Tag Archive: Marian Frunzeanu


Marian Frunzeanu - Trecerea Rubiconului

În zilele noastre, specializarea ciclismului profesionist între şosea şi mountain bike este aproape la fel de strictă ca şi diviziunea motorsportului între raliuri şi curse de circuit. Cerinţele celor două discipline ale sportului cu pedale sunt atât de diferite, încât conversia de la una la cealaltă este un act temerar.

Albia râului Rubicon constituia linia de demarcaţie a taberelor inamice în războiul civil roman din ultimele zile ale Republicii, iar traversarea sa de către tabăra lui Iulius Cezar a fost o declaraţie de intenţie a legiunilor plebei împotriva aristocraţiei conservatoare. Expresia “a trece Rubiconul” a rămas peste secole ca metaforă a spargerii unei bariere convenţionale.

Putem vedea din aceeaşi perspectivă graniţa cât se poate de obiectivă dintre ciclismul de şosea şi mountain bike, iar trecerea sa de către campionul de şosea din 2010 al României, ciclistul prahovean Marian Frunzeanu (30 de ani), este o astfel de declaraţie de intenţie, care vrea să spună că diversitatea nu trebuie să lipsească din palmaresul unui sportiv. Exemplele de sportivi profesionişti care îmbină cu succes ciclismul de şosea şi cursele de mountain bike sunt rare. Mai ales la începutul carierei, întâlnim exemple de treceri răzleţe dintr-o tabără în cealaltă, însă sportivul optează la un moment dat pentru o disciplină sau alta şi rămâne fidel acestei opţiuni. Pe Marian l-am întâlnit în vara aceasta la Maratonul Vinului de la Urlaţi (judeţul Prahova), competiţie de mountain bike pe care a câştigat-o, şi l-am provocat la o discuţie despre… trecerea constantă a Rubiconului.

Maraton Medieval Mediaș 2011

Maratonul Medieval Mediaș din 2011

– Ai un palmares foarte bogat la ciclism şosea. De ce participi şi în competiţiile de mountain bike?
Marian Frunzeanu: La cursele de mountain bike particip de câţiva ani, mai precis din 2008, an în care am obţinut titlul de vicecampion la MTB şi în care am început să dau atenţie mai serios acestui tip de competiţii. Pentru mine, reprezintă o provocare şi, având la bază antrenamentul de şosea, îmi vine uşor să fac faţă efortului pe care îl solicită un maraton de mountain bike. Însă nu acesta este adevăratul motiv pentru care particip la maratoanele de MTB. Realitatea este că în România acest tip de curse a luat amploare şi, dacă în ceea ce priveşte cursele de şosea acestea sunt, deocamdată, relativ puţine. În schimb, cursele de mountain-bike sunt mai bine reprezentate. În plin sezon competiţional aproape că nu există weekend în care să nu fie listată şi o cursă de MTB. Ceea ce nu înseamnă că este un lucru rău. Dimpotrivă, ar trebui să ne bucure. Eu, cel puţin, sunt recunoscător celor care organizează astfel de evenimente, pentru că îmi dau posibilitatea să mă antrenez la un standard înalt. În mai-iunie am participat la trei curse de MTB: două în Prahova – Cupa EmmedueSport şi Maratonul Vinului – şi una la Mediaş, Maratonul Medieval. Folosesc deci antrenamentul de şosea ca bază pentru competiţiile de MTB, iar cursele de MTB mă ajută să mă menţin într-o formă bună pentru orice tip de concurs. Particip la cursele de MTB pentru a suplini lipsa celor de la şosea şi astfel cele două tipuri de antrenament devin complementare. În sport, ca şi în viaţă, e bine să alegi răul mai mic.

– Consideri că dezvoltarea ciclismului în România este prea slabă pentru a permite o specializare strictă a sportivilor între şosea şi MTB?
Marian Frunzeanu: Fenomenul în sine ţine şi de dezvoltarea ciclismului în România, dar şi de aptitudinile fiecărui sportiv. Unii sunt buni la ambele discipline, alţii la niciuna. Unii şi-ar dori, poate, să aibă o dublă specializare, dar nu fac faţă. Pe de altă parte, această alternanţă şosea-MTB te ajută în România dacă nu să te dezvolţi, cel puţin să te menţii în formă. MTB-ul câştigă teren în raport cu şoseaua din punctul de vedere al atenţiei publice, iar eu, ca sportiv, nu pot neglija această tendinţă şi mă adaptez dacă vreau să exist. Nu este un compromis, ci o şansă pentru mine să mă menţin în top.

