Tag Archive: ture de 1 zi


Dealurile DobrogeiAccidentarea de la Trofeul Chindiei, urmată de examenul de licență, apoi unul de admitere la master și primul semestru de masterat – toate acestea m-au ținut vara și toamna trecută departe de traseele lungi. Ca și cum nu ar fi fost de ajuns, iarna 2013 a ciupit cam mult din primăvară, astfel că iată-mă ieșind la prima tură cicloturistică din acest an (adică dincolo de Cernica) abia la mijlocul lunii aprilie.

Traseu cu plecare și sosire în Murfatlar (83 km)

Traseu cu plecare și sosire în Murfatlar (83 km)

Dar a fost una dintre acele ture pentru care toată așteptarea a meritat. Și am tot visat la o astfel de ieșire încă de cum am văzut că s-a topit zăpada. O tură solitară cu bicicleta care să-mi exorcizeze toate neîmplinirile și nefericirile strânse într-o iarnă întreagă în care n-am plecat din București.

Și nici că se putea un decor mai potrivit pentru o tură cicloturistică de-a dreptul terapeutică decât Dobrogea, un colț de țară care mă fascinează mai mult decât oricare altul. Când pedalez de nebun pe drumurile județului Constanța simt că mă aflu pe teren propriu sau chiar că „râul și ramul” îmi sunt aliați. La senzația că în Dobrogea mă simt acasă contribuie din plin și faptul că în Murfatlar am familie și prieteni la care mereu revin cu plăcere.

Duminică a fost o zi în care vântul m-a urmărit pe autostradă din București până la Murfatlar, acolo unde am descălecat de la volan pentru a încăleca pe șaua bicicletei. Traseul zilei îl aveam în minte încă de astă iarnă: Murfatlar – Siminoc – Medgidia – Peștera – Pietreni – Viișoara – Ciocârlia și înapoi în Murfatlar după o buclă de 83 km pe șosele șerpuite care urcă și coboară pe dealurile Dobrogei.

Satul Siminoc din jud. Constanța

Satul Siminoc din jud. Constanța

Totul pe un mountain-bike cu cauciucuri late cu crampoane deloc potrivit pentru o tură de asfalt, dar nici nu am avut de ales, căci era singura bicicletă funcțională dintre cele patru ale mele. Această tură m-a adus în localități prin care nu mai fusesem niciodată, prima dintre ele fiind Siminoc, un sat care ține de orașul Murfatlar și al cărui nume este dat de o plantă medicinală și aromatică – Helichrysum arenarium – numită în popor „siminoc”. Nu doar că această plantă cu flori galbene se întâlnește pe terenurile virane din interiorul localității, dar figurează și pe panoul de ieșire din sat, către Valea Dacilor.

Chiar la ieșire din Siminoc îți atrage atenția prin insolit așa-numitul “Canadian Village“, de fapt vreo trei case în stil nord-american, construite pe vremea boom-ului imobiliar, când se avea în vedere un întreg cartier de case ieftine pentru tineri.

Dacă drumul până în Siminoc pare intens bombardat, de aici șoseaua devine foarte bună, întrucât duce către intrarea pe noul tronson al autostrăzii A2 (Cernavodă-Constanța). De la sensul giratoriu care te trimite pe autostradă am continuat pe Drumul Județean 381 către municipiul Medgidia, iar în scurt timp am ajuns în localitatea Valea Dacilor, unde se îți sare în ochi de la distanță o frumoasă geamie musulmană ridicată pe la 1858 din calcar alb (material de construcție „trademark” pentru Dobrogea). Acum că am lăsat în urmă ieșirea pe autostradă, traficul rutier este din ce în ce mai rarefiat, iar mașinile trec pe lângă mine la o distanță sigură, ceea ce nu poate decât să mă bucure.

Pantă / rampă de 7%

La ieșirea din Medgidia urci o rampă de 7%

Mai puțin plăcut este faptul că în Medgidia există un singur indicator pentru direcția Ostrov și nu îl găsesc decât ocolind foarte mult prin oraș. Partea bună este că am început să-l învăț, amintindu-mi foarte bine traseul pe care l-am urmat prima oară când am ajuns cu bicicleta în Medgidia, respectiv anul trecut în luna mai, la a doua tură pe Canalul Dunăre-Marea Neagră. Cu indicații amabile de la un localnic, găsesc ieșirea din oraș către Peștera, pe Drumul Județean 222. Podgoria de la marginea Medgidiei domină priveliștea cât vezi cu ochii sau mai exact până unde este obturată de un deal pe care urci o rampă cu înclinație medie de 7% după cum arată indicatorul. Ascensiunea nu se întinde pe mai mult de 1 km, dar fizicul meu neantrenat în această perioadă a anului o resimte ca pe o dificultate serioasă, demnă de angrenajul cel mai ușor: foaie mică și pinion mare. Dealurile sunt o prezență constantă pe tot traseul, dar nu la fel de abrupte.

