Tag Archive: Maratonul Vinului


Marian Frunzeanu - Trecerea Rubiconului

În zilele noastre, specializarea ciclismului profesionist între şosea şi mountain bike este aproape la fel de strictă ca şi diviziunea motorsportului între raliuri şi curse de circuit. Cerinţele celor două discipline ale sportului cu pedale sunt atât de diferite, încât conversia de la una la cealaltă este un act temerar.

Albia râului Rubicon constituia linia de demarcaţie a taberelor inamice în războiul civil roman din ultimele zile ale Republicii, iar traversarea sa de către tabăra lui Iulius Cezar a fost o declaraţie de intenţie a legiunilor plebei împotriva aristocraţiei conservatoare. Expresia “a trece Rubiconul” a rămas peste secole ca metaforă a spargerii unei bariere convenţionale.

Putem vedea din aceeaşi perspectivă graniţa cât se poate de obiectivă dintre ciclismul de şosea şi mountain bike, iar trecerea sa de către campionul de şosea din 2010 al României, ciclistul prahovean Marian Frunzeanu (30 de ani), este o astfel de declaraţie de intenţie, care vrea să spună că diversitatea nu trebuie să lipsească din palmaresul unui sportiv. Exemplele de sportivi profesionişti care îmbină cu succes ciclismul de şosea şi cursele de mountain bike sunt rare. Mai ales la începutul carierei, întâlnim exemple de treceri răzleţe dintr-o tabără în cealaltă, însă sportivul optează la un moment dat pentru o disciplină sau alta şi rămâne fidel acestei opţiuni. Pe Marian l-am întâlnit în vara aceasta la Maratonul Vinului de la Urlaţi (judeţul Prahova), competiţie de mountain bike pe care a câştigat-o, şi l-am provocat la o discuţie despre… trecerea constantă a Rubiconului.

Maraton Medieval Mediaș 2011

Maratonul Medieval Mediaș din 2011

– Ai un palmares foarte bogat la ciclism şosea. De ce participi şi în competiţiile de mountain bike?
Marian Frunzeanu: La cursele de mountain bike particip de câţiva ani, mai precis din 2008, an în care am obţinut titlul de vicecampion la MTB şi în care am început să dau atenţie mai serios acestui tip de competiţii. Pentru mine, reprezintă o provocare şi, având la bază antrenamentul de şosea, îmi vine uşor să fac faţă efortului pe care îl solicită un maraton de mountain bike. Însă nu acesta este adevăratul motiv pentru care particip la maratoanele de MTB. Realitatea este că în România acest tip de curse a luat amploare şi, dacă în ceea ce priveşte cursele de şosea acestea sunt, deocamdată, relativ puţine. În schimb, cursele de mountain-bike sunt mai bine reprezentate. În plin sezon competiţional aproape că nu există weekend în care să nu fie listată şi o cursă de MTB. Ceea ce nu înseamnă că este un lucru rău. Dimpotrivă, ar trebui să ne bucure. Eu, cel puţin, sunt recunoscător celor care organizează astfel de evenimente, pentru că îmi dau posibilitatea să mă antrenez la un standard înalt. În mai-iunie am participat la trei curse de MTB: două în Prahova – Cupa EmmedueSport şi Maratonul Vinului – şi una la Mediaş, Maratonul Medieval. Folosesc deci antrenamentul de şosea ca bază pentru competiţiile de MTB, iar cursele de MTB mă ajută să mă menţin într-o formă bună pentru orice tip de concurs. Particip la cursele de MTB pentru a suplini lipsa celor de la şosea şi astfel cele două tipuri de antrenament devin complementare. În sport, ca şi în viaţă, e bine să alegi răul mai mic.

– Consideri că dezvoltarea ciclismului în România este prea slabă pentru a permite o specializare strictă a sportivilor între şosea şi MTB?
Marian Frunzeanu: Fenomenul în sine ţine şi de dezvoltarea ciclismului în România, dar şi de aptitudinile fiecărui sportiv. Unii sunt buni la ambele discipline, alţii la niciuna. Unii şi-ar dori, poate, să aibă o dublă specializare, dar nu fac faţă. Pe de altă parte, această alternanţă şosea-MTB te ajută în România dacă nu să te dezvolţi, cel puţin să te menţii în formă. MTB-ul câştigă teren în raport cu şoseaua din punctul de vedere al atenţiei publice, iar eu, ca sportiv, nu pot neglija această tendinţă şi mă adaptez dacă vreau să exist. Nu este un compromis, ci o şansă pentru mine să mă menţin în top.

