Tag Archive: Murfatlar


crucea-lui-mackensenDe pe poteca plină de praf care desparte câmpuri înnegrite după arderea miriștii, am zărit silueta rece a monumentului fantomatic pe care îl căutam de zor: Crucea lui Mackensen. Toamna anului 2016 a marcat exact un secol de la intrarea României în Primul Război Mondial, însă comemorarea a trecut practic neobservată pentru cei mai mulți dintre români. Ca pasionat de istorie, m-am simțit dator să întreprind un sacrificiu personal în memoria celor care au murit în războiul care a întregit România.

monumentul-eroilor-germaniN-am sacrificat decât o duminică la mijlocul lunii septembrie pentru o tură cu bicicleta pe care o plănuiam încă din primăvară. În stil propriu, atunci când alte treburi mă împiedică să fac ceea ce îmi doresc, le las pe toate baltă și fac ce îmi doresc. Indiferent de urmări și consecințe, de fiecare dată când reușesc să fac asta simt că îmi recapăt controlul asupra vieții mele, fie și numai temporar.

Îmi doream de ceva vreme să văd cu ochii mei un monument obscur despre care doar citisem pe Internet, iar cea mai recentă sursă era o știre veche de 4 ani, din presa locală. Pentru asta am plecat special din București, cu un mountain bike ieftin în portbagajul mașinii. Am descărcat bicicleta în Murfatlar, așa cum am procedat la aproape toate turele prin jud. Constanța și de acolo am plecat pe două roți.

Harta traseului Murfatlar - Topraisar - Biruința

Harta traseului (52 km)

Din orașul Murfatlar am ținut indicatorul către Ostrov, pe DN3, traversând podul peste canalul Dunăre-Marea Neagră și trecând pe sub noul sector de autostradă (A2), până ce am ajuns în Ciocârlia de Sus, de unde am făcut stânga la intersecția cu DJ308 către localitățile Lanurile și Mereni, apoi pe DJ391 până în renumitul Topraisar, iar de acolo, tot pe asfalt bun, în satul Biruința.

Indicator către un obiectiv inaccesibil turiștilor

Ansamblul rupestru e inaccesibil turiștilor (!)

În Murfatlar (cândva numit Basarabi) nu sunt multe de vizitat azi, astfel că te surprinde să vezi, la 13 kilometri distanță, un indicator de informare turistică ce te îndrumă către Ansamblul rupestru Basarabi, un obiectiv care nu mai este deschis publicului deja de peste două decenii.

Biserica paleocreștină, săpată în secolul al X-lea la baza unui deal de cretă și descoperită din întâmplare în 1957, este oficial în conservare (a se citi „degradare”) încă de la mijlocul anilor ’90 și nu mai este accesibilă decât cercetătorilor. Statul român nu are bani să întrețină și să pună în valoare monumentul, în schimb s-a găsit finanțare pentru o biserică nou-nouță în vârful dealului, cu toate că în apropiere mai există una mare și frumoasă (ctitorie a Regelui Carol I din 1906) pe strada Credinței.

Un râu de vegetație în albia secată a unui canal

Un râu de vegetație în albia secată a unui canal

Parcurgând tura în septembrie, pe final de sezon agricol, am oprit pe marginea drumului să admir un… fluviu de vegetație care părea să curgă prin albia betonată a canalului de irigații secat și ieșit din uz probabil tot de vreo 20 de ani.

Unele dintre cele mai surprinzătoare descoperiri le faci căscând ochii în stânga și în dreapta traseului și fiind mereu dispus să sacrifici media orară sau orele de lumină pentru opriri care îți satisfac fie curiozitatea, fie dorința de a fotografia lucruri pe care altfel le-ai da uitării în scurt timp.

Din curiozitate am oprit după ce am ieșit din satul Lanurile, văzând la marginea șoselei un veritabil „rock garden” cu bolovani din piatră acoperiți de mușchi și, aparent, aruncați la întâmplare pe câmp. Plimbându-mă pe jos printre bolovani, mi-a atras atenția faptul că toți aveau cam aceleași dimensiuni și am încercat să le găsesc o logică. Abia când am privit pietrele dintr-un anumit unghi mi-am dat seama că fiecare forma perimetrul unui mormânt. Eram în mijlocul unui vechi cimitir musulman!

Locuitorii de astăzi ai acestor sate dobrogene sunt în majoritate creștini și nu se preocupă de îngrijirea unui cimitir musulman. Printre morminte pasc oile, poate în așteptarea unui proiect cu bani din Turcia.

Mereni, vilă în stil american

Mereni, vilă în stil american

Înainte de intrarea în următoarea localitate, Mereni, am fost surprins să văd o dezvoltare imobiliară: vile în stil american scoase la vânzare. Ce-i drept, Techirghiol nu e foarte departe și nici litoralul. Probabil că are sens pentru cine își cumpără casă de vacanță la mare fără să plătească în plus pentru privilegiul unei locații premium, ca Vama Veche sau Costinești.

Frumoasa biserică ortodoxă din Mereni

Frumoasa biserică ortodoxă din localitatea Mereni

Mult mai mult m-a impresionat biserica din Mereni, vopsită pe dinafară într-o culoare bleu destul de neobișnuită pentru o biserică ortodoxă din Dobrogea de sud, însă chiar aspectuoasă și plăcută vederii. Proaspăt revopsit și îngrijit este și monumentul eroilor din Primul Război Mondial, situat în afara perimetrului bisericii, dar la vedere pe marginea șoselei DJ391, inclusiv cu o coroană de flori la baza soclului.

Acest monument interbelic a fost primul indiciu că mă aflam pe ruta pe care se deplasau armatele româno-ruse, respectiv germano-turco-bulgărești în urmă cu exact un secol, purtând o serie de lupte sângeroase din loc în loc. Mai multe indicii am găsit după încă 6 km, când am ajuns în următoarea localitate, al cărei nume tătăresc evocă Bătălia de la Topraisar din octombrie 1916.

