Tag Archive: Primul Razboi Mondial


crucea-lui-mackensenDe pe poteca plină de praf care desparte câmpuri înnegrite după arderea miriștii, am zărit silueta rece a monumentului fantomatic pe care îl căutam de zor: Crucea lui Mackensen. Toamna anului 2016 a marcat exact un secol de la intrarea României în Primul Război Mondial, însă comemorarea a trecut practic neobservată pentru cei mai mulți dintre români. Ca pasionat de istorie, m-am simțit dator să întreprind un sacrificiu personal în memoria celor care au murit în războiul care a întregit România.

monumentul-eroilor-germaniN-am sacrificat decât o duminică la mijlocul lunii septembrie pentru o tură cu bicicleta pe care o plănuiam încă din primăvară. În stil propriu, atunci când alte treburi mă împiedică să fac ceea ce îmi doresc, le las pe toate baltă și fac ce îmi doresc. Indiferent de urmări și consecințe, de fiecare dată când reușesc să fac asta simt că îmi recapăt controlul asupra vieții mele, fie și numai temporar.

Îmi doream de ceva vreme să văd cu ochii mei un monument obscur despre care doar citisem pe Internet, iar cea mai recentă sursă era o știre veche de 4 ani, din presa locală. Pentru asta am plecat special din București, cu un mountain bike ieftin în portbagajul mașinii. Am descărcat bicicleta în Murfatlar, așa cum am procedat la aproape toate turele prin jud. Constanța și de acolo am plecat pe două roți.

Harta traseului Murfatlar - Topraisar - Biruința

Harta traseului (52 km)

Din orașul Murfatlar am ținut indicatorul către Ostrov, pe DN3, traversând podul peste canalul Dunăre-Marea Neagră și trecând pe sub noul sector de autostradă (A2), până ce am ajuns în Ciocârlia de Sus, de unde am făcut stânga la intersecția cu DJ308 către localitățile Lanurile și Mereni, apoi pe DJ391 până în renumitul Topraisar, iar de acolo, tot pe asfalt bun, în satul Biruința.

Indicator către un obiectiv inaccesibil turiștilor

Ansamblul rupestru e inaccesibil turiștilor (!)

În Murfatlar (cândva numit Basarabi) nu sunt multe de vizitat azi, astfel că te surprinde să vezi, la 13 kilometri distanță, un indicator de informare turistică ce te îndrumă către Ansamblul rupestru Basarabi, un obiectiv care nu mai este deschis publicului deja de peste două decenii.

Biserica paleocreștină, săpată în secolul al X-lea la baza unui deal de cretă și descoperită din întâmplare în 1957, este oficial în conservare (a se citi „degradare”) încă de la mijlocul anilor ’90 și nu mai este accesibilă decât cercetătorilor. Statul român nu are bani să întrețină și să pună în valoare monumentul, în schimb s-a găsit finanțare pentru o biserică nou-nouță în vârful dealului, cu toate că în apropiere mai există una mare și frumoasă (ctitorie a Regelui Carol I din 1906) pe strada Credinței.

Un râu de vegetație în albia secată a unui canal

Un râu de vegetație în albia secată a unui canal

Parcurgând tura în septembrie, pe final de sezon agricol, am oprit pe marginea drumului să admir un… fluviu de vegetație care părea să curgă prin albia betonată a canalului de irigații secat și ieșit din uz probabil tot de vreo 20 de ani.

Unele dintre cele mai surprinzătoare descoperiri le faci căscând ochii în stânga și în dreapta traseului și fiind mereu dispus să sacrifici media orară sau orele de lumină pentru opriri care îți satisfac fie curiozitatea, fie dorința de a fotografia lucruri pe care altfel le-ai da uitării în scurt timp.

Din curiozitate am oprit după ce am ieșit din satul Lanurile, văzând la marginea șoselei un veritabil „rock garden” cu bolovani din piatră acoperiți de mușchi și, aparent, aruncați la întâmplare pe câmp. Plimbându-mă pe jos printre bolovani, mi-a atras atenția faptul că toți aveau cam aceleași dimensiuni și am încercat să le găsesc o logică. Abia când am privit pietrele dintr-un anumit unghi mi-am dat seama că fiecare forma perimetrul unui mormânt. Eram în mijlocul unui vechi cimitir musulman!

Locuitorii de astăzi ai acestor sate dobrogene sunt în majoritate creștini și nu se preocupă de îngrijirea unui cimitir musulman. Printre morminte pasc oile, poate în așteptarea unui proiect cu bani din Turcia.

Mereni, vilă în stil american

Mereni, vilă în stil american

Înainte de intrarea în următoarea localitate, Mereni, am fost surprins să văd o dezvoltare imobiliară: vile în stil american scoase la vânzare. Ce-i drept, Techirghiol nu e foarte departe și nici litoralul. Probabil că are sens pentru cine își cumpără casă de vacanță la mare fără să plătească în plus pentru privilegiul unei locații premium, ca Vama Veche sau Costinești.

Frumoasa biserică ortodoxă din Mereni

Frumoasa biserică ortodoxă din localitatea Mereni

Mult mai mult m-a impresionat biserica din Mereni, vopsită pe dinafară într-o culoare bleu destul de neobișnuită pentru o biserică ortodoxă din Dobrogea de sud, însă chiar aspectuoasă și plăcută vederii. Proaspăt revopsit și îngrijit este și monumentul eroilor din Primul Război Mondial, situat în afara perimetrului bisericii, dar la vedere pe marginea șoselei DJ391, inclusiv cu o coroană de flori la baza soclului.

Acest monument interbelic a fost primul indiciu că mă aflam pe ruta pe care se deplasau armatele româno-ruse, respectiv germano-turco-bulgărești în urmă cu exact un secol, purtând o serie de lupte sângeroase din loc în loc. Mai multe indicii am găsit după încă 6 km, când am ajuns în următoarea localitate, al cărei nume tătăresc evocă Bătălia de la Topraisar din octombrie 1916.

Topraisar e astăzi o comună care trăiește din inerție pe seama a ceea ce era înainte de 1989: o mare unitate militară în care își făceau stagiul mii de tineri din toată țara. Tatăl meu a fost unul dintre ei.

Poligonul militar din Topraisar

O fărâmă din marele poligon militar de la Topraisar

Încă mai există o unitate militară la Topraisar, aici este încartiruit Batalionul 341 Infanterie, ai cărui luptători sunt surpranumiți „Rechinii Albi”, fiind veterani ai unor teatre de operațiuni NATO dintre cele mai crunte, ca Afganistan sau Kosovo.

Însă renumitul poligon este o fantomă a ceea ce a fost cândva. Porțile sale pe unde intrau băieți și ieșeau bărbați sunt acum rablagite și stau să cadă. Dincolo de gardul de sârmă ghimpată vezi carcase de tancuri ruginite prin iarba crescută ca într-o junglă. Nu sunt santinele, dar înăuntru se vede mașina paznicului și probabil doar el împiedică dezmembrarea acestor „vestigii” și valorificarea lor clandestină ca fier vechi.

Fotografiatul interzis!

Fotografiatul interzis

Și acum mai tronează pe marginea drumului un semn rutier care te avertizează că fotografiatul este strict interzis, însă realmente nu prea ai ce fotografia aici.

Eram convins că voi găsi crucea lui Mackensen în apropiere de Topraisar, așa cum citisem pe net, și mă așteptam să aud de la un localnic „uite-o colea”.

La capătul satului Biruința începi să urci movila Muratan

La capătul satului Biruința începi să urci movila Muratan

Localnicii sunt amabili și, după ce le trece mirarea că întrebi așa ceva, îți oferă cu plăcere indicații. Încă n-am întâlnit vreun dobrogean care să mă repeadă sau să mă ia la mișto. Pe toți îi consider ca pe rude, iar fără ajutorul lor nu aș fi știut că trebuie să ajung în următorul sat, Biruința.

Drumul până în Biruința este impecabil asfaltat, dar ca să văd monumentul trebuia să ajung la capătul satului și de acolo să urc movila pe care s-au dat unele dintre cele mai crâncene lupte în campania din Dobrogea în Primul Război Mondial.

Numele tătăresc al movilei are o rezonanță războinică precum o lovitură de tun: Muratan. Este un deal cu o înclinație sănătoasă, pe care am început să o urc cu sete, ca atunci când simt că linia de finiș este aproape. Aproape, dar nu la vedere. Odată ajuns în vârf, nimic nu semăna cu o mare cruce de piatră.

M-am abătut câteva zeci de metri de la drumul de pământ bătut, până la câteva siluete enigmatice. Am dat peste un alt cimitir musulman, de această dată unul mai mic și mai recent, căci am putut citi cu ușurință numele și anii între care au trăit acei oameni. Cel mai nou dintre morminte e datat 1965.

Crucea românească, ridicată în anii '90

Crucea românească, ridicată în anii ’90

Am mers mai departe fără să zăresc nimic și eram gata să mă întorc la Murfatlar cu gândul că probabil nu mai există crucea lui Mackensen. Când eram pe cale să cobor movila Muratan, am zărit un alt localnic, un văcar ieșit cu bălțatele la păscut.

I-am spus că sunt în căutarea crucii de piatră și m-a întrebat: „Crucea românească sau crucea nemțească?” Mi-a spus să merg cu încredere 2-3 km pe drumul de pe care tocmai mă întorsesem, pentru că urma să trec prin fața monumentului ridicat de români înainte să întâlnesc crucea lui Mackensen.

Crucea românească a fost înălțată în 1991, din contribuții private, și este un obelisc placat cu marmură, care în vârf are o cruce din fier. La mai puțin de un kilometru depărtare se află monumentul original, cel din 1917 ridicat de trupele renumitului feldmareșal prusac August von Mackensen în memoria oamenilor săi care căzuseră cu un an înainte, în luptele cu românii pentru controlul movilei Muratan.

Până la apariția aviației militare, partea combatantă care ocupa o poziție înaltă ținea sub control întreaga zonă cu artileria. Grav rănit în lupta pentru movila Muratan, soldatul român Dumitru S. Panaitescu, cel care avea să devină criticul literar Perpessicius, a avut mâna dreaptă amputată. Învățând să scrie cu stânga, Perpessicius a scris de Muratan în poezie:

“Noi am sădit în brazda neagră, pe Muratan şi Calfadere,
Îmbujorate flori de sânge, răsadul ruptelor artere”

~ Perpessicius

Să ajung pe movila Muratan la 100 de ani după bătălie a fost o satisfacție personală care a făcut să merite o duminică sacrificată. Dumitru S. Panaitescu și alții au sacrificat mai mult de atât. Crucea lui Mackensen este un monument simplu, dar elegant, dăltuit în piatră; merită văzut cât încă mai există.

Alte articole pe aceeași temă :
Tură prin jud. Constanța: Mănăstirile dobrogene

Tură prin jud. Constanţa: Murfatlar-Adamclisi

Leo Frobenius în România

 O serie de ture cu bicicleta prin județul Călărași care mi-au produs o mare satisfacție interioară (printre care două vizite la Măgura Fundeanca), m-au determinat să cred cu convingere că și cicloturismul poate fi un act de cultură, cel puțin atunci când îți lărgește orizontul intelectual.

După ce, documentându-mă pentru teza de licență, am descoperit că renumitul economist Ludwig Erhard (1897-1977), cancelar al R.F.G. și artizan al reconstrucției germane postbelice, a luptat ca artilerist pe frontul din România în armata kaizerului Wilhelm al II-lea în Primul Război Mondial,

Leo Frobenius

ceva mai recent am aflat că și nu mai puțin celebrul savant Leo Frobenius (1873-1938) a petrecut cu același prilej circa un an din viața sa prin țara noastră. Despre șederea lui Frobenius în România am citit mai întâi, în timp ce căutam informații științifice despre curioasele movile de pământ din Chiselet și Cunești, pe website-ul Muzeului Dunării de Jos din Călărași, care spune exact așa: „Primele cercetări au fost efectuate în 1917 de un tânăr locotenent în armata germană, viitorul mare antropolog german Leo Frobenius”.

De fapt, Leo Frobenius nu mai era nici tânăr pe atunci (avea 44 de ani în 1917) și deja câștigase destulă faimă în lumea academică în special prin teoriiile sale neortodoxe la vremea respectivă despre cultura africană, motiv pentru care cu greu aș putea crede că era un simplu locotenent în armata germană. Vorbim așadar despre perioada de maturitate creatoare a lui Frobenius, în care își formulase conceptul filosofic de „paideuma”, în înțelesul specificului spiritual ce rezidă în individ și în popoare, cel care a influențat atât de puternic gândirea lui Lucian Blaga, așa cum bine o explică un articol din revista „Universul Literar” (1942).

Drumuri grele prin noroi

Informații mai bogate despre mult prea puțin cunoscuta activitate în România a ilustrului etnograf și antropolog al primelor decenii ale secolului XX am găsit luând legătura prin email cu Institutul Frobenius din Frankfurt (Germania). Cu multă amabilitate, dr. Richard Kuba, de la Institut, a răspuns insistenței mele cu privire la acest episod deloc neglijabil ca durată, dar care de cele mai multe ori nu-și găsește locul într-o biografie oficială a lui Leo Frobenius. Pe deplin nemțește, dr. Kuba mi-a trimis o listă atotcuprinzătoare a activității lui Frobenius în România și m-a îndrumat către arhiva fotografică a Institutului, pe care el însuși o gestionează, unde se găsesc peste 300 de poze, schițe și desene colorate cu realitățile românești ale anilor 1916-1917.