Asta e tot ce a mai rămas din valul lui Traian

Asta este tot ce a mai rămas din valul lui Traian

Conform hărții din Atlasul Rutier, între Medgidia și Peștera, DJ 222 taie o secțiune din valul lui Traian, celebra linie fortificată din lemn, pietriș și pământ care apăra în antichitate provincia romană Moesia Inferior de atacurile barbarilor din nord. Din păcate, singura parte clar vizibilă a acestei secțiuni a valului este doar cea de lângă șosea, restul fiind aproape nivelat de utilajele agricole.

Câțiva kilometri dincolo de valul lui Traian, DJ 222 trece peste Autostrada Soarelui (A2) și apoi continuă foarte virajat până în localitatea Peștera, reședința comunei cu același nume. Cândva pe la mijlocul anilor ’80, aici am însoțit-o pe mama în vremea când era învățătoare la școala din sat.

Epavă de ARO M461 într-o curte din satul Peștera

Epavă de ARO M461 într-o curte din satul Peștera

Astăzi, în afară de un ARO M461, transformat în betonieră, pe care l-am ochit în curtea unei case în construcție, și de o troiță nou-nouță (2012) și extravagantă, amplasată la intersecția cu drumul care duce către satul Ivrinezu Mare, abia daca îți atrage atenția ceva deosebit în Peștera. De aici, DJ 222 către Pietreni străbate doar dealuri și terenuri sălbăticite pe unde mișună numai iepuri și păsări.

Trec minute în șir până să vezi o mașină, iar asta contribuie la starea de spirit liniștită, aproape „zen”, care te încearcă rulând prin aceste locuri.

Absolut spectaculos este un amfiteatru natural din stâncă, la care ajungi abătându-te circa 30 de metri de la asfalt. Are trepte din piatră roșiatic-portocalie, iar în partea superioară sunt câteva grote.

Un adevărat amfiteatru natural din stâncă

Un adevărat amfiteatru natural din stâncă

Pe jos se găsesc unele bucăți din stâncă, dar și fragmente de corali fosilizați din marile recife care se aflau în urmă cu multe milioane de ani pe teritoriul Dobrogei actuale. Tot ce vezi și atingi aici are o istorie. Unele au o istorie personală pentru mine și familia mea, altele la scara istoriei naționale și altele la nivelul erelor geologice ale Pământului. Ca de fiecare dată, iau cu mine în rucsac o astfel de bucată de coral preistoric. Dar trebuie să fiu pragmatic și să respect „scenariul”, adică harta traseului, la care mă uit frecvent.

La fel consult și ceasul, iar când s-a făcut ora 18 și încă n-am ajuns în Pietreni, decid să măresc ritmul de pedalat și să răresc opririle pentru poze. Mă odihnesc puțin la izvorul de la Palaz Grup, pe care l-am descoperit la tura Murfatlar-Adamclisi din urmă cu doi ani și jumătate. De acolo mai sunt fix 30 km până în Murfatlar și ceva mai mult de două ore de lumină naturală, iar partea cea mai proastă este că vântul bate fără încetare din față. Ca și cum nu era de ajuns, Drumul Național 3 este mai rău decât județenele 381 și 222 pe care am pedalat până aici. Marginea șoselei este ondulată și pe alocuri spartă sau surpată, iar îngustimea ei face necesar să mă dau la o parte atunci când din spate trec camioane care nu au loc să încalece axul drumului ca să mă depășească în siguranță. Dar sunt „acasă” în Dobrogea, unde norocul este de partea mea, astfel că am ajuns cu bine și încă pe lumină în Murfatlar, după prima tură pe 2013. Și următoarea vine curând.

Geamia de 150 de ani din Valea Dacilor

Geamia veche de 150 de ani din satul Valea Dacilor

Tell neolitic lângă Autostrada A2 ?

Să fie oare un tell neolitic lângă Autostrada A2 ?