Marian la Cupa București 2011 (locul 1)

Marian Frunzeanu la Cupa București 2011 (locul 1)

– Există în ciclismul profesionist exemple de rutieri care au început în MTB şi s-au convertit la şosea, unde câştigurile sunt mai mari. Crezi că în România se produce un fenomen invers, adică rutierii migrează spre MTB?
Marian Frunzeanu: Rutierii nu renunţă la şosea, dar încearcă o dublă specializare. Nimic rău în asta. Personal, îmi place diversitatea care mă ajută să-mi ating obiectivele mai uşor. Dacă rămânem fixaţi pe ideea că la noi nu este posibilă o specializare netă în aceste două discipline, nu obţinem nimic în afară de frustrare.

– Din punct de vedere financiar, ce rentează mai mult în România: să te concentrezi pe şosea ori pe MTB?
Marian Frunzeanu: În România, rentează să te concentrezi pe ambele. Câştigul este un program de antrenament fluent şi stimulente financiare specifice fiecărui tip de competiţie. De aceea prefer să aleg să fiu în formă beneficiind de cursele de MTB, decât să fiu pe tuşă. Apoi, trebuie să recunosc că îmi şi place. Adrenalină ai şi la şosea, şi la MTB şi fiecare disciplină are farmecul ei. La MTB îmi place că spiritul de competiţie îl duci cu tine în mijlocul naturii. Evadez în natură ori de câte ori am ocazia, nu numai când am programate curse. Sunt un sportiv cu afinitate mare pentru natură, pentru sportul în natură. Şi, desigur, nu ar fi onest din partea mea să nu recunosc şi faptul că aceste curse offroad (nu numai MTB-ul, ci şi ciclocrosul) sunt mai bine plătite. În plus, mai culeg ceva bun din cursele de MTB: punctele UCI, care sper ca în curând să mă propulseze spre campionatele balcanice şi chiar Mondialele de MTB. În acest moment, o spun fără a mă lăuda, sunt al doilea român în clasamentul mondial al UCI la MTB maraton, după Lucian Logigan. Mai precis, ocup poziţia 65 în topul MTB-iştilor la nivel mondial cu 93 de puncte acumulate în competiţiile naţionale.

În fruntea plutonului la Cupa Emmedue Sport 2011

În fruntea plutonului la Cupa Emmedue Sport 2011

– Te afli la vârf atât la şosea, cât şi la MTB. Unde este mai ridicat nivelul general al concurenţilor?
Marian Frunzeanu: Aş fi tentat să spun că la şosea nivelul are un plus faţă de MTB. Avem exemple concrete de tineri care strălucesc în prezent la nivel internaţional la şosea – Andrei Nechita, proaspăt câştigător al Turului României, Zoltán Sipoş, Eduard Grosu. Însă asta nu înseamnă că la MTB suntem legaţi de mâini şi de picioare. Putem străluci şi aici, însă diferenţa de pregătire a sportivilor constă în antrenamentul la şosea care întăreşte rezistenţa. Nu toţi MTB-iştii au înţeles că e nevoie să te pregăteşti la şosea ca să te menţii în top la MTB. Şi, desigur, pentru a străluci e nevoie de resurse materiale, financiare, planuri de pregătire eficient elaborate de antrenori, nu numai de talentul sportivului. Şi ar mai fi un aspect de remarcat: deşi în ţară MTB-ul a luat avânt şi avem mai multe curse de acest tip comparativ cu şoseaua, în schimb, dacă privim la cursele externe, situaţia la ora actuală este inversată: avem mai multe deplasări la şosea şi destul de rare la MTB, ceea ce influenţează evident situaţia generală a celor două ramuri, cât şi rezultatele în clasamentele mondiale.