Topraisar e astăzi o comună care trăiește din inerție pe seama a ceea ce era înainte de 1989: o mare unitate militară în care își făceau stagiul mii de tineri din toată țara. Tatăl meu a fost unul dintre ei.

Poligonul militar din Topraisar

O fărâmă din marele poligon militar de la Topraisar

Încă mai există o unitate militară la Topraisar, aici este încartiruit Batalionul 341 Infanterie, ai cărui luptători sunt surpranumiți „Rechinii Albi”, fiind veterani ai unor teatre de operațiuni NATO dintre cele mai crunte, ca Afganistan sau Kosovo.

Însă renumitul poligon este o fantomă a ceea ce a fost cândva. Porțile sale pe unde intrau băieți și ieșeau bărbați sunt acum rablagite și stau să cadă. Dincolo de gardul de sârmă ghimpată vezi carcase de tancuri ruginite prin iarba crescută ca într-o junglă. Nu sunt santinele, dar înăuntru se vede mașina paznicului și probabil doar el împiedică dezmembrarea acestor „vestigii” și valorificarea lor clandestină ca fier vechi.

Fotografiatul interzis!

Fotografiatul interzis

Și acum mai tronează pe marginea drumului un semn rutier care te avertizează că fotografiatul este strict interzis, însă realmente nu prea ai ce fotografia aici.

Eram convins că voi găsi crucea lui Mackensen în apropiere de Topraisar, așa cum citisem pe net, și mă așteptam să aud de la un localnic „uite-o colea”.

La capătul satului Biruința începi să urci movila Muratan

La capătul satului Biruința începi să urci movila Muratan

Localnicii sunt amabili și, după ce le trece mirarea că întrebi așa ceva, îți oferă cu plăcere indicații. Încă n-am întâlnit vreun dobrogean care să mă repeadă sau să mă ia la mișto. Pe toți îi consider ca pe rude, iar fără ajutorul lor nu aș fi știut că trebuie să ajung în următorul sat, Biruința.

Drumul până în Biruința este impecabil asfaltat, dar ca să văd monumentul trebuia să ajung la capătul satului și de acolo să urc movila pe care s-au dat unele dintre cele mai crâncene lupte în campania din Dobrogea în Primul Război Mondial.

Numele tătăresc al movilei are o rezonanță războinică precum o lovitură de tun: Muratan. Este un deal cu o înclinație sănătoasă, pe care am început să o urc cu sete, ca atunci când simt că linia de finiș este aproape. Aproape, dar nu la vedere. Odată ajuns în vârf, nimic nu semăna cu o mare cruce de piatră.

M-am abătut câteva zeci de metri de la drumul de pământ bătut, până la câteva siluete enigmatice. Am dat peste un alt cimitir musulman, de această dată unul mai mic și mai recent, căci am putut citi cu ușurință numele și anii între care au trăit acei oameni. Cel mai nou dintre morminte e datat 1965.

Crucea românească, ridicată în anii '90

Crucea românească, ridicată în anii ’90

Am mers mai departe fără să zăresc nimic și eram gata să mă întorc la Murfatlar cu gândul că probabil nu mai există crucea lui Mackensen. Când eram pe cale să cobor movila Muratan, am zărit un alt localnic, un văcar ieșit cu bălțatele la păscut.

I-am spus că sunt în căutarea crucii de piatră și m-a întrebat: „Crucea românească sau crucea nemțească?” Mi-a spus să merg cu încredere 2-3 km pe drumul de pe care tocmai mă întorsesem, pentru că urma să trec prin fața monumentului ridicat de români înainte să întâlnesc crucea lui Mackensen.

Crucea românească a fost înălțată în 1991, din contribuții private, și este un obelisc placat cu marmură, care în vârf are o cruce din fier. La mai puțin de un kilometru depărtare se află monumentul original, cel din 1917 ridicat de trupele renumitului feldmareșal prusac August von Mackensen în memoria oamenilor săi care căzuseră cu un an înainte, în luptele cu românii pentru controlul movilei Muratan.

Până la apariția aviației militare, partea combatantă care ocupa o poziție înaltă ținea sub control întreaga zonă cu artileria. Grav rănit în lupta pentru movila Muratan, soldatul român Dumitru S. Panaitescu, cel care avea să devină criticul literar Perpessicius, a avut mâna dreaptă amputată. Învățând să scrie cu stânga, Perpessicius a scris de Muratan în poezie:

“Noi am sădit în brazda neagră, pe Muratan şi Calfadere,
Îmbujorate flori de sânge, răsadul ruptelor artere”

~ Perpessicius

Să ajung pe movila Muratan la 100 de ani după bătălie a fost o satisfacție personală care a făcut să merite o duminică sacrificată. Dumitru S. Panaitescu și alții au sacrificat mai mult de atât. Crucea lui Mackensen este un monument simplu, dar elegant, dăltuit în piatră; merită văzut cât încă mai există.

Alte articole pe aceeași temă :
Tură prin jud. Constanța: Mănăstirile dobrogene

Tură prin jud. Constanţa: Murfatlar-Adamclisi

Anunțuri

Rockrider MTB AdamclisiTura dobrogeană din aprilie m-a făcut să-mi doresc să revin cu bicicleta prin aceste locuri. Chiar dacă mai târziu decât îmi promisesem, am dedicat primele două zile ale lunii august unui traseu de șosea prin județul Constanța. Ca și în alte dăți, punctul de start a fost orașul Murfatlar, unde am trecut de la patru roți la numai două. Am parcurs această aventură de weekend în șaua unui B’twin RockRider model 2011, un mountain-bike arătos și bine dotat din fabricație cu accesorii, dar care pătimește la capitolul greutate. Frânele pe disc din oțel nu au mai nimic în comun cu cicloturismul.