Asfaltul este OK între Medgidia - Peștera - Pietreni

Asfaltul este bun între Medgidia – Peștera – Pietreni

Troița din satul Peștera

Troița din com. Peștera

Frumoasa biserică din Pietreni, jud. Constanța

Frumoasa biserică din Pietreni, jud. Constanța

Pietreni - Murfatlar: 30 km pe DN3

30 km pe DN3, între loc. Pietreni și Murfatlar

Anunțuri

După două ture cu bicicleta prin județul Constanța care mi-au plăcut foarte mult (Murfatlar – Agigea, respectiv Murfatlar – Medgidia), mi-am făcut timp pentru o nouă variantă de traseu cicloturistic pe marginea canalului: Poarta Albă – Midia – Năvodari.

Ca și până acum, am plecat din Murfatlar (Basarabi), mergând pe Strada Credinței, unde se găsește atât geamia musulmană cât și biserica ortodoxă, și coborând până la piciorulul podului rutier peste canal, pe unde trece DN3. La pod am cotit spre dreapta, pe drumul de pietriș spart care urmărește firul apei, până la ieșire din localitatea Poarta Albă.

În Poarta Albă, unde există un alt pod rutier, respectiv acolo unde canalul Dunăre – Marea Neagră se bifurcă, am ținut în continuare dreapta, pe brațul cel nou al canalului, acela care ajunge în mare prin Năvodari. Inaugurată în anul 1984, această ramificație nordică a canalului măsoară 31 km, este mai îngustă (50 metri față de 90 pe brațul principal), mai puțin adâncă (5,5 metri față de 7) și, încă de la început, se poate observa că drumul de pe margine este mai puțin umblat de localnici sau pescari.

Un “blocaj rutier” pe canal

Deși am plecat pe traseu imediat ce am ajuns în Murfatlar, cu două ore înainte de amiază, soarele arde ca un laser în această perioadă a anului. Arșița Dobrogei este ucigătoare în timpul verii și trebuie să te protejezi cât poți de bine împotriva ei: să ai suficientă apă de băut, să cauți orice petic de umbră, să-ți dozezi efortul. Ca biciclist nu credeam să o spun vreodată, dar vântul din față este o adevărată binecuvântare prin prisma senzației de răcoare, fie și temporară, pe care o aduce. Cel puțin vara, pe aici vântul bate constant de la est, adică dinspre mare către uscat, după cum o indică și valurile de pe canal. Știu sigur că n-aș vrea să mă aflu pe aici prin lunile ianuarie-februarie, când bate crivățul dinspre nord-est, cumplitul vânt înghețat de care se temeau grecii din coloniile de la Marea Neagră. Dar mă bucur acum de fiecare secundă petrecută cu bicicleta pe drumul de pe marginea canalului, cu toate micile inconveniente ale căldurii, prafului și mărăcinilor.

MTB Univega Alpina HT-300

Dacă pe lângă brațul principal al “Magistralei albastre” mai vedeam câte o cireadă numeroasă de vite, aici am întâlnit doar mici turme de oi și capre, animale mai puțin pretențioase la iarba sărăcăcioasă și aspră care crește pe versanții văii artificiale a canalului Poarta Albă – Midia – Năvodari.

Maci sălbatici

Vegetația din jur nu este tocmai una spectaculoasă, poate doar cu excepția macilor de câmp, care aduc în peisajul monoton de stepă o pată de roșu aprins. Nu este un reproș pe care i-l aduc Dobrogei, pentru că exact din acest motiv admir aceste ținuturi străvechi de unde îmi place să cred că am rădăcini adânci, genealogic vorbind. Desigur că aspectul zonei pe care o traversez nu are nimic străvechi, fiind modelat cu excavatoarele și buldozerele în istoria recentă a secolului XX, însă agitația taberelor de muncă forțată din anii ’50 sau a șantierelor de la începutul anilor ’80 s-a stins demult.

Lipsa intervenției omului în ultimele decenii a făcut ca mai întâi natura și apoi spiritul Dobrogei să pună din nou stăpânire pe aceste locuri. Cu fiecare an care trece, chiar și betonul armat pare să capete o culoare tot mai apropiată de piatra naturală, fiind astfel integrat din ce în ce mai armonios în decorul dobrogean. Și ai senzația că fiecare piatră de aici are o poveste de spus.

Am împărțit o napolitană cu o cățelușă albă și sperioasă

Drumul pe marginea canalului este aproape pustiu, mai puțin porțiunea care se învecinează cu localitatea Nazarcea și unde am întâlnit un grup de copii și adolescenți de toate vârstele, veniți la scăldat. Nu aveau nicio teamă față de traficul fluvial, pentru că atât de rar vezi un vapor pe apă încât ai putea crede că este o baltă oarecare și nu un canal navigabil.