Marian Frunzeanu
S-a născut pe 29.05.1981, la Urlați şi a început să practice ciclismul în 1997, la clubul Petrolul Ploieşti. Primul titlu de campion naţional al României a venit după şase luni de participare la competiţii. Între timp, s-au adunat 14 ani de performanţe pe plan intern şi internaţional. De la începutul anului 2011, ne ţine la curent cu rezultatele sale pe blogul personal: frunzeanu.wordpress.com

Text: Mihai Dumitru

Articol publicat în revista Eurosport nr. 36 (septembrie 2011), pag. 100-101

Click aici pentru a descărca ediția digitală a revistei Eurosport nr. 36

Alte articole pe aceeași temă :
Cenușăresele din ciclismul românesc

Remember 2011

Vanessa Plumbota - Oana Soare
Ciclismul feminin din România este o disciplină sportivă atât de puțin mediatizată încât ai putea crede că există cineva care plătește pentru a fi ținută cât mai discret. Am cunoscut însă câteva dintre cele mai curajoase românce care practică sportul cu pedale pe șosea, pe velodrom sau în cursele de mountain-bike.

Vorbind despre ciclistele din România, ar fi nedrept să nu aducem aminte de prima și cea mai renumită dintre ele – Mița Mihăescu – o femeie răvășitor de frumoasă care la cumpăna dintre secolele XIX și XX sfida preconcepțiile contemporanilor mergând pe bicicletă pe bulevardele din București. O deschizătoare de drumuri în această privință, pe vremea când bicicletele erau o raritate și purtau plăcuțe de înmatriculare. Este cea și care a lansat moda ca doamnele din înalta societate să se întreacă pe velodrom, ca modalitate de petrecere a timpului liber, dar pe care oamenii din popor, refractari la emanciparea femeii, au numit-o „Mița Biciclista”, ca pretext de glume deocheate. Mai bine de un secol mai târziu, unii au rămas tributari acelorași stereotipuri, iar ciclismul feminin, cel puțin cel de șosea, nu este cu mult mai popular în România zilelor noastre decât era la 1900.

articol revista Eurosport

Articol scris pentru revista Eurosport, ediția dec. 2011

Dacă disciplinele de șosea și velodrom se află în gol de putere la nivel feminin, competițiile de mountain-bike sunt pe un trend ascendent. Un etalon din acest punct de vedere a fost Maratonul Vinului, din luna iunie, care a strâns la start peste 50 de participante într-un pluton de aproape 400 de concurenți. „Raportul sexelor la un concurs de mountain-bike din Europa este de 10%, iar noi la Maratonul Vinului am avut 11%. Am propus un traseu de 30 km cu o diferență de nivel de 650 metri, care a atras majoritatea concurentelor, pentru că le-a fost accesibil”, este de părere Marco Kind, unul dintre organizatori cursei de la Urlați. „Există câteva tinere cicliste foarte talentate, care termină pe locuri bune la concursuri, între băieți. Opinia mea este că participarea fetelor va crește spectaculos în viitorul apropiat, atât ca număr, cât și calitativ”, anticipează olandezul.

Campionul de ciclism Alex Ciocan, cooptat începând de anul acesta ca expert în echipa de comentatori a Eurosport România, ne-a destăinuit câteva superlative ale fenomenului ciclist feminin din țara noastră: „Cele mai bune sportive sunt Emese Fodor și Doina Țitei, cea care promite cel mai mult este Gyurka Zsuzsa, cea mai ambițioasă – Andreea Crivoi”. Fără a avea pretenția de a realiza o ierarhie valorică, iată nouă sportive de excepție din ciclismul românesc.

