Tag Archive: trafic


Biciclisti in trafic Bucuresti Dacă în urmă cu cel mult un deceniu erai perceput ca excentric sau sărac lipit dacă mergeai la birou în șaua bicicletei, în ultimul timp fenomenul ciclismului urban prinde vizibil teren. Orașul nu este nici pe departe pregătit pentru un mare aflux de biciclete pe străzi, așa încât siguranța bicicliștilor pică în sarcina fiecăruia dintre noi.

• Fii conștient că ești cel mai expus. Statistica arată că mersul pe bicicletă în oraș te predispune să fii accidentat de până la zece ori mai mult decât ca pieton, șofer sau pasager în transportul în comun. Ca biciclist, legea îți dă aproape aceleași drepturi ca unui șofer, dar în fapt nu ești protejat de un “cocon” de metal, astfel încât este bine să fii mereu pregătit să lași de la tine atunci când nu ți se acordă prioritatea la care ai fi îndreptățit. Purtarea unei căști de protecție îți crește șansele de supraviețuire în trafic.

• Semnalizează cu mâna. Bicicleta nu are lumini de semnalizare, însă poți avertiza eficient cu privire la schimbarea direcției de mers prin întinderea mâinii, în special când virezi la stânga sau intri într-un giratoriu. Desigur, semnalizezi doar după ce te-ai asigurat temeinic că poți vira în siguranță. Nu-ți fie jenă de acest gest, pe vremuri chiar și șoferii semnalizau cu mâna. Pista biciclete IOR

• Folosește pe cât posibil pistele de biciclete. Chiar dacă unele sunt amplasate aiurea și pot fi aglomerate de pietoni, codul rutieră te obligă să rulezi pe pistă acolo unde există. Multe dintre ele sunt totuși utile și te feresc de riscul de a rula în imediata apropiere a mașinilor. Din cauza efortului depus cu pedalarea, un biciclist inhalează semnificativ mai multe noxe în trafic decât un pieton sau un șofer.

• Atenție la portiere! Sunetul metalic al unei portiere auto care ți se deschide în față seamănă cu tragerea piedicii unei arme de foc. Optim este să treci la circa 1 metru de o un automobil parcat pe maginea drumului. Soluția de avarie este să strigi la cel care deschide neglijent ușa, iar de obicei funcționează orice sunet (ex: “Hei!”). Preventiv, pe poți uita în oglinzile retrovizoare ale mașinilor pe lângă care treci și de multe ori poți anticipa când cineva iese fără să se asigure. Poți privi și prin luneta mașinii, pentru a preîntâmpina surprize din partea pasagerilor de pe bancheta spate.

• Ocolește cu grijă obstacolele. Capitala are multe obstacole pe marginea drumului, de la canale deschise până la tomberoane sau gunoaie aruncate lângă bordură. Observă-le din timp și pregătește manevra de ocolire a lor luând în seamnă traficul din spate, fără a face o eschivă bruscă.

• Poartă ochelari de protecție, cu lentile albe sau galbene. Pe străzile orașului este praf care îți poate intra în ochi, astfel că vei ajunge să mergi pe bicicletă cu ochii strânși. Se întâmplă să vezi cu colțul ochiului o mașină care îți iese în față de pe o stradă lăturalnică, de aceea este indicat să poți rula permanent cu ochii larg deschiși. Purtând ochelari “aero” care urmează conturul feței, protejezi ochii și poți folosi vederea periferică.

• Nu rula în trafic ascultând muzică în căști. Auzul este un simț esențial pentru siguranța unui biciclist, de aceea nu este bine să te izolezi în lumea ta în timp ce rulezi pe marginea unui drum circulat. De obicei, șoferii de vehicule mari te claxonează pentru siguranța ta. Rămâi conectat la zgomotele junglei urbane, în special la răgetul “fiarelor” motorizate. Delyan

• Fii politicos în trafic. Uneori când te găsești blocat între mașinile oprite la semafor, câte un șofer sau motociclist îți face loc să treci. Ridică elegant palma întinsă vertical pentru a-i mulțumi. Procedează la fel și ca să-ți ceri scuze atunci când greșești. Traficul n-ar mai fi atât de agresiv dacă toți am face gesturi de curtoazie.

• Străzile orașului nu sunt pentru competiții sau antrenament sportiv. Chiar dacă nu s-a auzit în România de vreun biciclist prins de radar cu viteză excesivă, nu pedala mai repede decât poate să zboare îngerul tău păzitor. Îți poți consuma adrenalina și caloriile pe velodromul Dinamo, în ture cicloturistice sau în competiții destinate amatorilor, care se țin în fiecare weekend din primăvară până în toamnă.