Relieful se schimbă brusc dincolo de jumătatea lungimii canalului, acolo unde valea lină se transformă într-un veritabil defileu pe care încă se văd urmele oblice lăsate de utilajul care a sfredelit piatra. Pereții abrupți din stâncă sunt brăzdați de fisuri și par să stea într-un echilibru precar, lucru confirmat de unele zone evidente cu pietre prăbușite pe partea dreaptă a drumului. După aproximativ 1 km de pedalat în aceste condiții, calea îmi este de-a binelea blocată de o prăbușire masivă, însă nu recentă, pentru că peste bolovanii căzuți până pe buza canalului au crescut deja tufișuri și arbuști.

Stânci prăbușite! Din păcate, aici mi se termină drumul…

Să încerc totuși să trec mai departe peste stânci ar fi însemnat să combin ciclismul cu alpinismul, iar perspectiva ca bicicleta să alunece în apă și să rămân per pedes în acea pustietate nu îmi era pe plac. Așa încât am hotărât să mă întorc înapoi pe aceeași rută, fără să mai ajung în Năvodari și la mare. De la podul Murfatlar până în acel punct mort al traseului meu parcursesem deja aproape 20 km pe marginea canalului și subestimasem solicitarea fizică. Mă simțeam OK și capabil încă de pedalat, dar deja consumasem mai mult de jumătate din sticla de apă de 1,5 litri pe care o luasem cu mine și nu am găsit pe drum nicio altă sursă de apă potabilă.

Poarta Albă

Vântul care la întoarcere îmi sufla ușor din spate nu mă ajuta deloc să mă răcoresc, în condițiile în care purtam rucsacul de călătorie. Chiar dacă profilul traseului de lângă canal este plat ca o clătită, suprafața de rulare este compusă din pietre mici și mari, în unele locuri colțuroase, astfel că te solicită mai mult decât asfaltul sau un drum neted de pământ bătut. Și unde mai pui că soarele este neiertător la mijlocul zilei în această parte a țării.

Pe fondul neînsemnatului meu disconfort, nu pot să nu mă gândesc, trecând pe lângă monumentul memorial de la Poarta Albă, la deținuții politici care trudeau zi de zi cu roaba și cazmaua la săparea canalului, în România stalinistă. Deși în prezent este o localitate cochetă, unde am prieteni pe care îi vizitez de fiecare dată, încă nu pot să disociez Poarta Albă de atrocitățile care s-au întâmplat acolo în primul deceniu al comunismului, mai ales aflând că unele movile de pe marginea canalului ascund gropi comune…

Mi-am propus ca următoarea tură cicloturistică prin Dobrogea să fie de-a lungul malului de pământ cunoscut ca „valul lui Traian” care începe din Poarta Albă și duce până aproape de orașul Constanța.

Pământ roșu, look marțian

Navă sub pavilion sârbesc

Nor cu aspect amuzant

O broscuță în plin recital

Canal de alimentare cu apă

Clădire… neidentificată


Știind că județul Călărași este prin excelență agricol, am fost surprins să văd în Atlasul Rutier că nu foarte departe de „cartierul general” din satul Zimbru există o rezervație naturală cu acte în regulă, numită Pădurea Ciornuleasa. Deși întinsă pe 75 de hectare chiar în inima județului, Ciornuleasa este practic doar un ciot al pădurii milenare care a făcut loc terenurilor arabile de pe Câmpia Mostiștei.

“… tinere domnișoare fără inhibiții și obligații, căutăm un domn generos”

Pe scurt, pădurea Ciornuleasa a supraviețuit defrișărilor grație vânatului abundent ce sălășluiește acolo, în special porcii mistreți care se îmbuibă din ghindele a două soiuri de stejar (comun și brumăriu), precum și din fructul fagului (jirul). Un anume Nicolae Ceaușescu încă deține și în zilele noastre recordul național la trofeul de mistreț în urma unei partide de vânătoare pe care a făcut-o la Ciornuleasa în 1978.

Așa că am plecat la drum cu bicicleta într-o zi caniculară de duminică. Nu mi-e teamă de temperaturile ridicate, deoarece știu că stând degeaba resimți efectele căldurii mai rău decât pedalând în aer liber. Din proprie experiență am ajuns la concluzia că la circa 35ºC la nivelul asfaltului atingi un nivel de confort termic rezonabil rulând constant cu 20 km/h. Nu mai rapid de atât pentru că transpiri prea mult, dar nici prea lent, că altfel riști să nu te mai aerisești suficient de bine.

