Tag Archive: Prima Evadare


Lucian Logigan - MTB Prima Evadare

Câștigătorul clasamentului general – Lucian Logigan – trecând linia de finiș la Prima Evadare 2014

Marian Frunzeanu - Trecerea Rubiconului

În zilele noastre, specializarea ciclismului profesionist între şosea şi mountain bike este aproape la fel de strictă ca şi diviziunea motorsportului între raliuri şi curse de circuit. Cerinţele celor două discipline ale sportului cu pedale sunt atât de diferite, încât conversia de la una la cealaltă este un act temerar.

Albia râului Rubicon constituia linia de demarcaţie a taberelor inamice în războiul civil roman din ultimele zile ale Republicii, iar traversarea sa de către tabăra lui Iulius Cezar a fost o declaraţie de intenţie a legiunilor plebei împotriva aristocraţiei conservatoare. Expresia “a trece Rubiconul” a rămas peste secole ca metaforă a spargerii unei bariere convenţionale.

Putem vedea din aceeaşi perspectivă graniţa cât se poate de obiectivă dintre ciclismul de şosea şi mountain bike, iar trecerea sa de către campionul de şosea din 2010 al României, ciclistul prahovean Marian Frunzeanu (30 de ani), este o astfel de declaraţie de intenţie, care vrea să spună că diversitatea nu trebuie să lipsească din palmaresul unui sportiv. Exemplele de sportivi profesionişti care îmbină cu succes ciclismul de şosea şi cursele de mountain bike sunt rare. Mai ales la începutul carierei, întâlnim exemple de treceri răzleţe dintr-o tabără în cealaltă, însă sportivul optează la un moment dat pentru o disciplină sau alta şi rămâne fidel acestei opţiuni. Pe Marian l-am întâlnit în vara aceasta la Maratonul Vinului de la Urlaţi (judeţul Prahova), competiţie de mountain bike pe care a câştigat-o, şi l-am provocat la o discuţie despre… trecerea constantă a Rubiconului.

Maraton Medieval Mediaș 2011

Maratonul Medieval Mediaș din 2011

– Ai un palmares foarte bogat la ciclism şosea. De ce participi şi în competiţiile de mountain bike?
Marian Frunzeanu: La cursele de mountain bike particip de câţiva ani, mai precis din 2008, an în care am obţinut titlul de vicecampion la MTB şi în care am început să dau atenţie mai serios acestui tip de competiţii. Pentru mine, reprezintă o provocare şi, având la bază antrenamentul de şosea, îmi vine uşor să fac faţă efortului pe care îl solicită un maraton de mountain bike. Însă nu acesta este adevăratul motiv pentru care particip la maratoanele de MTB. Realitatea este că în România acest tip de curse a luat amploare şi, dacă în ceea ce priveşte cursele de şosea acestea sunt, deocamdată, relativ puţine. În schimb, cursele de mountain-bike sunt mai bine reprezentate. În plin sezon competiţional aproape că nu există weekend în care să nu fie listată şi o cursă de MTB. Ceea ce nu înseamnă că este un lucru rău. Dimpotrivă, ar trebui să ne bucure. Eu, cel puţin, sunt recunoscător celor care organizează astfel de evenimente, pentru că îmi dau posibilitatea să mă antrenez la un standard înalt. În mai-iunie am participat la trei curse de MTB: două în Prahova – Cupa EmmedueSport şi Maratonul Vinului – şi una la Mediaş, Maratonul Medieval. Folosesc deci antrenamentul de şosea ca bază pentru competiţiile de MTB, iar cursele de MTB mă ajută să mă menţin într-o formă bună pentru orice tip de concurs. Particip la cursele de MTB pentru a suplini lipsa celor de la şosea şi astfel cele două tipuri de antrenament devin complementare. În sport, ca şi în viaţă, e bine să alegi răul mai mic.