Marian la Cupa București 2011 (locul 1)

Marian Frunzeanu la Cupa București 2011 (locul 1)

– Există în ciclismul profesionist exemple de rutieri care au început în MTB şi s-au convertit la şosea, unde câştigurile sunt mai mari. Crezi că în România se produce un fenomen invers, adică rutierii migrează spre MTB?
Marian Frunzeanu: Rutierii nu renunţă la şosea, dar încearcă o dublă specializare. Nimic rău în asta. Personal, îmi place diversitatea care mă ajută să-mi ating obiectivele mai uşor. Dacă rămânem fixaţi pe ideea că la noi nu este posibilă o specializare netă în aceste două discipline, nu obţinem nimic în afară de frustrare.

– Din punct de vedere financiar, ce rentează mai mult în România: să te concentrezi pe şosea ori pe MTB?
Marian Frunzeanu: În România, rentează să te concentrezi pe ambele. Câştigul este un program de antrenament fluent şi stimulente financiare specifice fiecărui tip de competiţie. De aceea prefer să aleg să fiu în formă beneficiind de cursele de MTB, decât să fiu pe tuşă. Apoi, trebuie să recunosc că îmi şi place. Adrenalină ai şi la şosea, şi la MTB şi fiecare disciplină are farmecul ei. La MTB îmi place că spiritul de competiţie îl duci cu tine în mijlocul naturii. Evadez în natură ori de câte ori am ocazia, nu numai când am programate curse. Sunt un sportiv cu afinitate mare pentru natură, pentru sportul în natură. Şi, desigur, nu ar fi onest din partea mea să nu recunosc şi faptul că aceste curse offroad (nu numai MTB-ul, ci şi ciclocrosul) sunt mai bine plătite. În plus, mai culeg ceva bun din cursele de MTB: punctele UCI, care sper ca în curând să mă propulseze spre campionatele balcanice şi chiar Mondialele de MTB. În acest moment, o spun fără a mă lăuda, sunt al doilea român în clasamentul mondial al UCI la MTB maraton, după Lucian Logigan. Mai precis, ocup poziţia 65 în topul MTB-iştilor la nivel mondial cu 93 de puncte acumulate în competiţiile naţionale.

În fruntea plutonului la Cupa Emmedue Sport 2011

În fruntea plutonului la Cupa Emmedue Sport 2011

– Te afli la vârf atât la şosea, cât şi la MTB. Unde este mai ridicat nivelul general al concurenţilor?
Marian Frunzeanu: Aş fi tentat să spun că la şosea nivelul are un plus faţă de MTB. Avem exemple concrete de tineri care strălucesc în prezent la nivel internaţional la şosea – Andrei Nechita, proaspăt câştigător al Turului României, Zoltán Sipoş, Eduard Grosu. Însă asta nu înseamnă că la MTB suntem legaţi de mâini şi de picioare. Putem străluci şi aici, însă diferenţa de pregătire a sportivilor constă în antrenamentul la şosea care întăreşte rezistenţa. Nu toţi MTB-iştii au înţeles că e nevoie să te pregăteşti la şosea ca să te menţii în top la MTB. Şi, desigur, pentru a străluci e nevoie de resurse materiale, financiare, planuri de pregătire eficient elaborate de antrenori, nu numai de talentul sportivului. Şi ar mai fi un aspect de remarcat: deşi în ţară MTB-ul a luat avânt şi avem mai multe curse de acest tip comparativ cu şoseaua, în schimb, dacă privim la cursele externe, situaţia la ora actuală este inversată: avem mai multe deplasări la şosea şi destul de rare la MTB, ceea ce influenţează evident situaţia generală a celor două ramuri, cât şi rezultatele în clasamentele mondiale.