• “Citește” contextul de trafic. Odată cu experiența deprinzi și abilitatea de a prevedea un pericol potențial; dezvolți un simț al anticipației care te poate salva în multe momente. Cum ar fi atunci când o mașină frânează înainte de o intersecție, este foarte posibil să vireze la dreapta în fața ta chiar dacă nu a semnalizat. Fiind pățit, fiecare biciclist urban se pune în alertă când întâlnește elemente cu potențial ridicat de risc, conform istoricului său personal de incidente în trafic. În cazul meu sunt mașinile în care se ascultă muzică la maxim și șoferii începători.

Alte articole pe aceeași temă :
Parchează pe pista mă-tii, nu pe cea de biciclete!

„Ia-ţi bă maşină!”

Ciclist drafting TIRAzi am văzut pe Gearographer acest filmuleț de 42 secunde cu un ciclist de șosea rulând „la plasă” în urma unui TIR pe o autostradă sau un soi de drum național modernizat fără bandă de urgență, undeva în Europa. Camionul are sticker de Lituania, dar tind să cred că scena a fost surprinsă prin Olanda.

Atât Gearographer cât și cei mai mulți dintre userii care comentează filmulețul pe Youtube sunt de părere că tipul pe bicicletă costumat în echipament Giant trebuie să fie cam nebun să ruleze în siajul TIR-ului, la peste 100 km/h. Părerea mea este că dacă n-ai făcut niciodată ceva asemănător atunci într-adevăr poate părea sinucidere curată ce face acest ciclist, dar în realitate nu este chiar așa.

Aproape toți „experții” care comentează filmulețul apreciază că în momentul în care șoferul frânează brusc, ciclistul s-ar izbi violent cu fața de partea din spate a TIR-ului, apoi ar fi lovit / călcat de primul vehicul din urma sa. Așa pare din fotoliu, însă realitatea dinamică de pe șosea, acolo unde guvernează legile fizicii și capacitatea omului de a le stăpâni, ar avea câteva obiecții la această teorie.

În primul rând, TIR-ul are o inerție mult mai mare decât o bicicletă de curse, ceea ce înseamnă că în momentul când șoferul ar pune frână și se vor aprinde stopurile roșii, viteza TIR-ului abia dacă scade în primele secunde. Pentru ciclistul care stă în plasa unui TIR, acele prime 5 secunde sunt cele mai importante, pentru că va frâna imediat ce vede că se aprind stopurile și pentru că frânele sale sunt mai eficiente decât ale unui TIR raportat la inerția pe care trebuie să o învingă, va reuși din primele clipe să pună mai multă distanță între el și TIR, apoi să iasă din siajul său către marginea din dreapta a șoselei, unde este ferit de traficul din spate.

Asta nu înseamnă că ești în afara oricărui pericol să rulezi pe cursieră în siajul TIR-ului cu 100 km/h, la circa un metru și jumătate de bara unui mastodont de 40 tone. În situația în care șoferul adoarme la volan și lovește din spate un alt TIR care rulează mai încet, atunci nici măcar nu se aprind lanternele roșii, iar scăderea vitezei este mai bruscă decât în cazul unei frâne normale. La fel și dacă se întâmplă o explozie de cauciuc, bucățile de pneu care se dezintegrează din cauza frecării la viteze mari putând să te secere ca un șrapnel. De asemenea, trebuie să ții cont că rulând cu bicicleta pe mijlocul unui TIR și fără a vedea în față, poți să dai într-o groapă care să te arunce din șa la mare viteză (poate că nu este cazul pe șosele în Olanda) sau poți să lovești carcasa (leșul) unui „roadkill”, un animal lovit anterior de traficul rutier, ori un PET aruncat de oamenii nesimțiți.

Eu personal am învățat să rulez la aspirație în spatele unui vehicul pe vremea când făceam ciclism de performanță la C.S. Olimpia București, iar antrenorul Radu Selejan ne lua uneori la un antrenament motorizat pe șoseaua care duce spre Oltenița. Conducând o Dacie 1300 break, el bloca hayonul în poziție deschisă, iar cei 7-8 tineri cicliști ai echipei se înghesuiau în spatele mașinii în timp ce rula constant cu circa 80 km/h. De atunci, chiar și la unele ture cicloturistice pe MTB am mers clandestin „la plasă” în urma unor tractoare, autobuze, TIR-uri și am făcut-o în relativă siguranță, fără însă a-mi face un obicei din această practică altminteri interzisă pe bună dreptate de legislația rutieră.