– Consideri că dezvoltarea ciclismului în România este prea slabă pentru a permite o specializare strictă a sportivilor între şosea şi MTB?
Marian Frunzeanu: Fenomenul în sine ţine şi de dezvoltarea ciclismului în România, dar şi de aptitudinile fiecărui sportiv. Unii sunt buni la ambele discipline, alţii la niciuna. Unii şi-ar dori, poate, să aibă o dublă specializare, dar nu fac faţă. Pe de altă parte, această alternanţă şosea-MTB te ajută în România dacă nu să te dezvolţi, cel puţin să te menţii în formă. MTB-ul câştigă teren în raport cu şoseaua din punctul de vedere al atenţiei publice, iar eu, ca sportiv, nu pot neglija această tendinţă şi mă adaptez dacă vreau să exist. Nu este un compromis, ci o şansă pentru mine să mă menţin în top.

Marian la Cupa București 2011 (locul 1)

Marian Frunzeanu la Cupa București 2011 (locul 1)

– Există în ciclismul profesionist exemple de rutieri care au început în MTB şi s-au convertit la şosea, unde câştigurile sunt mai mari. Crezi că în România se produce un fenomen invers, adică rutierii migrează spre MTB?
Marian Frunzeanu: Rutierii nu renunţă la şosea, dar încearcă o dublă specializare. Nimic rău în asta. Personal, îmi place diversitatea care mă ajută să-mi ating obiectivele mai uşor. Dacă rămânem fixaţi pe ideea că la noi nu este posibilă o specializare netă în aceste două discipline, nu obţinem nimic în afară de frustrare.

– Din punct de vedere financiar, ce rentează mai mult în România: să te concentrezi pe şosea ori pe MTB?
Marian Frunzeanu: În România, rentează să te concentrezi pe ambele. Câştigul este un program de antrenament fluent şi stimulente financiare specifice fiecărui tip de competiţie. De aceea prefer să aleg să fiu în formă beneficiind de cursele de MTB, decât să fiu pe tuşă. Apoi, trebuie să recunosc că îmi şi place. Adrenalină ai şi la şosea, şi la MTB şi fiecare disciplină are farmecul ei. La MTB îmi place că spiritul de competiţie îl duci cu tine în mijlocul naturii. Evadez în natură ori de câte ori am ocazia, nu numai când am programate curse. Sunt un sportiv cu afinitate mare pentru natură, pentru sportul în natură. Şi, desigur, nu ar fi onest din partea mea să nu recunosc şi faptul că aceste curse offroad (nu numai MTB-ul, ci şi ciclocrosul) sunt mai bine plătite. În plus, mai culeg ceva bun din cursele de MTB: punctele UCI, care sper ca în curând să mă propulseze spre campionatele balcanice şi chiar Mondialele de MTB. În acest moment, o spun fără a mă lăuda, sunt al doilea român în clasamentul mondial al UCI la MTB maraton, după Lucian Logigan. Mai precis, ocup poziţia 65 în topul MTB-iştilor la nivel mondial cu 93 de puncte acumulate în competiţiile naţionale.

În fruntea plutonului la Cupa Emmedue Sport 2011

În fruntea plutonului la Cupa Emmedue Sport 2011

– Te afli la vârf atât la şosea, cât şi la MTB. Unde este mai ridicat nivelul general al concurenţilor?
Marian Frunzeanu: Aş fi tentat să spun că la şosea nivelul are un plus faţă de MTB. Avem exemple concrete de tineri care strălucesc în prezent la nivel internaţional la şosea – Andrei Nechita, proaspăt câştigător al Turului României, Zoltán Sipoş, Eduard Grosu. Însă asta nu înseamnă că la MTB suntem legaţi de mâini şi de picioare. Putem străluci şi aici, însă diferenţa de pregătire a sportivilor constă în antrenamentul la şosea care întăreşte rezistenţa. Nu toţi MTB-iştii au înţeles că e nevoie să te pregăteşti la şosea ca să te menţii în top la MTB. Şi, desigur, pentru a străluci e nevoie de resurse materiale, financiare, planuri de pregătire eficient elaborate de antrenori, nu numai de talentul sportivului. Şi ar mai fi un aspect de remarcat: deşi în ţară MTB-ul a luat avânt şi avem mai multe curse de acest tip comparativ cu şoseaua, în schimb, dacă privim la cursele externe, situaţia la ora actuală este inversată: avem mai multe deplasări la şosea şi destul de rare la MTB, ceea ce influenţează evident situaţia generală a celor două ramuri, cât şi rezultatele în clasamentele mondiale.