Traseul dintre Murfaltar și manastirea Strunga, via Băneasa

Traseul Murfaltar – mănăstirea Strunga, via Băneasa

Practic, am combinat tura Murfatlar-Adamclisi de acum 5 ani cu tura Zimbru-Dervent-Strunga din această primăvară. Doar secțiunea de circa 30 km dintre Adamclisi și Băneasa a fost parcursă pentru prima oară de mine pe bicicletă cu această ocazie.

Pe harta bikemap.net sunt 83 km la care s-au mai adăugat încă vreo 10 km datorați unor ocoluri pe care le-am făcut voluntar către alte mănăstiri și obiective întâlnite în cale.

Am fost norocos că a plouat cu o noapte înainte să ajung în Dobrogea, iar norii nu se răspândiseră încă, astfel că doar în scurte reprize am avut parte de soare arzător și caniculă. Toate turele mele începute din Murfatlar au trecut fie pe deasupra, fie pe sub podul care face legătura între malurile canalului Dunăre – Marea Neagră, așa încât trecerea podului încă o dată a fost momentul resetării. Terminarea tronsonului de autostradă de la Cernavodă la Agigea a degrevat această șosea (DN3) de cea mai mare parte a traficului turiștilor către și dinspre mare. Mai puține mașini pe drum înseamnă mai puțin stres, mai puține gaze de eșapament și mai multe șanse de a fi atent la peisaje interesante.

caine lovit de masinaÎnsă primul eveniment de semnalat a fost să aud lătrat de câine pe marginea câmpului, cu câțiva kilometri înainte de Ciocârlia. Abia când am oprit am văzut un dulău întins în iarbă, foarte probabil lovit de o mașină cu puțin timp în urmă. Nu era rănit foarte grav, însă nu mai putea să se ridice și scâncea după ajutor. Fiind blând, i-am dat să bea apă din palmă și am împărțit cu el gogoșile și o bucată dintr-un sandviș. Părea să aparțină unei mici ferme cu solarii pe care am văzut-o după ce am plecat mai departe. Am fost optimist a doua zi când m-am întors pe același drum și nu l-am mai zărit în locul unde rămăsese iarba culcată.

troita sculptata in lemn Pietreni Palaz GrupCu satisfacție am oprit la monumentul funerar al unui tânăr care a murit într-un accident rutier cu ani în urmă, și apoi la izvorul de la Palaz Grup, situat înainte de localitatea Pietreni. Sunt la fel cum le știam de acum 5 ani, fără a fi vandalizate.

Masă rustică din lemn masiv

Masă rustică din lemn masiv

Importanța practică a izvorului cu apă potabilă o cunoșteam bine căci am mai oprit și în alte dăți pentru hidratare și odihnă, însă pentru prima oară am intrat în foișorul care găzduiește în mijloc o troiță foarte frumos sculptată în lemn, dar și o masă rustică din buturugi.

Îmi place atunci când văd că edificiile cu caracter religios au și un scop util, pe lângă cel de a răspunde unei nevoi spirituale. Toți cei care se declară credincioși ar trebui să înțeleagă pilda smochinului neroditor. Personal, consider că orice popas rutier curat și liniștit este o mană cerească.

Trecând prin Adamclisi, unde drumul este în pantă de la intrare în localitate până la cetatea romano-bizantină Tropaeum Traiani aflată la margine, chiar când inerția lungii coborâri începe să dispară, se zărește în partea stângă Mănăstirea Sfântul Apostol Filip, un lăcaș de cult ridicat în 2007 și care încă se află în stadiul de finisare. Pictura murală exterioară este deosebit de frumoasă, iar curtea interioară este delimitată de două rânduri de coloane legate prin bolți. Chiar dacă sunt făcute din beton armat, iar piatra este doar un înveliș decorativ și nu pare să aibă rol structural, arată bine și se integrează în contextul antic al locului. Îmi doresc să revin aici, pentru că am luat numărul de telefon al părintelui stareț Dorotei, în vederea găzduirii pentru o noapte la mănăstirea Adamclisi, cu prilejul unei alte ture.

Următorul popas a fost la Mănăstirea Peștera Sfântului Andrei, probabil cea mai mare și mai renumită din regiune, împreună cu Dervent, situată lângă localitatea Ion Corvin. De la șoseaua principală spre Ostrov se croiește un drum de 4 km până la mănăstire, cu două urcușuri și coborâșuri, dar impecabil asfaltat. Odată intrat pe acest drum, un alt indicator arată către Cișmeaua Mihai Eminescu, de data aceasta pe o potecă de pietriș prin pădure. Fiind deja târziu, am lăsat vizitarea cișmelei pentru o tură viitoare, în schimb am intrat în faimoasa peșteră și am umplut rezerva de apă de la izvorul mănăstirii.

Am rezistat tentației de a cere găzduire la Mănăstirea Peștera Sf. Andrei și am continuat conform planului către mănăstirea Strunga, oprindu-mă o singură dată în pădurea din apropiere de Băneasa.

Troița marchează drumul de acces spre Strunga

Troița marchează drumul de acces spre Strunga

Atunci când ți-au mai rămas cel mult două ore de lumină naturală și vreo 30 km de parcurs nu îți mai vine să oprești pentru poze, iar pedalarea devine o luptă contra-cronometru cu tine însuți.

În mod normal, pot parcurge distanța fără nicio problemă în cele două ore, cu toate porțiunile în urcare de pe traseu, însă orice problemă minoră, precum o pană de cauciuc poate să dea peste cap programul. Iar mersul pe bicicletă între localități după lăsarea întunericului este chiar periculos, fie și cu sistem de iluminare instalat pe bicicletă.