Doina Țiței (Soroca, Moldova), 28 ani

Doina Țiței / foto: Florian Răducanu

Doina Țiței, la Cupa Olimpia / foto: Florian Răducanu

Pentru că până la 15 ani a trăit dincolo de Prut, prima bicicletă pe care a pus mâna nu a fost Pegasul, ci un… Școlnic. „Nu-mi amintesc să fi avut probleme, m-am simțit din prima în largul meu pe șa”, povestește Doina. „Cucerirea unei pante aparent inabordabile, o coborâre dificilă, depășirea limitelor, înfrângerea temerilor, îndurarea căldurii sau a frigului, evaluarea ta față de ceilalți, legarea de prietenii cu cei care îți împărtășesc pasiunea” – iată motivele pentru care blonda echipei NoMad Merida urcă pe mountain-bike la competiții din toată țara. I-a rămas aproape de inimă victoria la Surmont MTB Challenge, prin prisma dificultății cu care a obținut-o. Dacă ați fi văzut-o evoluând în concursurile din 2011 sau cum depășea cu un tur o duzină de băieți la Cupa Olimpia la ciclocros, ați fi zis că sportul cu pedale este profesia de bază a Doinei, dar v-ați fi înșelat. Se ocupă de ciclism doar în afara programului de muncă, pentru că este coordonator de transporturi România-Rusia. „Anul acesta am mers aproape la toate competițiile importante, în total 17. Și dacă aș fi putut fizic să mă aflu simultan în două locuri, erau cu siguranță mai multe”, explică Doina, care și-ar dori în plus la anul câteva participări externe, în Ungaria, Bulgaria, Austria sau Ucraina.

Emese Fodor (Odorheiu Secuiesc), 34 ani

Emese Fodor / foto: Florian Răducanu

Emese Fodor, la Banat MTB / foto: Florian Răducanu

Este cea mai titrată practicantă de mountain-bike din România și de regulă n-o veți vedea la categoria semi-maraton, ci numai la traseul lung. Doar în 2011 a participat la 15 concursuri de MTB și nu obișnuiește să se întoarcă la Odorhei cu mâna goală. „La ciclism am făcut cunoștință cu foarte mulți oameni. De la o săptămână la alta trăim ca o mare familie. Nu este numai un sport, este un stil de viață”, explică sportiva care a învățat să pedaleze în copilărie, luând pe furiș Pegasul tatălui ei. La competiții participă din 1995, când a concurat prima oară la un triatlon unde a câștigat în clasamentul Open feminin. A primit cu această ocazie un mare impuls ca să continue în sportul pe două roți. În 2011, Emese și-a împlinit un vis, acela de a participa la Salzkammergut Trophy o cursă monstruoasă care îi duce pe concurenți pe un traseu de 120 km prin Alpii austrieci, cu o diferență de nivel de 3.848 metri. Până în anul 2005 a fost legitimată la Federația Română de Ciclism, a fost multiplă campioană națională de cross-country (XC) și coborâre (DH), iar ca membru al lotului României a obținut câteva clasări pe podium la Balcaniadă. Sportivă polivalentă, mai are în palmares patru titluri de campioană națională la schi. A cunoscut de peste o sută de ori gustul victoriei în cele două sporturi, însă cea mai mare performanță personală i se pare succesul de la Maratonul Geiger MTB Challenge, pe traseul lung (100 km), cel mai greu concurs de gen din România. „Pot să spun că simt sprijinul și respectul celorlați participanți, mai ales că eu fac parte dintre cicliștii deschizători de drum în România, fie că este vorba despre triatlon, duatlon, downhill sau maraton”, explică Emese, care ar prefera totuși ca premiile pentru locurile fruntașe să fie mai consistente, nu doar produse de la sponsor, cum se întâmplă la majoritatea concursurilor.

Zsuzsa Gyurka (Târgu Mureș), 15 ani

Când vorbim despre această sportivă, cel mai mult impresionează cifrele „15” și „37”. Prima este vârsta tinerei, iar cea de-a doua este suma victoriilor obținute la cele 39 de concursuri la care a participat în 2011. La anii ei, Zsuzsi are deja 12 titluri de campioană națională la junioare, dar și la senioare – cu doar șapte concurente la start anul acesta la Naționalele de șosea, clasamentul feminin a fost cumulat, conform regulamentului UCI, iar adolescenta l-a câștigat. A început să practice ciclismul de performanță la C.S. Mureșul, în urmă cu doi ani, sub supravegherea tatălui ei, Mircea Gustav Robert, el însuși sportiv din 1985 și promotor al fenomenului mountain-bike în România, care îi este antrenor și manager. Pentru moment, nu o sfătuiește să facă o alegere între ciclismul de șosea și mountain-bike, cel puțin atâta vreme cât are performanțe la fel de bune în ambele discipline. Este conștient ntr-o bună zi va trebui să se specializeze pe una dintre ele, dar acest lucru depinde de oportunitățile care se vor ivi pe parcurs – în special o echipă care să o promoveze și să-i sprijine ambițiile. Talentul lui Zsuzsi a început să fie cunoscut și în afara țării, mai ales de când a câștigat Balcaniada de cross-country, în Serbia. Însă cele mai valoroase rezultate din acest sezon i se par două succese la maratoane din Ungaria, în fața unei concurențe puternice. Pentru 2012 își dorește să participe la Mondialele de Ciclocros din Belgia.