Din satul Zimbru am urmat un traseu de asfalt străbătut deja de foarte multe ori în cei aproape trei ani de când fac ture cicloturistice prin județul Călărași, înconjurând lacul Mostiștea în sensul acelor de ceasornic, adică pe ruta Zimbru – Făurei – Chirnogi – Ulmu – Boșneagu – Dorobanțu – Mânăstirea. Deseori mi se întâmplă ca pe drumurile cunoscute să descopăr ceva ce anterior nu băgasem de seamă, și la fel a fost și de data asta, când am văzut ce statuie se află la nici 50 de metri de vechea mânăstire din localitatea cu același nume! O sculptură sexy în metal înfățișând o scenă ușor erotică din antichitatea greacă sau latină, cu două tinere cu sâni feciorelnici dezgoliți…

Nu mai știu în ce număr din revista Playboy am mai văzut un pictorial naiv de soft-porn cu vestale jucăușe turnând apă caldă în vasul de spălat. Mi-am ținut însă imaginația în frâu remarcând un pic dezamăgit, în calitate de colecționar de ceramică tradițională, că amforele sunt lipsite de torți – ce barbarie din partea artistului! – și că seamănă mai curând cu niște tuburi de artilerie de mare calibru. Chiar și așa, m-am bucurat mult de această priveliște senzuală care la precedentele vizite prin Mânăstirea îmi fusese obturată de autobuzele trase pe dreapta exact în acea zonă la capăt de linie.

25 km până în Luica

Statuia se află în marginea intersecției cu drumul care „urcă” spre Lehliu, însă de data aceasta am continuat pe DN31 în sensul către Oltenița. La cel mult 200 de metri după ieșirea din Mânăstirea, șoseaua se bifurcă din nou în locul unde un indicator ruginit te îndrumă către comuna Luica. Este singurul drum asfaltat și marcat pe hărțile rutiere care duce către pădurea Ciornuleasa. Până acolo, șoseaua traversează doar terenuri agricole, unde nu ești deloc apărat de arșiță, iar în plus te confrunți și cu o altă problemă specifică Bărăganului în această perioadă calendaristică: roiuri imense de musculițe de oțet care se pot întinde chiar și pe un kilometru sau mai mult. Este musai să porți ochelari de protecție cât timp ești în mișcare pe bicicletă, pentru că este deosebit de dureros să-ți intre în ochi o duzină de mici gâze aflate în alai de nuntă.

Atenție la căprioara cea sprințară!

O bornă în pădure

Ciornuleasa se află aproximativ la jumătatea drumului dintre Mânăstirea și Luica, iar intrarea în pădure este o reală binefacere! Ai parte de umbră, temperatura scade cu cel puțin 7-8 grade, iar ca bonus scapi și de musculițe. Este răcoare și o întunecime intimă deoarece pădurea este foarte deasă, coronamentul copacilor de pe o parte și alta a drumului unindu-se în cele mai multe locuri pentru a crea senzația de tunel. Vegetația a invadat fiecare spațiu liber până unde începe panglica de asfalt, așa încât cu greu poți observa bornele kilometrice de pe margine. Însă nici n-ai cum să te rătăcești, căci drumul principal este unul singur, celelalte alei care intră în pădure fiind ori închise cu bariere, ori marcate cu indicatorul „accesul interzis”. Drumul prin pădure măsoară circa 4 km și se continuă cu încă 8 km până la Luica, unde am și ajuns și de unde m-am întors înapoi în Zimbru exact pe aceeași rută, sub amenințarea lăsării întunericului. Data viitoare voi încerca să cotesc pe lângă liziera pădurii, pe drumul comunal 201B (neasfaltat), cel care ajunge în satul Lunca, aproape de Valea Argovei, cu celebra baltă de pescuit răpitor, și să înconjor Mostiștea.

Malul de sud al Mostiștei, Dorobanțu – Mânăstirea

Marginea dinspre Luica a pădurii Ciornuleasa

Dincolo de acest viraj se întinde pădurea Ciornuleasa

 Sâmbătă am pus piciorul în prag și am plecat într-o tură cicloturistică programată încă de acum câteva săptămâni bune, dar amânată de moftul participării la două competiții de MTB: Trofeul Chindiei (Târgoviște) și Turul Mănăstirilor Vâlcene (Râmnicu Vâlcea). O tură promisă încă din toamna trecută, când am parcurs o parte a traseului de pe malul stâng al canalului navigabil dintre Dunăre și mare (Murfatlar – Agigea). Acum venise rândul segmentului Murfatlar – Medgidia.