Odată intrat în Băneasa m-am mai relaxat, dar am stat pentru odihnă de câteva minute abia în vârful lungii și abruptei cățărări care începe de la indicatorul de Oltina, prin satul Răzoare. Am știut că voi încheia ziua confortabil pe lumină în momentul în care am intrat pe drumul prăfos, însă relativ neted, în lungime de 2 km, care duce la Mănăstirea Strunga. cirese salbatice amareBonusul reușitei au fost doi cireși sălbatici ale căror fructe mici și amărui abia în august erau gata de a fi culese. Atât la dus cât mai ales la întors am căutat fructele de sezon, în special prune și corcodușe, care cresc în pomii de pe marginea drumului, fie la liziera unei păduri, fie în fața caselor din localități. Deși este multă sărăcie în satele Dobrogei, niciodată nu mi s-a întâmplat să fiu gonit sau admonestat de către proprietar, așa cum a fost cazul acum doi ani la o tură în jurul Bucureștiului. La un efort de lungă durată, cum este o tură cicloturistică, este de preferat să ai mâncare solidă consistentă, fără să te bazezi pe fructe, altfel riști un deranj la stomac.

Mănăstirea Strunga, văzută din arhondaric

Mănăstirea Strunga, văzută din arhondaric

Odată ajuns la Mănăstirea Strunga, am fost foarte surprins de câtă lume roia în jurul bisericii, sălii de mese și locului de cazare, în comparație cu vizita din luna aprilie, când totul părea pustiu.

Ce-i drept, atunci era o după-amiază de miercuri într-o primăvară capricioasă, iar acum o sâmbătă seară de august. Chiar dacă spațiul de primire a oaspeților (arhondaric) este cât o pensiune cu etaj, nu există un birou de recepție. Întrebând în stânga și în dreapta, am ajuns să vorbesc direct cu maica Filareta, stareța mănăstirii, o persoană a cărei blândețe și grijă maternă te face să te simți în apropierea bunătății divine. Mi-a povestit că în timpul zilei m-a văzut cu bicicleta pe șosea în timp ce venea de la Constanța și se gândise dacă nu cumva sunt persoana cu care a vorbit la telefon cu o seară înainte. Apoi am fost poftit în sala de mese (trapeză), unde m-am servit cu trei mari porții dintr-o minunată ciorbă de legume, și mi-a fost prezentată maica Gabriela care se ocupă de cazare.

camera cazare Manastirea StrungaAm lăsat bicicleta în custodia unui tânăr din satul apropiat Strunga (Câșla, pe vechiul nume turcesc) care lucrează la mănăstire și am fost condus la o cameră de la etajul arhondaricului. Fiind mulți oaspeți din mai toate colțurile țării, am împărțit camera cu o altă persoană. Un spectacol neașteptat după apusul soarelui a fost să asist la hrănirea unui pui de barză de către ambii părinți, balconul acestei anexe pentru cazare fiind la același nivel cu cuibul berzelor, amplasat în vârful unui stâlp electric.

Înainte de a merge la culcare, am vizitat interiorul mănăstirii cu picturi impresionante și am ascultat o predică ad-hoc ținută de un preot pe prispa de la intrare în biserică, pentru un grup de tineri foarte evlavioși din București, care a doua zi voiau să prindă slujba la Manastirea Sf. Maria din Techirghiol.

Cuib de berze cu pui, vizavi de arhondaric

Cuib de berze cu pui, vizavi de arhondaric

Camerele sunt micuțe, dar curate, au câte trei paturi și grup sanitar propriu, în schimb dușul este comun pe etaj. Întors de la predică deja în puterea nopții, am adormit târziu din cauza sforăitului colegului de cameră, altfel un domn politicos, și a altor oaspeți nu la fel de civilizați.

Cazarea la mănăstire este o alternativă low-cost sau chiar no-cost pentru cazarea la pensiune sau hotel, însă nu toți „pelerinii” sunt mânați de grija creștinească pentru binele aproapelui lor.

Perioada optimă de a sta în gazdă la o mănăstire din Dobrogea este în extrasezon, primăvara sau toamna, când poți avea norocul și liniștea de a fi singurul oaspete cazat în arhondaric. Așa s-a întâmplat în prima noapte petrecută la Dervent în tura din aprilie, când în 10 ore dormite în chilioara răcoroasă mi s-a părut că m-am odihnit pentru un an.

Priveliștea asupra mănăstirii și lacului Oltina

Priveliște asupra mănăstirii Strunga și lacului Oltina

Duminică dimineața mi-am luat la revedere în biserică de la maica stareță Filareta în timp ce se pregătea pentru slujbă. Mi-a refuzat încă o dată banii pe care voiam să-i las pentru cazare și masă, dar la plecare i-am depus în cutia milei.

L-am răsplătit cu o mică atenție și pe cel care mi-a adus bicicleta exact așa cum i-am dat-o în primire și am pornit la drum pe la ora 9. Prima masă urma să fie servită abia după slujbă, la ora 13, așa încât am plecat doar cu rezervele de apă.

Dobrogea este deosebit de ofertantă cu călătorii la capitolul surse publice de apă potabilă. Cred că este unul dintre aspectele pozitive ale stăpânirii turcești din de sute de ani a ținutului dintre Dunăre și mare. O impunătoare cișmea tradițională din blocuri de calcar alb dobrogean, folosită în continuare de localnici și de șoferi deopotrivă, se găsește în localitatea Ion Corvin (fostă Kuzgun), chiar pe marginea DN3. La fel și cișmeaua din popasul rutier dintre localitățile Deleni și Pietreni, pe drumul către Mănăstirea Nașterii Maicii Domnului (Deleni).

Cișmeaua turcească din Ion Corvin

Cișmeaua turcească din Ion Corvin

Cu toate că documentasem temeinic în prealabil această tură cu ajutorul Atlasului Rutier al României, pe traseu am fost uimit de numărul de mănăstiri care nu erau trecute pe hartă.

Una dintre acestea a fost Mănăstirea Sf. Serafim de Sarov, în apropiere de Ion Corvin. Am fost curios să vizitez acest lăcaș închinat unui călugăr rus și am escaladat urcușul pe pietriș către mănăstire. Însă după 1 km de urcat încet pe foaia mică a angrenajului am fost ispitit de un pom ale cărui fructe mici și roșii – coarne – îmi aduceau aminte de anii copilăriei. Am petrecut vreo oră pentru a le culege pentru acasă pe căldura neiertătoare a amiezii și am hotărât să mă răcoresc coborând înapoi la șosea, fără a mai vizita mănăstirea. Pe data viitoare!