Marian Frunzeanu
S-a născut pe 29.05.1981, la Urlați şi a început să practice ciclismul în 1997, la clubul Petrolul Ploieşti. Primul titlu de campion naţional al României a venit după şase luni de participare la competiţii. Între timp, s-au adunat 14 ani de performanţe pe plan intern şi internaţional. De la începutul anului 2011, ne ţine la curent cu rezultatele sale pe blogul personal: frunzeanu.wordpress.com

Text: Mihai Dumitru

Articol publicat în revista Eurosport nr. 36 (septembrie 2011), pag. 100-101

Click aici pentru a descărca ediția digitală a revistei Eurosport nr. 36

Alte articole pe aceeași temă :
Cenușăresele din ciclismul românesc

Remember 2011

Anunțuri

Remember 2011


Inspirat de un articol publicat pe blogul lui Marian Frunzeanu, am fotografiat numerele de concurs pe care le-am avut la competițiile de mountain bike la care am luat startul în 2011. Dacă bunul prieten Marian se poate mândri cu vreo două duzini de curse disputate, un titlu național la MTB Marathon și alte trofee câștigate, eu am colecționat anul trecut doar amintiri și experiențe – unele plăcute, altele mai puțin. Și mărunta satisfacție personală de a fi trecut linia de finiș la toate aceste trei maratoane.

Finiș la “Maratonul Vinului” de la Urlați

Prima competiție a mea din 2011 a fost “Maratonul Vinului”, eveniment la care mi-am dorit să particip imediat ce am aflat că printre organizatori se numără olandezul Marco Kind, pe care îl cunoscusem cu un an în urmă, cu ocazia turei “Cu bicicleta la mare”. Întâmplarea făcuse atunci ca eu să port un combinezon cu însemnele unei echipei belgiene, iar Marco le-a recunoscut ca fiind ale unui club de ciclism nu departe de locul în care s-a născut, astfel că a intrat în vorbă cu mine, povestind despre sportul cu pedale și despre puținele cuvinte din limba flamandă pe care le cunosc, gen “Ronde van Vlaanderen”.

Caravana de concurenți din „Maratonul Vinului” 2011 era cât pe ce să plece fără mine, căci bicicleta Univega Alpina HT-300 cu care trebuia să particip încă nu venise, când mai erau doar 10 minute până la start! Și iat-o venind în cele din urmă, când deja se auzea numărătoarea inversă, cu cauciucurile dezumflate. Noroc cu standul Giant, unde am reușit să le umflu, și cu Marian Frunzeanu, care m-a ajutat să montez pe cadru emițătorul și numărul de concurs, cu priceperea unuia care mai făcuse acest lucru de multe ori înainte. Întârzierea cu aceste pregătiri m-a făcut să iau startul din coada plutonului de circa 400 de concurenți, astfel încât fierbeam de nervi când trecuse un minut de la semnalul de start, iar grupul în care mă aflam încă nu plecase în cursă. Mi-a fost învățătură de minte să nu mai pornesc din coada plutonului.

Depășind cu greu sute de concurenți care abia descoperiseră bicicleta, mi-am făcut loc într-un grup care rula cu o viteză la care mă simțeam confortabil. După ce am trecut fluierând pe lângă primul punct de realimentare, am capotat pe ultima cățărare de pe traseu, unde m-au depășit câteva zeci de concurenți. Nu m-a ajutat deloc pe urcare faptul că nu reglasem bine șaua pe înălțime și în plus avea un unghi înclinat spre spate, deloc confortabil. Apoi am stat minute bune la ultimul punct de realimentare. Dacă aș fi avut ciclocomputer nu aș fi oprit, știind cât de aproape era finișul. Pe ultima coborâre de la intrarea în oraș am avut ocazia să o depășesc pe Oana Soare, care avea să se claseze pe locul al III-lea la Semimaraton Feminin. Am terminat traseul scurt (30 km) în 1h56’59″6.