Patricia Plumbota (Predeal), 20 ani

Patricia Plumbota / foto: Florian Răducanu

Patricia Plumbota, la Surmont MTB / foto: Florian Răducanu

Participă la concursuri de MTB de la 16 ani, când s-a înscris la maratonul de la Sfântu Gheorghe, din 2008. În același an a fost cooptată de antrenorul Bogdan Burghelea în Clubul Petrolul Ploiești. „Am acceptat invitația deoarece câștigasem câteva concursuri în acel an și știam că pot să continui”, spune Patricia. În prezent, este studentă în anul II la Geodezie, motiv pentru care în 2011 a participat „doar” la 8-9 concursuri, mai puține decât anul trecut, când aproape că n-a ratat nicio cursă din calendarul competițional. „Ciclismul este un sport pe care îl practic în permanență deoarece mă ajută să fiu sănătoasă, să mă relaxez, să mă bucur de natură și de prietenii pe care mi i-am făcut datorită mersului pe bicicletă”, afirmă tânăra brașoveancă, membră a formației NoMad Merida. Patricia s-a specializat pe o disciplină care câștigă din ce în ce mai mult teren în România: „Victoriile de care îmi aduc aminte cu plăcere sunt cele de la duatlon, acolo îmi place cel mai mult să înving. Dar întotdeauna mă bucur pentru orice rezultat bun, chiar dacă l-am dobândit la o competiție mai puțin renumită sau cu mai puține concurente, deoarece indiferent de concurs eu merg cât pot de bine”.

Cristina Radu (Ploiești), 20 ani

Cristina Radu la Naționale

Cristina Radu, la Naționalele de Fond

“Primul meu concurs de ciclism a fost la vârsta de 16 ani, Memorialul «Constantin Vagneti», unde am concurat împreună cu baieții, deoarece fete nu erau, iar rezultatul nu a fost rău. Acest lucru m-a ambiționat să încep ciclismul la nivel de performanță. Cea mai mare satisfacție pe care o am din ciclism este atunci când dau de o nouă cățărare, când știu că sunt doar eu și bicicleta mea împotriva acelor munți și trebuie să dau tot ce pot în acel moment”, povestește tânăra care vara face ciclism de șosea în România, iar în timpul iernii practică patinaj-viteză în Germania. Cel mai bun rezultat de anul acesta l-a înregistrat la Campionatele Naționale, unde a ocupat locul al treilea, performanță de care este mulțumită doar în conextul în care este conștientă ca nu s-a antrenat suficient pentru locul întâi. La fel ca multe fete care merg pe bicicletă, nu neapărat în concursuri, Cristina s-a lovit de părerile preconcepute ale celorlalți cu privire la sportul cu pedale: “La noi în țară majoritatea oamenilor care aud că o fată face ciclism zic «Ah, este așa periculos ciclismul, parcă ai fi băiat! De ce ai ales acest sport?» Dar în străinătate, fetele sunt văzute pur și simplu ca niște sportive”. Obiectivul pentru 2012? Să câștige Campionatul Național de Ciclism!