Mănăstirea Sf. Serafim de Sarov

Măn. Sf. Serafim de Sarov

Sunt atât de multe locuri de văzut în partea rurală a jud. Constanța încât nu ți-ar ajunge un an să le descoperi pe cele mai frumoase, darămite un weekend pe fugă. Între Urluia și Adamclisi am cupărat miere de salcâm de la unul dintre producătorii care vând produse apicole pe marginea drumului, apoi am vizitat muzeul de istorie din Adamclisi, unde am fotografiat metopele originale ale monumentului lui Traian. M-am întors în Murfatlar rupt de oboseală și din nou sub amenințarea lăsării întunericului, dar cu satisfacția unei ture memorabile.

Alte articole pe aceeași temă :
Tură prin jud. Constanţa: Murfatlar-Adamclisi

Mănăstirea Dervent: o locație bike-friendly

Dealurile DobrogeiAccidentarea de la Trofeul Chindiei, urmată de examenul de licență, apoi unul de admitere la master și primul semestru de masterat – toate acestea m-au ținut vara și toamna trecută departe de traseele lungi. Ca și cum nu ar fi fost de ajuns, iarna 2013 a ciupit cam mult din primăvară, astfel că iată-mă ieșind la prima tură cicloturistică din acest an (adică dincolo de Cernica) abia la mijlocul lunii aprilie.

Traseu cu plecare și sosire în Murfatlar (83 km)

Traseu cu plecare și sosire în Murfatlar (83 km)

Dar a fost una dintre acele ture pentru care toată așteptarea a meritat. Și am tot visat la o astfel de ieșire încă de cum am văzut că s-a topit zăpada. O tură solitară cu bicicleta care să-mi exorcizeze toate neîmplinirile și nefericirile strânse într-o iarnă întreagă în care n-am plecat din București.

Și nici că se putea un decor mai potrivit pentru o tură cicloturistică de-a dreptul terapeutică decât Dobrogea, un colț de țară care mă fascinează mai mult decât oricare altul. Când pedalez de nebun pe drumurile județului Constanța simt că mă aflu pe teren propriu sau chiar că „râul și ramul” îmi sunt aliați. La senzația că în Dobrogea mă simt acasă contribuie din plin și faptul că în Murfatlar am familie și prieteni la care mereu revin cu plăcere.

Duminică a fost o zi în care vântul m-a urmărit pe autostradă din București până la Murfatlar, acolo unde am descălecat de la volan pentru a încăleca pe șaua bicicletei. Traseul zilei îl aveam în minte încă de astă iarnă: Murfatlar – Siminoc – Medgidia – Peștera – Pietreni – Viișoara – Ciocârlia și înapoi în Murfatlar după o buclă de 83 km pe șosele șerpuite care urcă și coboară pe dealurile Dobrogei.

Satul Siminoc din jud. Constanța

Satul Siminoc din jud. Constanța

Totul pe un mountain-bike cu cauciucuri late cu crampoane deloc potrivit pentru o tură de asfalt, dar nici nu am avut de ales, căci era singura bicicletă funcțională dintre cele patru ale mele. Această tură m-a adus în localități prin care nu mai fusesem niciodată, prima dintre ele fiind Siminoc, un sat care ține de orașul Murfatlar și al cărui nume este dat de o plantă medicinală și aromatică – Helichrysum arenarium – numită în popor „siminoc”. Nu doar că această plantă cu flori galbene se întâlnește pe terenurile virane din interiorul localității, dar figurează și pe panoul de ieșire din sat, către Valea Dacilor.

Chiar la ieșire din Siminoc îți atrage atenția prin insolit așa-numitul “Canadian Village“, de fapt vreo trei case în stil nord-american, construite pe vremea boom-ului imobiliar, când se avea în vedere un întreg cartier de case ieftine pentru tineri.

Dacă drumul până în Siminoc pare intens bombardat, de aici șoseaua devine foarte bună, întrucât duce către intrarea pe noul tronson al autostrăzii A2 (Cernavodă-Constanța). De la sensul giratoriu care te trimite pe autostradă am continuat pe Drumul Județean 381 către municipiul Medgidia, iar în scurt timp am ajuns în localitatea Valea Dacilor, unde se îți sare în ochi de la distanță o frumoasă geamie musulmană ridicată pe la 1858 din calcar alb (material de construcție „trademark” pentru Dobrogea). Acum că am lăsat în urmă ieșirea pe autostradă, traficul rutier este din ce în ce mai rarefiat, iar mașinile trec pe lângă mine la o distanță sigură, ceea ce nu poate decât să mă bucure.

Pantă / rampă de 7%

La ieșirea din Medgidia urci o rampă de 7%

Mai puțin plăcut este faptul că în Medgidia există un singur indicator pentru direcția Ostrov și nu îl găsesc decât ocolind foarte mult prin oraș. Partea bună este că am început să-l învăț, amintindu-mi foarte bine traseul pe care l-am urmat prima oară când am ajuns cu bicicleta în Medgidia, respectiv anul trecut în luna mai, la a doua tură pe Canalul Dunăre-Marea Neagră. Cu indicații amabile de la un localnic, găsesc ieșirea din oraș către Peștera, pe Drumul Județean 222. Podgoria de la marginea Medgidiei domină priveliștea cât vezi cu ochii sau mai exact până unde este obturată de un deal pe care urci o rampă cu înclinație medie de 7% după cum arată indicatorul. Ascensiunea nu se întinde pe mai mult de 1 km, dar fizicul meu neantrenat în această perioadă a anului o resimte ca pe o dificultate serioasă, demnă de angrenajul cel mai ușor: foaie mică și pinion mare. Dealurile sunt o prezență constantă pe tot traseul, dar nu la fel de abrupte.