Interviu pentru un post local de radio din Râmnicu Vâlcea

După episodul de la Urlați mi-am zis că întrecerile de MTB nu sunt de mine și că nu mai vreau să trec prin umilința de a termina concursul la 35 de minute de învingător. Și totuși o prietenă m-a invitat să particip la „Vâlcea Bike Fest”, un concurs organizat în orașul ei natal. Deși la prima ediție, evenimentul a fost bine organizat și i-aș acorda premiul «best value for money», adică pentru taxa de înscriere de 50 lei primeai un pachet consistent la start, un prânz la sosire și o mobilizare bună pe traseu din partea arbitrilor. Mi-a plăcut ideea startului festiv din fața unui mall urmat de un start real în cursă, însă nu am agreat deloc faptul că toată caravana concurenților a fost oprită în loc la ieșirea din oraș pentru 10-15 minute, timp în care plutonul, care se răsfirase potrivit ritmului în care voia să meargă fiecare, s-a compactat sufocant. Deși am avut grijă de data aceasta să mă plasez la start din primele linii, din cauza acestei staționări inoportune am retrăit neplăcerile de la „Maratonul Vinului”, strigând mereu «ține drept!» către concurenții ajunși în față care îmi tăiau calea. Din fericire, nu mai erau 400.

Dar coșmarul pentru mine abia urma să vină, căci șaua mi-a făcut din nou probleme. Cu o zi înainte fusesem la service cu bicicleta pentru punerea la punct în vederea concursului, iar mecanicul mi-a uns tija șeii (?!) care la primele șocuri de pe traseu începea să se miște în lateral și să coboare în cadru. După circa 10 opriri ca să ridic șaua, mi-a venit ideea să blochez tija cu trei fire de iarbă uscată, iar improvizația a funcționat. Recuperând furios timpul pierdut, am fost surprins să o depășesc fluierând pe Vanessa Plumbotă într-o zonă de cățărare. Însă am forțat la maximum abia pe drumul de asfalt care a precedat intrarea în orașul de start/sosire – Râmnicu Vâlcea. Am terminat traseul Hobby (21 km) în 1h14’51” respectiv cu al 7-lea timp la categoria mea de vârstă.

După circa 9 ore pe traseu - medalie de finisher la Șugaș

Tot în octombrie, la numai o săptămână după concursul de la Vâlcea a urmat „AlpinSport Matathon”, la Şugaş-Băi (jud. Covasna), o cursă care se dorea a fi una de o dificultate extremă. Pentru a fi sigur că sunt prezent la start și că nu pierd taxa de înscriere oricum piperată (90 lei), am ajuns în mica stațiune de lângă Sfântu Gheorghe cu o seară înainte. Spre consternarea mea, ploaia măruntă care începuse să cadă odată cu lăsarea întunericului s-a transformat spre dimineață în ninsoare, iar frigul pătrunzător și umezeala i-au determinat pe unii concurenți să plece direct acasă. Deși deloc echipat pentru astfel de condiții, am luat startul cu speranța că 54 km se parcurg repede dacă este multă coborâre, că poate n-a nins peste tot sau că vremea se va mai încălzi pe parcurs. Însă niciunul dintre aceste gânduri optimiste nu s-a adeverit.

Ba mai mult, am făcut pană la roata-față după nici 5 km de la start. Ca și la concursurile precedente nu aveam nimic de depanare, nici măcar pompă, străduindu-mă să păstrez greutatea la minimum. Dar nici prin gând nu-mi trecea să abandonez, așa că am continuat pe pană, cerșind câte o pompă de la ceilalți concurenți sau de la punctele de control și realimentare. Am aflat cu acest prilej că nu trebuia înțeleasă ad literam promisiunea organizatorilor că fiecare arbitru de pe traseu are cele necesare pentru depanare. Ajungând mereu printre ultimii la aceste puncte găseam fructe pline de noroi de la ceilalți concurenți, astfel că ronțăiau între dinți, precum și apă rece ca gheața. Dar cel mai mult mi-a displăcut sadismul organizatorilor în privința ultimilor 5 km ai traseului. Ridicol de periculos în condițiile date și peste măsură de dificil pentru concurenții de la traseul scurt. Mai întâi prin albia unui torent pe unde am ținut bicicleta la vale căci nu mai funcționau deloc frânele, apoi un push-bike crâncen în urcare pe rădăcini de copaci. Am terminat traseul scurt (54 km) în 8h54′.

Maratonul Vinului (4 iunie), Urlați. jud. Prahova)

Vâlcea Bike Fest (2 oct.), Râmnicu Vâlcea, jud. Vâlcea

Alpin Sport Marathon (9 oct.), Șugaș, jud. Covasna