Strănepoata amforei grecești

Toate sunt opera marelui antropolog și a colaboratorilor săi care l-au însoțit în expediția de război din România. De la instantanee amuzante cu un automobil decapotabil de lux tras cu boii pe drumurile de țară înnoroite din actualul județ Călărași (la fel cum se întâmplă în fiecare primăvară și în zilele noastre), până la fotografii de reală valoare etnografică înfățișând costume populare românești, inclusiv ale țiganilor, și ocupații rurale, viața târgurilor sătești, case tradiționale țărănești din lemn, specificele cocioabe de chirpici ale celor mai săraci sau numeroase desene în creion ale vaselor ceramice din partea de sud a țării, cu note riguroase privind dimensiunile, destinația în gospodărie și proveniența lor.

Probabil că l-a uimit pe Frobenius cât de puțin s-au schimbat în timp urcioarele din lut ars folosite în 1916 față de amforele grecilor stabiliți în antichitate lângă localitatea contemporană Spanțov din județul Călărași. Pe mine însă nu încetează să mă fascineze puritatea conturului fusiform al vasului tradițional de apă cu două toarte, de o frumusețe clasică.

Movila de lângă Chiselet, cu poteca folosită și astăzi

În atenția sa a intrat și movila de la marginea satului Chiselet (la vremea aceea ortografiat „Chiselletu”), pe care a identificat-o corect ca fiind un tumul realizat de om în vechime și a fotografiat-o din mai multe unghiuri. Într-un moment în care arheologia românească era abia la început de drum (cu doi ani înainte, în 1914, Vasile Pârvan descoperise lângă Casapchioi ruinele cetății antice Histria), tot nemților din echipa condusă de Frobenius le revine meritul de a fi întreprins, pe timp de război, primele săpături științifice la tumulul similar de la Cunești.

Așadar, mai exact ce făcea Leo Frobenius în România și care a fost traseul său pe meleagurile noastre? Din informațiile puse la dispoziție de dr. Kuba, ilustrul său înaintaș în materie de antropologie a pătruns în țară alături de trupele germane, bulgare și otomane care au invadat Dobrogea și Muntenia în toamna lui 1916, sub comanda feldmareșalului prusac von Mackensen. Conform mențiunilor explicite ale localităților Chiselet și Mânăstirea („Monastirea”) ca loc de proveniență al unora dintre obiectele tradiționale desenate de artiștii săi, putem afirma cu destulă siguranță că Frobenius & Co. a mers paralel cu Dunărea, pe ceea ce astăzi se numește DN 31 adică ruta intens circulată vara de cicloturiștii străini (eng. Danube Bike Trail sau germ. Donauradweg).

Figuri exotice în lagărul de prizonieri de la Slobozia

O perioadă considerabilă a petrecut-o însă la Slobozia, unde a fotografiat aproape toate clădirile oficiale și a documentat aspecte din rutina zilnică a lagărului de prizonieri de război situat lângă oraș. Antropologul care până atunci făcuse deja mai multe expediții științifice în Africa a găsit probabil fascinantă mixtura cosmopolită de prizonieri magrebieni și senegalezi, din trupele coloniale franceze, cantonată de nemți la Slobozia. Un personaj aparte care a trăit în acea perioadă acolo era prințul algerian Mohamed Gheraina, a cărui poveste tragică se poate citi și în zilele noastre pe o stelă funerară din Slobozia. Licențiat în farmacie la Paris înainte de război, Gheraina (Cheraina sau Keraina) a căzut prizonier la nemți în bătălia de la Verdun din mai 1916 și ulterior adus în lagărul din Ialomița, unde a fost numit doctor. Într-un articol publicat pe un forum de limbă franceză se scrie că prințul acorda consultații medicale inclusiv locuitorilor Sloboziei, care îl prețuiau pentru gentilețea sa arabă, cât și pentru că era un om cultivat.

Oare l-a cunoscut Frobenius pe Mohamed Gheraina? Îmi este greu să cred că nu. Perioada în care amândoi s-au aflat în lagărul de la Slobozia – fie și în roluri foarte diferite – se suprapune perfect și fără îndoială că educația celor doi i-ar fi atras ca un magnet. Cert este însă că antropologul german se mai afla în România pe 14 octombrie 1918, când Gheraina a fost executat de o patrulă care l-a prins noaptea în afara taberei. Ironia sorții a făcut ca, la mai puțin de o lună după moartea prințului algerian, toți prizonierii de război din Slobozia să fie eliberați de trupele franceze aflate în ofensivă.

Iată de ce ori de câte ori am să mai ajung la movila din Chiselet – și o voi face oricând am drum către Oltenița – îmi voi aduce aminte de periplul lui Frobenius prin România, de Gheraina și de istoria care îi apropie pe oameni mai mult decât îi desparte. Cicloturismul chiar este un act de cultură. Q.E.D.

Movila de lângă Chiselet: vedere dinspre nord

Movila de lângă Chiselet: vedere dinspre sud

Vedere de pe movila Chiselet, înspre vest