Ramona Covaciu (Arad), 26 ani

Tânăra arădeancă ne aduce aminte că fetele nu merg să se plimbe la concursuri și că împart aceleași riscuri ca și băieții: “Anul acesta am participat la 12 competiții, ultimul pe anul acesta fiind cel de la Tușnad, în care m-am accidentat suficient de rău ca acest sezon să se încheie pentru mine. De fractura «câștigată» la Tușnad depinde activitatea mea sportivă pentru anul viitor. Cea mai frumoasă victorie de care-mi voi aduce aminte a fost cea de la Maratonul Medieval Mediaș, unde parcurgerea treaseului a fost o adevărată aventura în arta pedalării pe noroi, care mi-a oferit o plăcere extremă” – asta ca să nu credeți că fetele concurează doar pe vreme bună! Tot din 2011 i-a rămas în minte prima ediție a Maratonului Ţării Gugulanilor: “Am fost foarte plăcut impresionată de frumusețea peisajului și diversitatea tehnică a traseului, acesta fiind organizat într-o zonă montană foarte dragă mie, Munții Țarcu”. Ramona se ocupă de contabilitate atunci când nu participă la curse, așa că a fost persoana cea mai indicată să ne spună cât de mult se poate susține din valoarea premiilor: “Pentru un sportiv investiția nu se rezumă doar la materiale, se adaugă nutriția, antrenamentul și recuperarea fizică. Dacă privim strict din privința materialelor pot spune că recuperez cam 40%”.

Oana Soare (București), 31 ani

„Bicicleta m-a însoțit de când eram micuță, cred că de la doi ani am început ușor cu tricicleta, îmi aduc aminte că era un rusească, apoi a urmat un Pegas roșu, de copii, cu roți ajutătoare. Am redescoperit bicicicleta când am intrat la facultate, iar din prima bursă chiar mi-am cumparat o bicicletă”, povestește Oana, o prezență constantă pe podiumul de premiere la concursurile la care a participat în 2011. „Cred în România e mult spus că există ciclism feminin de performanță. Cu mici excepții, majoritatea femeilor care practică ciclismul sunt sportive amatoare. Dar nu este un lucru rău. Eu intru, bineînțeles, în categoria sportivelor amatoare, participarea la competitii este o modalitate de petrecere a timpului liber”, declară cu modestie Oana, care însă și-a propus pentru anul viitor două sau trei participări la concursuri din afara țării. În viața profesională este consultant în relatii publice și comunicare, în plus fiind implicată într-un proiect personal, Carpat Bike, o organizație ce promovează cicloturismul în România.

Vanessa Plumbota (Predeal), 17 ani

Vanessa Plumbota la Maros Bike / foto: Florian Răducanu

Vanessa Plumbota, Maros Bike / foto: Florian Răducanu

Este sora mai mică a Patriciei și face parte din echipa timișoarenă DHS Tibiscus, pentru care a participat anul acesta la nu mai puțin de 30 de competiții – absolut extraordinar, dacă ne gândim că a trebuit să facă loc și liceului în programul ei încărcat. Dar se pare că sacrificiile au meritat: „Când sunt pe bicicletă, sunt cu totul alt om. Sunt înconjurată de prieteni și fac ceea ce știu eu mai bine și ceea ce-mi place cu adevărat. Iar pentru mine acesta este cel mai important lucru”. Dacă i-a convins pe părinți cu vorbele acestea, să o credem și noi. De la această puștoaică am aflat că nu doar victoriile merită să le ții aproape de inimă, ci și unele competiții ratate la care problemele tehnice îți solicită un efort suplimentar de voință: „Cursa de care îmi aduc cu cel mai mare drag aminte este Maratonul Medieval Mediaș de anul acesta, unde am avut ghinionul să mi se rupă schimbătorul de spate și a trebuit să merg 17 km pe lângă bicicletă. Și cu toate acestea am reușit să mă clasez pe locul doi”.

Diana Bobocu (Râmnicu Vâlcea), 26 ani

Latura pozitivă a faptului că ciclismul feminin abia își ia avânt este că ierarhiile sunt încă deschise oricărui rezultat, iar performanța este accesibilă și unei debutante. Diana a reușit acest lucru în primăvară, când s-a înscris la Skoda Velo Challenge împreună cu trei prietene sub numele „Jet Power Girls” și a obținut locul I la echipe. Antrenată în escaladă montană și ani de drumeții la altitudine, ea a câștigat de la prima participare într-un concurs de ciclism. În toamnă, a avut satisfacția de a lua startul la prima ediție a Vâlcea Bike Fest, eveniment organizat în orașul ei natal. Lucrează pentru cel mai mare operator de telefonie mobilă din România și în plus este angrenată într-un proiect ambițios de studii, însă Diana găsește liniște și în același timp adrenalină la ghidonul bicicletei: „Pentru mine, ciclismul înseamnă înainte de toate relaxare. Este de asemenea suplimentul meu de energie în oraș, pentru că bicicleta îmi alină oarecum dorul de munte”.