Bunul prieten Cătălin

Ca și atunci, mi-am transportat bicicleta (un mountain-bike Univega Alpina HT-300 model 2011) în mașină din București până la rudele și prietenii din Murfatlar. Dar, spre deosebire de data trecută, când nu știam decât din povești la ce să mă aștept în privința drumului pe pe malul stâng al canalului, acum am avut alături de mine un veritabil ghid local – Cătălin – navigator maritim de meserie. De altfel, el este cel care mi-a povestit vara trecută despre drumul care merge de-a lungul canalului, însă nici el nu îl mai parcursese decât pe distanțe scurte în jurul localității sale de reședință, Poarta Albă.

Înainte chiar de a mă întâlni cu Cătălin, la scurt timp după ce am trecut de podul din Murfatlar, am întâlnit o priveliște care s-ar încadra perfect sub titlul „Fantomele comunismului” și anume uriașul mozaic din apropiere de Poarta Albă, care se poate vedea și de pe șosea (DN22). Nu m-a impresionat din prima, ci abia de când am zărit că în colțul din stânga sus al mozaicului sunt figurate două basculante, moment în care mi-am adus aminte că și bunicul meu a lucrat la canal în anii ’70 ca șofer de basculantă, povestindu-mi despre ritmul infernal de lucru și despre numeroasele accidente de muncă, unele cu urmări tragice pentru mulți oameni, la care a fost martor. După spusele sale, avea inima cât un purice atunci când urca serpentinele cu bena plină cu tone de pământ, pe un drum mai lat decât ecartamentul basculantei cu doar un metru de-o parte și de alta. Cu atât mai mult acum, când starea lui de sănătate nu este prea bună, mă gândesc la el cu recunoștință pentru că s-a spetit la construcția canalului pe marginea căruia eu mă plimb de plăcere.

Navigația pe Dunăre / Lecția 1. Ce spune indicatorul: în 150 metri se trece pe sub linii de înaltă tensiune iar înălțimea vaporului nu trebuie să depășească 17 metri.

Un deliciu al turei pe canal în această perioadă a anului este faptul că tufele de trandafir sălbatic, dar și salcia sălbatică, au înflorit și parfumează aerul oricum curat și în general lipsit de praf, grație apropierii de apă. Farmecul acestui traseu este că rareori întâlnești vreo mașină în mișcare, puținele pe care le vezi fiind oprite de-o parte și de alta a drumului. De regulă numai pescarii amatori vin aici cu mașina, iar cel târziu până spre ora amiezii sunt cu toții așezați în locurile lor „norocoase”. Noaptea se prinde pește răpitor (somn, șalău), iar pe timp de zi se dă la crap și caras – dar mai des se lasă prinși guvizii.

Singurul moment în care am ieșit din starea „zen” a drumului liniștit de pe malul apei pentru a reveni în traficul rutier a fost la ieșire din Poarta Albă, acolo unde canalul se bifurcă. Ca să ne continuăm traseul spre Medgidia a trebuit să urcăm pe podul de pe DN22 (E81), apoi imediat am coborât pe malul opus. Din fericire podul este suficient de lat ca să nu te stânjenească vreun TIR sau mașini aflate în depășire. Dacă nu l-am fi traversat și pedalam mai departe în paralel cu firul apei am fi urmat ramificația nordică a canalului, adică Poarta Albă – Midia – Năvodari. Care am auzit că este de asemenea pitoresc. Pont bun pentru o tură viitoare!

Drumul se prezintă OK

După Poarta Albă, drumul pe canal până la Medgidia trece pe lângă o singură localitate (Castelu), iar suprafața de rulare este un pietriș compactat, pe alocuri cu denivelări, ideal pentru mountain-bike. Față de bucata Murfatlar – Agigea, unde drumul are o lățime constantă cât pentru două mașini, terasamentul de aici lasă loc pentru o singură mașină, lățindu-se abia către Medgidia, dar este în totalitate practicabil pe două roți sau patru. Rareori întâlnești câini pe traseu, iar de cele mai multe ori aceștia aparțin oamenilor care păzesc turmele de oi și vaci care pasc pe terenurile din apropiere. