

De la celebra biserică medievală fortificată din Prejmer, pe lângă care am trecut la tura din jud. Brașov, până la Geamia din Murfatlar de unde am plecat toamna trecută în tura pe Canalul Dunăre-Marea Neagră, am întâlnit și fotografiat în drumul meu o serie de așezări religioase cu o istorie lungă și interesantă. Între ele și Biserica Sf. Dumitru, din comuna Mânăstirea (jud. Călărași), un edificiu remarcabil de vechi, construit în jur de 1660. Cu toate aceste informații și poze am decis să contribui ca voluntar la www.biserici.org – un index al lăcașelor de cult din România, dedicat tuturor religiilor și confesiunilor. Persoanei care a lansat în 2005 acest website, domnul Alexandru Losonczy din Iași, i-a venit ideea cutreierând ţara pe bicicletă în anii ’70 așa că am simțit imediat o anumită empatie față de acest proiect. Cert este că mica (deocamdată) mea contribuție în fotografii de amator a fost bine primită și astfel am satisfacția sufletească de a fi îmbogățit baza de date a bisericilor din România.

În 2012 mi-am propus să ratez cât mai puține în călătoriile mele și poate chiar o tură specială între mânăstirile din jurul Bucureștiului, poate și din jud. Prahova – având promisiuni în acest sens din partea prietenilor de la cicloturistica.ro. Să mai spună cineva pe urmă că nu sunt dus la biserică! 🙂


Imediat ce m-am întors din tura anterioară prin judeţul Călăraşi, mi-am propus să revin cu bicicleta pe acele drumuri pitoreşti din vestul Bărăganului. După ore de examinat Atlasul Rutier, unul dintre traseele pe care am simţit că trebuie să le încerc a fost turul celui mai întins luciu de apă stătătoare din judeţ: Iezerul Mostiştea, un liman care ocupă 18,6 km2 şi este un magnet pentru pescarii din Bucureşti. Pe vremuri era sursa de alimentare a nenumăratelor canale de irigaţii (secate deja de mulţi ani), acum „are balta peşte” de toate soiurile: crap, somn, caras, plătică, lin, biban, etc.

Cunoscându-l săptămâna trecută pe Mike Quinlan, am deprins un pic din atitudinea „can do” specifică americanilor şi mi-am zis că nu trebuie să pierd multe ocazii ca să ies în ture cicloturistice, fie şi pe trasee de o zi. Pentru că bicicleta pe care o folosesc la touring rămăsese de luna trecută la casa din satul Zimbru, tot ce trebuia era să ajung acolo înainte de prânz (mizam pe încălzirea vremii). Prognoza meteo găsită pe Net arăta pentru marţi o zi frumoasă de toamnă, fără nori, cu numai 10% şanse de ploaie şi o maximă de 17 grade. Nu le-a ieşit nici de data asta, pentru că ploaia mocănească m-a însoţit aproape toată ziua, chiar de la primii kilometri. Complimente specialiştilor de la meteo!

Prima parte a traseului era comună cu cel de luna trecută, mai exact secţiunea de asfalt impecabil Zimbru-Făurei-Chirnogi-Ulmu-Boşneagu-Dorobanţu-Mânăstirea, aşa că am parcurs-o dintr-o suflare, fără să opresc pentru poze. La intersecţia de la mânăstirea din… Mânăstirea am luat-o în dreapta, pe Drumul Judeţean 303, care duce la Lehliu. În această localitate există Muzeul Alexandru Sahia – am scăpat încă un prilej de culturalizare; poate la anu’. Fără să-ţi trebuiască multă carte, realizezi imediat că suprafaţa de rulare se schimbă brusc din foarte bună în foarte proastă!

Trepidaţiile de la hârtoapele din şosea fac să mă furnice muşchii braţelor şi deja mă gândesc să mai desumflu roţile. Până să intru în localitatea Sultana, îi întâlnesc pe drumari, care varsă din camion câte o lopată de bitum ca să plombeze gropile. Cu tot respectul pentru munca lor ingrată, plombele sunt de mântuială, pentru că nu sunt la nivel cu asfaltul vechi, şi oricum nu vor rezista iernii, când utilajele de deszăpezire le vor smulge ca pe ridichi.