Asta e tot ce a mai rămas din valul lui Traian

Asta este tot ce a mai rămas din valul lui Traian

Conform hărții din Atlasul Rutier, între Medgidia și Peștera, DJ 222 taie o secțiune din valul lui Traian, celebra linie fortificată din lemn, pietriș și pământ care apăra în antichitate provincia romană Moesia Inferior de atacurile barbarilor din nord. Din păcate, singura parte clar vizibilă a acestei secțiuni a valului este doar cea de lângă șosea, restul fiind aproape nivelat de utilajele agricole.

Câțiva kilometri dincolo de valul lui Traian, DJ 222 trece peste Autostrada Soarelui (A2) și apoi continuă foarte virajat până în localitatea Peștera, reședința comunei cu același nume. Cândva pe la mijlocul anilor ’80, aici am însoțit-o pe mama în vremea când era învățătoare la școala din sat.

Epavă de ARO M461 într-o curte din satul Peștera

Epavă de ARO M461 într-o curte din satul Peștera

Astăzi, în afară de un ARO M461, transformat în betonieră, pe care l-am ochit în curtea unei case în construcție, și de o troiță nou-nouță (2012) și extravagantă, amplasată la intersecția cu drumul care duce către satul Ivrinezu Mare, abia daca îți atrage atenția ceva deosebit în Peștera. De aici, DJ 222 către Pietreni străbate doar dealuri și terenuri sălbăticite pe unde mișună numai iepuri și păsări.

Trec minute în șir până să vezi o mașină, iar asta contribuie la starea de spirit liniștită, aproape „zen”, care te încearcă rulând prin aceste locuri.

Absolut spectaculos este un amfiteatru natural din stâncă, la care ajungi abătându-te circa 30 de metri de la asfalt. Are trepte din piatră roșiatic-portocalie, iar în partea superioară sunt câteva grote.

Un adevărat amfiteatru natural din stâncă

Un adevărat amfiteatru natural din stâncă

Pe jos se găsesc unele bucăți din stâncă, dar și fragmente de corali fosilizați din marile recife care se aflau în urmă cu multe milioane de ani pe teritoriul Dobrogei actuale. Tot ce vezi și atingi aici are o istorie. Unele au o istorie personală pentru mine și familia mea, altele la scara istoriei naționale și altele la nivelul erelor geologice ale Pământului. Ca de fiecare dată, iau cu mine în rucsac o astfel de bucată de coral preistoric. Dar trebuie să fiu pragmatic și să respect „scenariul”, adică harta traseului, la care mă uit frecvent.

La fel consult și ceasul, iar când s-a făcut ora 18 și încă n-am ajuns în Pietreni, decid să măresc ritmul de pedalat și să răresc opririle pentru poze. Mă odihnesc puțin la izvorul de la Palaz Grup, pe care l-am descoperit la tura Murfatlar-Adamclisi din urmă cu doi ani și jumătate. De acolo mai sunt fix 30 km până în Murfatlar și ceva mai mult de două ore de lumină naturală, iar partea cea mai proastă este că vântul bate fără încetare din față. Ca și cum nu era de ajuns, Drumul Național 3 este mai rău decât județenele 381 și 222 pe care am pedalat până aici. Marginea șoselei este ondulată și pe alocuri spartă sau surpată, iar îngustimea ei face necesar să mă dau la o parte atunci când din spate trec camioane care nu au loc să încalece axul drumului ca să mă depășească în siguranță. Dar sunt „acasă” în Dobrogea, unde norocul este de partea mea, astfel că am ajuns cu bine și încă pe lumină în Murfatlar, după prima tură pe 2013. Și următoarea vine curând.

Geamia de 150 de ani din Valea Dacilor

Geamia veche de 150 de ani din satul Valea Dacilor

Tell neolitic lângă Autostrada A2 ?

Să fie oare un tell neolitic lângă Autostrada A2 ?

Asfaltul este OK între Medgidia - Peștera - Pietreni

Asfaltul este bun între Medgidia – Peștera – Pietreni

Troița din satul Peștera

Troița din com. Peștera

Frumoasa biserică din Pietreni, jud. Constanța

Frumoasa biserică din Pietreni, jud. Constanța

Pietreni - Murfatlar: 30 km pe DN3

30 km pe DN3, între loc. Pietreni și Murfatlar

După două ture cu bicicleta prin județul Constanța care mi-au plăcut foarte mult (Murfatlar – Agigea, respectiv Murfatlar – Medgidia), mi-am făcut timp pentru o nouă variantă de traseu cicloturistic pe marginea canalului: Poarta Albă – Midia – Năvodari.

Ca și până acum, am plecat din Murfatlar (Basarabi), mergând pe Strada Credinței, unde se găsește atât geamia musulmană cât și biserica ortodoxă, și coborând până la piciorulul podului rutier peste canal, pe unde trece DN3. La pod am cotit spre dreapta, pe drumul de pietriș spart care urmărește firul apei, până la ieșire din localitatea Poarta Albă.

În Poarta Albă, unde există un alt pod rutier, respectiv acolo unde canalul Dunăre – Marea Neagră se bifurcă, am ținut în continuare dreapta, pe brațul cel nou al canalului, acela care ajunge în mare prin Năvodari. Inaugurată în anul 1984, această ramificație nordică a canalului măsoară 31 km, este mai îngustă (50 metri față de 90 pe brațul principal), mai puțin adâncă (5,5 metri față de 7) și, încă de la început, se poate observa că drumul de pe margine este mai puțin umblat de localnici sau pescari.