Nu recomand nimănui să facă în România aspirație în urma unui TIR la +100 km/h. Ca să faci acest lucru fie și la viteze mai mici, de exemplu la 60 km/h, trebuie să ai experiență să „citești” în timp real toate indiciile pe care ți le oferă drumul, contextul de trafic și comportamentul șoferilor. Nu în ultimul rând, să ai o bicicletă bine pusă la punct, în special cu frâne în care să ai încredere să-ți pui viața. Pentru că asta vei face dacă vrei să trăiești senzația vitezei pe seama unui vehicul motorizat.


Să pedalezi pe pistele de biciclete amplasate pe unele trotuare din Bucureşti sau alte mari oraşe (unele chiar aşa superficiale cum au fost făcute pentru a toca nişte bani europeni) este de multe ori o cursă cu obstacole, pentru că o găseşti ocupată de pietoni, de comercianţi care îşi extind ilegal buticul (de obicei florării sau tarabe de zarzavaturi vândute de speculanţi), dar în cele mai nesuferite cazuri, pista e blocată de automobile staţionate neregulamentar. Ştim cu toţii că numărul locurilor de parcare din zonele urbane sunt sudbimensionate faţă de parcul auto de la ora actuală, dar nu este mai puţin adevărat că există parcări cu plată în Capitală, la preţuri nu tocmai prohibitive (care îţi oferă şi protecţia maşinii). Însă pe care şoferii le evită, preferând în schimb să-şi înghesuie maşinile pe trotuar. Iar trotuarul este gratuit, cel puţin atâta timp cât Poliţia nu va lua măsuri, prilej cu care să-şi rotunjească bugetul prin aplicarea amenzilor cuvenite.

Mai grav chiar decât indolenţa Poliţiei Rutiere este că înţelepţii fenomenului ciclist de pe forumurile de specialitate sunt în general de părere că pistele de biciclete n-ar avea ce să caute pe trotuar, locul tuturor bicicliştilor indiferent de vârstă fiind pe marginea şoselei. Ei au propus chiar desfiinţarea pistelor de pe trotuar, pentru a le muta pe prima bandă a carosabilului. Sunt în total dezacord cu această viziune foarte păguboasă, împărtăşită inclusiv de Florin Leonte, altfel un energic militant al ciclismului pe care îl respect. OK, bicicleta este un vehicul, aşa cum o defineşte legislaţia rutieră internaţională, însă utilizatorul ei este cu mult mai expus pericolelor din trafic decât oricare alt vehicul şi de-asta consider că ar trebui protejat suplimentar.

parcare pe trecere de pietoni semn oprirea interzisa bucurestiMutarea pe marginea şoselei a pistelor obligatorii pentru biciclete ar duce la riscuri mai mari pentru biciclişti. Din experienţa de locuitor nativ al unui oraş foarte aglomerat, îmi este uşor să anticipez că orice spaţiu amenajat pe marginea drumului va fi folosit de şoferi pe post de parcare ad-hoc. Uneori, nu aglomeraţia este cauza, ci mai degrabă prostia şi iresponsabilitatea faţă de celălalt, asociate de obicei manelismului. În fiecare zi găseşti cu nemiluita exemple de automobile care staţionează nejustificat pe marginea şoselei, sub incidenţa semnului „Oprirea Interzisă” sau fix pe trecerea de pietoni, deşi există locuri de parcare publică în imediata apropiere (vezi poza alăturată). Aşadar, la ce bun o pistă de biciclete dacă este din loc în loc blocată de maşini parcate? Pe care trebuie să le depăşeşti ieşind de pe pista de biciclete şi intrând pe banda întâi a drumului.

Cineva ar putea spune că dacă pistele de pe trotuar sunt oricum de multe ori blocate de maşini, n-ar fi acelaşi lucru pentru biciclişti dacă pistele ar fi amplasate pe marginea carosabilului? Consider că fenomenul ar fi cu mult mai grav în al doilea caz, deoarece pistele de pe trotuar sunt de regula delimitate de zona carosabilă cu mici stâlpi cu miez din fier acoperit de plastic sau cauciuc. Plus că ocolirea de către biciclist a unei maşini pe trotuar se face în condiţii mai sigure – fără să existe riscul de a fi lovit din spate de o maşină care circulă cu viteză de cel puţin două ori mai mare.

O altă consecinţă la mintea cocoşului este că pista de biciclete de pe marginea drumului va fi ocupată de pubele de gunoi (poză stânga) sau tomberoane, fiindu-le mai la îndemână gunoierilor să le lase în permanenţă acolo pubela gunoi bucuresti decât să le ţină în spaţiile pătrate special „decupate” în trotuare. Să ne gândim şi la femeile de serviciu ale blocurilor sau oamenii care locuiesc la curte şi care obişnuiesc să depoziteze imediat sub bordură praful/gunoiul pe care îl mătură, aşteptând să fie ridicat de către cei de la salubritate sau măcar să fie împrăştiat de vânt (după mentalitatea „cum o da Dumnezeu”). Deci nu numai că pista de biciclete ar fi ocupată de maşini şi pubele, dar ai avea de escaladat din loc în loc mormane de mizerie mai mici sau mai mari, din care adesea nu lipsesc cioburile, cuiele şi rahatul de câine/om.

Nu în ultimul rând, să ne gândim la poluare. Pe marginea şoselei, practic este ca şi cum ai respira direct din ţevile de eşapament. Un studiu recent din Marea Britanie arată că bicicliştii sunt mai expuşi decât pietonii la gazele nocive ale maşinilor, inhalând de până la 5 ori mai multe nanoparticule emise de maşini, pe fondul efortului mai mare pe care îl depui pedalând şi a ritmului cardiac crescut. Iată deci încă un motiv serios să-ţi doreşti să fii mai departe de maşini, fie şi cu un metru!

Hmm… însă parcă simt că ăsta nu e un blog adevărat de ciclism dacă nu am şi o galerie de poze cu maşini parcate pe pistele de biciclete. Aşa că luaţi şi serviţi din „colecţia” proprie:

Ford Ka Romania pista biciclete Nissan 350Z Bucuresti Romania parcare pista biciclete pista biciclete trotuar Bucuresti

Ieri l-am revăzut pe Florin Leonte pentru prima oară după tura „Cu bicicleta la mare” (1-2 mai). Este printre puţinii veterani ai ciclismului de performanţă care manifestă un interes dezinteresat în direcţia promovării mersului pe bicicletă – pe orice fel de bicicletă şi de către oricine! Pentru expertiza lui, plus timpul şi energia inepuizabilă pe care le cheltuie în acest sens, Florin merită respectul meu. Şi cred că multă lume ar trebui să-l respecte. Sunt pe deplin conştient de valul de contestatori la adresa lui Florin – băieţi care declară pe forumuri că au trecut de la admiraţia pentru el până la ură viscerală.

Din experienţa a 29 de ani de viaţă am învăţat să mă feresc să admir contemporani, cu atât mai puţin pe cei pe care îi cunosc, oricât de plini de calităţi mi s-ar părea la un moment dat. Pentru că oamenii pe care îi admiri cel mai mult te pot dezamăgi cel mai tare. Consider că este dreptul oricărei persoane de pe Planetă să mă dezamăgească măcar o dată în viaţă – toţi prietenii mei au făcut-o deja mai mult sau mai puţin grav, dar dacă aş renunţa la toţi aceştia, ar însemna să rămân singur pe lume. Şi sunt destul de sigur că şi eu am greşit faţă de ei, măcar o rundă.

Poate că şi Florin mă va dezamăgi într-o zi; spre exemplu mă va lăsa în urmă la un antrenament pe DN1 şi mă voi întoarce acasă noaptea, cu o mână sfâşiată de un urs panda. Dar asta nu ştirbeşte cu nimic respectul meu pentru faptul că îşi face timp şi îşi asumă rolul de organizator la marşuri pe bicicletă sau antrenamente pentru cicliştii amatori. Îşi pune în joc priceperea (atât cât consideraţi că are sau nu) şi mai ales se implică, pune suflet în ceea ce face.

Tot din experienţă personală pot să vă spun cu cât dispreţ sunt priviţi cicliştii amatori de către antrenorii de la cluburile de performanţă. Sunt sătul de atitudinea lor (nejustificat) superioară şi de prejudecăţile lor de două parale (de exemplu: „dacă eşti trecut de 18 de ani, nu mai poţi să practici un sport de performanţă”) şi am fost mulţumit că nu le-am întâlnit la Florin Leonte. Unii nu-l consideră antrenor adevărat, dar dacă asta înseamnă să fii antrenor adevărat, mai bine mă lipsesc şi ies de unul singur pe velodrom sau fac ture pe la ţară.

Ce mai îmi place la el este şi acel „trademark personal”, pe care îl ştiu toţi membrii comunităţilor virtuale de ciclism din România, dar şi… tot mai mulţi şoferi bucureşteni. Când participă la defilări prin oraş cu bicicliştii de rând, atunci când plutonul se opreşte la semafor, Florin ridică în chip războinic bicicleta deasupra capului. Nu este un gest anti-şoferi, ci unul pro-biciclişti. Florin Leonte este un tip carismatic şi s-a erijat într-un exponent al fenomenului ciclist de masă, responsabilitate pe care puţini au dovedit că ar fi dispuşi să şi-o asume. Baftă, Florin!

Multă vreme am avut o reținere în a participa la întâlnirile săptămânale Bikewalk, ale bicicliștilor de ocazie, pentru un foarte scurt tur prin București. Fie și cu scopul lor nobil al acestor defilări, acela de a promova mersul pe bicicletă pentru toate categoriile de români, aveam prejudecata că strângerea pentru un marș prin capitală are un iz de Gay Parade. Adică te aduni în spiritul „Da, sunt biciclist și nu mi-e jenă să mă afișez cu alții ca mine”.

Merg cu bicicleta de la 6 ani, practic fără nicio întrerupere mai mare de 4-5 luni, până acum la 29 de ani, când aproape că nu trece o zi fără să ies la o pedală, în medie 10 km zilnic, atunci când fac drumuri prin București. De acum 10 ani, simt că s-a schimbat mult în optica prin care românii îi privesc pe cei care merg cu bicicleta, neîndoielnic și grație acțiunilor și defilărilor de tip Bikewalk.

Față de perioada nu foarte îndepărtată în care nu se considera că ai prestanță dacă vii la facultate/serviciu/prieteni cu bicicleta, am constatat cu plăcută surprindere că mersul pe două roți a revenit la modă. Cred că ultima oară când bicicleta era cu adevărat la modă fusese la începtului secolului XX, când era distracția celor educați la Paris, spre dezgustul românului din talpa țării, care își scuipa în sân un „Doamne ferește” și își spunea cu superioritate că au dat în mintea copiilor.

Pentru că mulți dintre concetățenii noștri au și azi o mentalitate de talpa țării, m-am lovit adesea de această preconcepție. Disprețul meu pentru ei a fost mereu unul total; nu m-a interesat niciodată părerea lor despre mine și cu sigurață nu caut prin participarea la acțiuni tip Bikewalk să le demonstrez că mersul pe bicicletă este totuși compatibil cu statutul de adult, cu carieră profesională, cu job onorabil și salariu decent.

Şi iată-mă totuși participând în seara aceasta la primul meu Bikewalk (ediția a 6-a), cel care a sunat adunarea în Parcul Tineretului. Vreo 200 de bicicliști literalmente de toate facturile… de la foști cicliști de performanță cu ale lor cursiere, până la puștani de liceu cu bicle de downhill, la studente cu biciclete fashionable de trekking, până la domni respectabili cu aspect de funcționar european, echipați din cap până-n picioare cu echipament nou-nouț. În total, vreo 200 de ghidoane de toate felurile, cu tot atâția bicicliști de promenadă.

Micul nostru parcurs urban din Parcul Tineretului până în Parcul Izvor, trecând pe legendarul bulevard de fițe Magheru și prin intersecția de la Romană, a fost nu numai aprobat de Poliție, dar a și fost escortat de o mașină și un agent pe motocicletă care au deschis calea prin trafic, în timp ce polițiștii de pe traseu opreau toate mașinile care își încrucișau direcția de mers cu a noastră, pentru ca plutonul să aibă prioritate, indiferent de culoarea semaforului care ne surprindea pe la intersecții.

Un lucru care, fără doar și poate, m-a impresionat. Mai puțin plăcut surprins am fost de haosul din pluton. Dacă la tura „Cu bicicleta la mare 2010” nu mi-a mers la inimă faptul că mulți nu știau să meargă într-un pluton, la Bikewalk părea că participanții nici nu își doresc vreodată să ruleze fără să taie calea altora, fără să accelereze subit ori să încetinească aiurea. Ca dovadă și căzăturile petrecute pe acest traseu ce nu a depășit 10 km. Însă cel mai mult m-au deranjat aluziile și miștocărelile pe care colegii le pluton le adresau agenților de circulație postați în intersecții pentru siguranța noastra. Sau strigările perverse de la Târgu Ocna („hai să te iau pe cadru”), din partea adolescenților către fetele singure care treceau pe trotuar.

Una peste alta, Bikewalk a fost o experiență cu aspecte bune și nașpa, nu m-aș hazarda să spun care dintre ele au predominat. Aș vrea să particip și la un Critical Mass adevărat sau măcar la întâlnirea nocturnă de fiecare vineri.