Marian Frunzeanu
S-a născut pe 29.05.1981, la Urlați şi a început să practice ciclismul în 1997, la clubul Petrolul Ploieşti. Primul titlu de campion naţional al României a venit după şase luni de participare la competiţii. Între timp, s-au adunat 14 ani de performanţe pe plan intern şi internaţional. De la începutul anului 2011, ne ţine la curent cu rezultatele sale pe blogul personal: frunzeanu.wordpress.com

Text: Mihai Dumitru

Articol publicat în revista Eurosport nr. 36 (septembrie 2011), pag. 100-101

Click aici pentru a descărca ediția digitală a revistei Eurosport nr. 36

Alte articole pe aceeași temă :
Cenușăresele din ciclismul românesc

Remember 2011

Remember 2012

Clasarea pe locul 7 „overall” în Turul Mănăstirilor (Râmnicu Vâlcea) – cel mai bun rezultat personal în sezonul 2012

Glezna stângă umflată monstruos ca urmare a participării la AlpinSport Maraton în sezonul 2011 m-a făcut să cred că nu voi mai concura niciodată la întreceri de MTB. Și totuși, după suficient Fastum Gel și după săptămâni de mers cu ajutorul bastonului, m-am repus pe picioare, iarna mi-am făcut norma obișnuită de pedalat pe zăpadă și gheață prin parcul IOR, iar în primăvară eram din nou gata de cursă.

Deși plănuisem să investesc într-o bicicletă mai competitivă, am rămas cu aceeași Univega Alpina HT-300, model 2011, echipată cu noi cauciucuri Schwalbe (Black Jack – față / Land Cruiser – spate).

Eu (st.) împingând bicicleta la deal în Trofeul Chindiei

Am ratat și de data asta cu bună știință să merg la Prima Evadare, din motive de noroi și bălți. Am ales să-mi încep sezonul un pic mai târziu, odată cu Trofeul Chindiei (29 aprilie), la Târgoviște. Ca să particip la acest concurs, am refuzat invitația bunilor prieteni Mugurel și Silviu de a-i însoți în caravana „Cu bicicleta la mare” 2012, eveniment desfășurat fix în aceeași perioadă (28-29 aprilie).

Dorința de a concura la Trofeul Chindiei a fost mai intensă, așa că într-o dimineață de duminică am încărcat bicicleta în mașină pentru a ajunge la Târgoviște, orașul unde am devenit pionier, dar și unde lucrează acum colega mea de bancă din liceu, Amalia. Pentru o taxă de participare (60 lei) care promitea un concurs bine organizat, iată-mă la start în orașul lui Vlad Țepes. Start festiv din piața centrală a orașului, paradă prin Parcul Chindia din imediata apropiere a Curții Domnești și ieșirea din oraș a concurenților cu escorta unei mașini de Poliție, intrarea caravanei pe drumurile de pământ – toate bune și frumoase până la primul (și singurul) punct de alimentare de pe traseu, acolo unde am ajuns odată cu grupul de frunte în care rula și Doina Țiței, o sportivă pe care o admir foarte mult.

Până la alimentare am fost o singură porțiune cu rampă impracticabilă, o urcare abruptă la care întreg plutonul și-a împins bicicletele la deal. Însă ce a urmat a fost o orgie de push-bike, un traseu croit parcă în ciudă față de concurenții de la traseul scurt – teoretic accesibil inclusiv unui amator ceva mai bine pregătit. Nu voi putea să înțeleg niciodată sadismul organizatorilor cretini care te deviază de la drumul forestier denivelat și nepietruit, dar practicabil cu MTB, ca să te oblige să urci o potecă de capre negre sau în zig-zag printre copaci. Absolut ridicol să ai cel puțin 10 zone de push-bike la un concurs de 44 km. Iar marcajul total aiurea la finișul din oraș a fost bomboana de pe tort! Câteva minute bune am rătăcit până să aflu că trebuia să mă strecor printre corzi ca în ringul de box pentru a trece prin poarta de sosire. Am încheiat cursa înjurând cu voce tare – ce mizerie sinistră de concurs!