Un “blocaj rutier” pe canal

Deși am plecat pe traseu imediat ce am ajuns în Murfatlar, cu două ore înainte de amiază, soarele arde ca un laser în această perioadă a anului. Arșița Dobrogei este ucigătoare în timpul verii și trebuie să te protejezi cât poți de bine împotriva ei: să ai suficientă apă de băut, să cauți orice petic de umbră, să-ți dozezi efortul. Ca biciclist nu credeam să o spun vreodată, dar vântul din față este o adevărată binecuvântare prin prisma senzației de răcoare, fie și temporară, pe care o aduce. Cel puțin vara, pe aici vântul bate constant de la est, adică dinspre mare către uscat, după cum o indică și valurile de pe canal. Știu sigur că n-aș vrea să mă aflu pe aici prin lunile ianuarie-februarie, când bate crivățul dinspre nord-est, cumplitul vânt înghețat de care se temeau grecii din coloniile de la Marea Neagră. Dar mă bucur acum de fiecare secundă petrecută cu bicicleta pe drumul de pe marginea canalului, cu toate micile inconveniente ale căldurii, prafului și mărăcinilor.

MTB Univega Alpina HT-300

Dacă pe lângă brațul principal al “Magistralei albastre” mai vedeam câte o cireadă numeroasă de vite, aici am întâlnit doar mici turme de oi și capre, animale mai puțin pretențioase la iarba sărăcăcioasă și aspră care crește pe versanții văii artificiale a canalului Poarta Albă – Midia – Năvodari.

Maci sălbatici

Vegetația din jur nu este tocmai una spectaculoasă, poate doar cu excepția macilor de câmp, care aduc în peisajul monoton de stepă o pată de roșu aprins. Nu este un reproș pe care i-l aduc Dobrogei, pentru că exact din acest motiv admir aceste ținuturi străvechi de unde îmi place să cred că am rădăcini adânci, genealogic vorbind. Desigur că aspectul zonei pe care o traversez nu are nimic străvechi, fiind modelat cu excavatoarele și buldozerele în istoria recentă a secolului XX, însă agitația taberelor de muncă forțată din anii ’50 sau a șantierelor de la începutul anilor ’80 s-a stins demult.

Lipsa intervenției omului în ultimele decenii a făcut ca mai întâi natura și apoi spiritul Dobrogei să pună din nou stăpânire pe aceste locuri. Cu fiecare an care trece, chiar și betonul armat pare să capete o culoare tot mai apropiată de piatra naturală, fiind astfel integrat din ce în ce mai armonios în decorul dobrogean. Și ai senzația că fiecare piatră de aici are o poveste de spus.

Am împărțit o napolitană cu o cățelușă albă și sperioasă

Drumul pe marginea canalului este aproape pustiu, mai puțin porțiunea care se învecinează cu localitatea Nazarcea și unde am întâlnit un grup de copii și adolescenți de toate vârstele, veniți la scăldat. Nu aveau nicio teamă față de traficul fluvial, pentru că atât de rar vezi un vapor pe apă încât ai putea crede că este o baltă oarecare și nu un canal navigabil.

Relieful se schimbă brusc dincolo de jumătatea lungimii canalului, acolo unde valea lină se transformă într-un veritabil defileu pe care încă se văd urmele oblice lăsate de utilajul care a sfredelit piatra. Pereții abrupți din stâncă sunt brăzdați de fisuri și par să stea într-un echilibru precar, lucru confirmat de unele zone evidente cu pietre prăbușite pe partea dreaptă a drumului. După aproximativ 1 km de pedalat în aceste condiții, calea îmi este de-a binelea blocată de o prăbușire masivă, însă nu recentă, pentru că peste bolovanii căzuți până pe buza canalului au crescut deja tufișuri și arbuști.

Stânci prăbușite! Din păcate, aici mi se termină drumul…

Să încerc totuși să trec mai departe peste stânci ar fi însemnat să combin ciclismul cu alpinismul, iar perspectiva ca bicicleta să alunece în apă și să rămân per pedes în acea pustietate nu îmi era pe plac. Așa încât am hotărât să mă întorc înapoi pe aceeași rută, fără să mai ajung în Năvodari și la mare. De la podul Murfatlar până în acel punct mort al traseului meu parcursesem deja aproape 20 km pe marginea canalului și subestimasem solicitarea fizică. Mă simțeam OK și capabil încă de pedalat, dar deja consumasem mai mult de jumătate din sticla de apă de 1,5 litri pe care o luasem cu mine și nu am găsit pe drum nicio altă sursă de apă potabilă.

Poarta Albă

Vântul care la întoarcere îmi sufla ușor din spate nu mă ajuta deloc să mă răcoresc, în condițiile în care purtam rucsacul de călătorie. Chiar dacă profilul traseului de lângă canal este plat ca o clătită, suprafața de rulare este compusă din pietre mici și mari, în unele locuri colțuroase, astfel că te solicită mai mult decât asfaltul sau un drum neted de pământ bătut. Și unde mai pui că soarele este neiertător la mijlocul zilei în această parte a țării.

Pe fondul neînsemnatului meu disconfort, nu pot să nu mă gândesc, trecând pe lângă monumentul memorial de la Poarta Albă, la deținuții politici care trudeau zi de zi cu roaba și cazmaua la săparea canalului, în România stalinistă. Deși în prezent este o localitate cochetă, unde am prieteni pe care îi vizitez de fiecare dată, încă nu pot să disociez Poarta Albă de atrocitățile care s-au întâmplat acolo în primul deceniu al comunismului, mai ales aflând că unele movile de pe marginea canalului ascund gropi comune…

Mi-am propus ca următoarea tură cicloturistică prin Dobrogea să fie de-a lungul malului de pământ cunoscut ca „valul lui Traian” care începe din Poarta Albă și duce până aproape de orașul Constanța.

Pământ roșu, look marțian

Navă sub pavilion sârbesc

Nor cu aspect amuzant

O broscuță în plin recital

Canal de alimentare cu apă

Clădire… neidentificată

 Sâmbătă am pus piciorul în prag și am plecat într-o tură cicloturistică programată încă de acum câteva săptămâni bune, dar amânată de moftul participării la două competiții de MTB: Trofeul Chindiei (Târgoviște) și Turul Mănăstirilor Vâlcene (Râmnicu Vâlcea). O tură promisă încă din toamna trecută, când am parcurs o parte a traseului de pe malul stâng al canalului navigabil dintre Dunăre și mare (Murfatlar – Agigea). Acum venise rândul segmentului Murfatlar – Medgidia.