Remember 2011


Inspirat de un articol publicat pe blogul lui Marian Frunzeanu, am fotografiat numerele de concurs pe care le-am avut la competițiile de mountain bike la care am luat startul în 2011. Dacă bunul prieten Marian se poate mândri cu vreo două duzini de curse disputate, un titlu național la MTB Marathon și alte trofee câștigate, eu am colecționat anul trecut doar amintiri și experiențe – unele plăcute, altele mai puțin. Și mărunta satisfacție personală de a fi trecut linia de finiș la toate aceste trei maratoane.

Finiș la “Maratonul Vinului” de la Urlați

Prima competiție a mea din 2011 a fost “Maratonul Vinului”, eveniment la care mi-am dorit să particip imediat ce am aflat că printre organizatori se numără olandezul Marco Kind, pe care îl cunoscusem cu un an în urmă, cu ocazia turei “Cu bicicleta la mare”. Întâmplarea făcuse atunci ca eu să port un combinezon cu însemnele unei echipei belgiene, iar Marco le-a recunoscut ca fiind ale unui club de ciclism nu departe de locul în care s-a născut, astfel că a intrat în vorbă cu mine, povestind despre sportul cu pedale și despre puținele cuvinte din limba flamandă pe care le cunosc, gen “Ronde van Vlaanderen”.

Caravana de concurenți din „Maratonul Vinului” 2011 era cât pe ce să plece fără mine, căci bicicleta Univega Alpina HT-300 cu care trebuia să particip încă nu venise, când mai erau doar 10 minute până la start! Și iat-o venind în cele din urmă, când deja se auzea numărătoarea inversă, cu cauciucurile dezumflate. Noroc cu standul Giant, unde am reușit să le umflu, și cu Marian Frunzeanu, care m-a ajutat să montez pe cadru emițătorul și numărul de concurs, cu priceperea unuia care mai făcuse acest lucru de multe ori înainte. Întârzierea cu aceste pregătiri m-a făcut să iau startul din coada plutonului de circa 400 de concurenți, astfel încât fierbeam de nervi când trecuse un minut de la semnalul de start, iar grupul în care mă aflam încă nu plecase în cursă. Mi-a fost învățătură de minte să nu mai pornesc din coada plutonului.

Depășind cu greu sute de concurenți care abia descoperiseră bicicleta, mi-am făcut loc într-un grup care rula cu o viteză la care mă simțeam confortabil. După ce am trecut fluierând pe lângă primul punct de realimentare, am capotat pe ultima cățărare de pe traseu, unde m-au depășit câteva zeci de concurenți. Nu m-a ajutat deloc pe urcare faptul că nu reglasem bine șaua pe înălțime și în plus avea un unghi înclinat spre spate, deloc confortabil. Apoi am stat minute bune la ultimul punct de realimentare. Dacă aș fi avut ciclocomputer nu aș fi oprit, știind cât de aproape era finișul. Pe ultima coborâre de la intrarea în oraș am avut ocazia să o depășesc pe Oana Soare, care avea să se claseze pe locul al III-lea la Semimaraton Feminin. Am terminat traseul scurt (30 km) în 1h56’59″6.