Şase zile mai târziu m-am trezit iarăşi cu noaptea în cap şi am încărcat bicicleta în maşină pentru a fi prezent la startul unei competiţii de mountain-bike: Turul Mănăstirilor, în oraşul unde mereu revin cu plăcere – Râmnicu Vâlcea. Cu glezna stângă din nou inflamată şi cu moralul la pământ după chinul de la Târgovişte, acest concurs m-a îmbiat cu o taxă de participare foarte mică (10 lei) şi cu faptul că era organizat de Federaţia Română de Ciclism, aşadar la un standard mai bun faţă de Trofeul Chindiei.

clasament Turul Manastirilor Configurația traseului Hobby a fost una cât se poate de simplă: dus-întors pe aceeași rută, în total 44,3 km cu start festiv din fața Primăriei și un start tehnic (cronometrat) la ieșire din localitate. Spre deosebire de concursul de la Târgoviște, pentru care mă pregătisem fizic și psihic, la Vâlcea am ajuns sleit de puteri, astfel că pe drumul dintre startul festiv și cel tehnic am rulat de unul singur exact între plutoane: la 500 metri în urma celor aproximativ 30 de sportivi „profesioniști”, respectiv la 500 m în fața celor aproape 40 de amatori. Și am ajuns la linia de start deja gâfâind. Lucrurile au stat ceva mai bine odată ce am pornit în cursă, chiar dacă glezna nu-mi permitea să mă ridic din șa pe zonele de cățărare. Însă m-am simțit bine pe urcările lungi și cu rampă constantă, pe pământ sau pietriș. Un traseu frumos, cu trafic auto redus și cu trecere prin sate și printr-o pădure cu aer revigorant. Am trecut pe lângă Schitul Jgheaburi, iar apoi la Schitul Iezer a fost întoarcerea.

Dacă traseul la dus a fost preponderent în urcare, la întors am avut parte de coborâre viguroasă, pe care am savurat-o cu mâinile încleștate de ghidon și cu simțurile concentrate la maximum pentru a anticipa orice obstacol care m-ar fi făcut pulbere la viteza de maniaco-depresiv cu care veneam la vale, după „chinul” cățărării. Plăcerea eliberatoare a vitezei fără efort era sporită de întâlnirea cu alți concurenți care încă se mai căzneau pe urcare până la punctul de întoarcere de la jumătatea traseului.

La dus nu am avut nicio problemă în a zări marcajele de pe traseu, însă la viteza de la întors, găsirea lor a fost semnificativ mai dificilă, cu atât mai mult cu cât rulam de unul singur, la distanță atât de cei din față, dar și de urmăritori. De câteva ori am oprit ca să mă orientez ori să-i întreb pe localnici „Pe unde au luat-o băieții cu bicicletele?” iar asta m-a costat șansa de a ajunge din urmă un tip care în primii kilometri după start îmi recomandase – văzând glezna mea stângă – să nu continui cursa. 🙂

L-am depășit abia după trecerea liniei de finiș, când rulam deja hors-concours pe Calea lui Traian din municipiul Râmnicu Vâlcea. A fost primul care m-a felicitat pentru terminarea concursului, pe locul 7 la seniori. Una peste alta, „Turul Mănăstirilor Vâlcene” a fost pentru mine o experiență pozitivă, care mi-a redeschis apetitul pentru competiții. Au urmat în 2012 concursuri de cu totul alt gen: examenul de absolvire, lucrarea de licență, și admiterea la Master. Totuși, o vizită la Miercurea Ciuc în miezul lunii noiembrie îmi dă ceva speranțe că în 2013 voi avea un program competițional mai bogat…

Alte articole pe aceeași temă :
Remember 2011 (29.03.2012)