Bunul prieten Cătălin

Ca și atunci, mi-am transportat bicicleta (un mountain-bike Univega Alpina HT-300 model 2011) în mașină din București până la rudele și prietenii din Murfatlar. Dar, spre deosebire de data trecută, când nu știam decât din povești la ce să mă aștept în privința drumului pe pe malul stâng al canalului, acum am avut alături de mine un veritabil ghid local – Cătălin – navigator maritim de meserie. De altfel, el este cel care mi-a povestit vara trecută despre drumul care merge de-a lungul canalului, însă nici el nu îl mai parcursese decât pe distanțe scurte în jurul localității sale de reședință, Poarta Albă.

Înainte chiar de a mă întâlni cu Cătălin, la scurt timp după ce am trecut de podul din Murfatlar, am întâlnit o priveliște care s-ar încadra perfect sub titlul „Fantomele comunismului” și anume uriașul mozaic din apropiere de Poarta Albă, care se poate vedea și de pe șosea (DN22). Nu m-a impresionat din prima, ci abia de când am zărit că în colțul din stânga sus al mozaicului sunt figurate două basculante, moment în care mi-am adus aminte că și bunicul meu a lucrat la canal în anii ’70 ca șofer de basculantă, povestindu-mi despre ritmul infernal de lucru și despre numeroasele accidente de muncă, unele cu urmări tragice pentru mulți oameni, la care a fost martor. După spusele sale, avea inima cât un purice atunci când urca serpentinele cu bena plină cu tone de pământ, pe un drum mai lat decât ecartamentul basculantei cu doar un metru de-o parte și de alta. Cu atât mai mult acum, când starea lui de sănătate nu este prea bună, mă gândesc la el cu recunoștință pentru că s-a spetit la construcția canalului pe marginea căruia eu mă plimb de plăcere.

Navigația pe Dunăre / Lecția 1. Ce spune indicatorul: în 150 metri se trece pe sub linii de înaltă tensiune iar înălțimea vaporului nu trebuie să depășească 17 metri.

Un deliciu al turei pe canal în această perioadă a anului este faptul că tufele de trandafir sălbatic, dar și salcia sălbatică, au înflorit și parfumează aerul oricum curat și în general lipsit de praf, grație apropierii de apă. Farmecul acestui traseu este că rareori întâlnești vreo mașină în mișcare, puținele pe care le vezi fiind oprite de-o parte și de alta a drumului. De regulă numai pescarii amatori vin aici cu mașina, iar cel târziu până spre ora amiezii sunt cu toții așezați în locurile lor „norocoase”. Noaptea se prinde pește răpitor (somn, șalău), iar pe timp de zi se dă la crap și caras – dar mai des se lasă prinși guvizii.

Singurul moment în care am ieșit din starea „zen” a drumului liniștit de pe malul apei pentru a reveni în traficul rutier a fost la ieșire din Poarta Albă, acolo unde canalul se bifurcă. Ca să ne continuăm traseul spre Medgidia a trebuit să urcăm pe podul de pe DN22 (E81), apoi imediat am coborât pe malul opus. Din fericire podul este suficient de lat ca să nu te stânjenească vreun TIR sau mașini aflate în depășire. Dacă nu l-am fi traversat și pedalam mai departe în paralel cu firul apei am fi urmat ramificația nordică a canalului, adică Poarta Albă – Midia – Năvodari. Care am auzit că este de asemenea pitoresc. Pont bun pentru o tură viitoare!

Drumul se prezintă OK

După Poarta Albă, drumul pe canal până la Medgidia trece pe lângă o singură localitate (Castelu), iar suprafața de rulare este un pietriș compactat, pe alocuri cu denivelări, ideal pentru mountain-bike. Față de bucata Murfatlar – Agigea, unde drumul are o lățime constantă cât pentru două mașini, terasamentul de aici lasă loc pentru o singură mașină, lățindu-se abia către Medgidia, dar este în totalitate practicabil pe două roți sau patru. Rareori întâlnești câini pe traseu, iar de cele mai multe ori aceștia aparțin oamenilor care păzesc turmele de oi și vaci care pasc pe terenurile din apropiere. Am remarcat chiar și o cameră de supraveghere panoramică, precum și un post fix al companiei private care asigură paza canalului, însă pe drum nu întâmpini nicio opreliște, iar cel puțin ca biciclist nimeni nu-ți va cere socoteală cine ești sau unde te duci.

„Sf. Mc. Dimitrie”

În Medgidia am vizitat una dintre geamiile vechi ale orașului, cea de pe Str. Decebal, precum și biserica ortodoxă „Sfântul Mucenic Dimitrie”, apoi ne-am întors pe același drum. L-am lăsat pe Cătălin acasă la el în Poarta Albă, iar eu am revenit în Murfatlar, de unde am parcurs pe canal încă vreo 10 km înspre Agigea, până la izvorul cu apă potabilăpe care îl repertoriasem la tura trecută. Apa este la fel de bună și rece cum o știam, însă porțiunea de drum pe argilă albă pe care o lăudasem atât de mult toamna trecută pentru suprafața ei formidabil de netedă s-a stricat rău între timp, fiind brăzdată de șanțuri lăsate de pneurile mașinilor. De data aceasta n-am mai pierdut ocazia să fotografiez bicicleta alături de Monumentul de la Straja, o altă „fantomă” a comunismului. Mi-aș dori cât de curând să parcurg și partea a III-a a turei pe marginea canalului, de la Murfatlar la Năvodari, dar poate și una mai lungă, cu destinația Cernavodă și retur.

crama Murfatlar

La Murfatlar e cu vinul

Podul de la Poarta Albă

Tufă de trandafir sălbatic

Monumentul de la Straja

Geamia Murfatlar