Interviu pentru un post local de radio din Râmnicu Vâlcea

După episodul de la Urlați mi-am zis că întrecerile de MTB nu sunt de mine și că nu mai vreau să trec prin umilința de a termina concursul la 35 de minute de învingător. Și totuși o prietenă m-a invitat să particip la „Vâlcea Bike Fest”, un concurs organizat în orașul ei natal. Deși la prima ediție, evenimentul a fost bine organizat și i-aș acorda premiul «best value for money», adică pentru taxa de înscriere de 50 lei primeai un pachet consistent la start, un prânz la sosire și o mobilizare bună pe traseu din partea arbitrilor. Mi-a plăcut ideea startului festiv din fața unui mall urmat de un start real în cursă, însă nu am agreat deloc faptul că toată caravana concurenților a fost oprită în loc la ieșirea din oraș pentru 10-15 minute, timp în care plutonul, care se răsfirase potrivit ritmului în care voia să meargă fiecare, s-a compactat sufocant. Deși am avut grijă de data aceasta să mă plasez la start din primele linii, din cauza acestei staționări inoportune am retrăit neplăcerile de la „Maratonul Vinului”, strigând mereu «ține drept!» către concurenții ajunși în față care îmi tăiau calea. Din fericire, nu mai erau 400.

Dar coșmarul pentru mine abia urma să vină, căci șaua mi-a făcut din nou probleme. Cu o zi înainte fusesem la service cu bicicleta pentru punerea la punct în vederea concursului, iar mecanicul mi-a uns tija șeii (?!) care la primele șocuri de pe traseu începea să se miște în lateral și să coboare în cadru. După circa 10 opriri ca să ridic șaua, mi-a venit ideea să blochez tija cu trei fire de iarbă uscată, iar improvizația a funcționat. Recuperând furios timpul pierdut, am fost surprins să o depășesc fluierând pe Vanessa Plumbotă într-o zonă de cățărare. Însă am forțat la maximum abia pe drumul de asfalt care a precedat intrarea în orașul de start/sosire – Râmnicu Vâlcea. Am terminat traseul Hobby (21 km) în 1h14’51” respectiv cu al 7-lea timp la categoria mea de vârstă.

După circa 9 ore pe traseu - medalie de finisher la Șugaș

Tot în octombrie, la numai o săptămână după concursul de la Vâlcea a urmat „AlpinSport Matathon”, la Şugaş-Băi (jud. Covasna), o cursă care se dorea a fi una de o dificultate extremă. Pentru a fi sigur că sunt prezent la start și că nu pierd taxa de înscriere oricum piperată (90 lei), am ajuns în mica stațiune de lângă Sfântu Gheorghe cu o seară înainte. Spre consternarea mea, ploaia măruntă care începuse să cadă odată cu lăsarea întunericului s-a transformat spre dimineață în ninsoare, iar frigul pătrunzător și umezeala i-au determinat pe unii concurenți să plece direct acasă. Deși deloc echipat pentru astfel de condiții, am luat startul cu speranța că 54 km se parcurg repede dacă este multă coborâre, că poate n-a nins peste tot sau că vremea se va mai încălzi pe parcurs. Însă niciunul dintre aceste gânduri optimiste nu s-a adeverit.

Ba mai mult, am făcut pană la roata-față după nici 5 km de la start. Ca și la concursurile precedente nu aveam nimic de depanare, nici măcar pompă, străduindu-mă să păstrez greutatea la minimum. Dar nici prin gând nu-mi trecea să abandonez, așa că am continuat pe pană, cerșind câte o pompă de la ceilalți concurenți sau de la punctele de control și realimentare. Am aflat cu acest prilej că nu trebuia înțeleasă ad literam promisiunea organizatorilor că fiecare arbitru de pe traseu are cele necesare pentru depanare. Ajungând mereu printre ultimii la aceste puncte găseam fructe pline de noroi de la ceilalți concurenți, astfel că ronțăiau între dinți, precum și apă rece ca gheața. Dar cel mai mult mi-a displăcut sadismul organizatorilor în privința ultimilor 5 km ai traseului. Ridicol de periculos în condițiile date și peste măsură de dificil pentru concurenții de la traseul scurt. Mai întâi prin albia unui torent pe unde am ținut bicicleta la vale căci nu mai funcționau deloc frânele, apoi un push-bike crâncen în urcare pe rădăcini de copaci. Am terminat traseul scurt (54 km) în 8h54′.

Maratonul Vinului (4 iunie), Urlați. jud. Prahova)

Vâlcea Bike Fest (2 oct.), Râmnicu Vâlcea, jud. Vâlcea

Alpin Sport Marathon (9 oct.), Șugaș, jud. Covasna