Oamenii te privesc cu nedumerire – nu sunt obişnuiţi cu cicloturiştii, precum locuitorii satelor dintre Olteniţa şi Călăraşi – singurul care exclamă la trecerea mea este un om care duce în mână o jantă de bicicletă. Drumul trece prin nişte văi întortocheate, cu combinaţii interesante de viraje, dar primul lucru care mă face să cred că merită călătoria pe care o fac este intersecţia dintre DJ 303 cu un drum comunal asfaltat în 2006 pe banii Uniunii Europene, conform indicatorului postat pe margine. După hartă, luând-o pe acest drum, scurtez câţiva km printr-un „bypass” al satului Luptători. Nu aş fi apucat-o pe aici, dar sunt îmbiat de calitatea sublimă a asfaltului.

Se schimbă în bine şi peisajul: în locul caselor care trădează o sărăcie lucie, văd în jurul meu o zonă sălbatică, dominată de silueta albă a Schitului Tăriceni, care de la înălţimea ei are o privelişte largă asupra Mostiştei. Poate că dacă aş fi gustat turismul ecumenic, aş fi vizitat numaidecât acest lăcaş de cult construit în 1834.

Este fără îndoială cea mai frumoasă zonă a iezerului, deoarece intervenţia omului a fost mai discretă prin partea asta. O sumedenie de păsări de apă mişună în acest loc, din câte se pare, foarte bogat în peşte. La capatul acestui drum comunal asfaltat impecabil, însă lat doar cât o maşină şi jumătate, trec pe un pod modernizat probabil tot cu sprijinul UE, a cărui balustradă este vopsită în tricolor (imaginaţia primarilor de pretutindeni mă dă pe spate!) ce reprezintă limita de nord a Mostiştei.

Aici fac primul şi singurul popas de realimentare cu apă de puţ adusă din Zimbru şi o banană nu la fel de neaoşă. Spre deosebire de Mike, cu genţile lui elaborat prinse de-o parte şi de alta a bicicletei, eu sunt pe tiparul soldatul sovietic: tot ce-mi trebuie duc în spate, adică două camere de rezervă, pompă, cheie tubulară de 14+15, scule de depanare, telefon mobil, aparat foto, apă de băut, biscuiţi şi fructe.

Bucla zilei se încheie cu un traseu de vreo 15 km de coclauri. Din localitatea Dăneşti, fac dreapta pe un drum care începe promiţător cu asfalt, se continuă pasager cu piatră compactată şi apoi 90% este pe pământ bătut. Am fost surprins că şi pe aici m-a depăşit un Logan, altfel a fost o zi cu trafic auto foarte redus în jurul meu. Chiar dacă pe hartă acest DJ 309 este relativ drept şi nu se intesectează cu alte drumuri, realitatea este că ai parte de intersecţii la care trebuie să ai ceva simţ de orientare în teren ca să nu te rătăceşti pe câmpuri. Sau măcar norocul nativ.

Preţ de câţiva kilometri buni se merge chiar pe marginea unor bălţi formate de râul Argova înainte să se verse în Mostiştea, aşa că nu duci lipsă de privelişte. Pe ambele maluri se găsesc târle de oi, iar câinii de stână îţi simt prezenţa de departe, însă din fericire nu sunt atât de aventuroşi încât să vină până pe cărarea din jurul lacului. Nici paznicul – pentru că balta este proprietate privată – nu te întreabă de sănătate dacă vede că nu ai undiţă sau lansetă. Drumul este public, aşa că nu te întâmpină nimeni cu puşca…

În cele din urmă, drumul mă scoate pe lângă cimitirul de la marginea Zimbrului, pe podul din beton care traversează un uriaş vad de irigaţie, lăsat în paragină de cel puţin 10 ani. Ajung de unde plecasem în urmă cu 3 ore, după vreo 55 km de pedalat pe toate tipurile de suprafeţe. La tura următoare, mi-am propus să plec din Zimbru până la Călăraşi, să vizitez Muzeul Dunării de Jos.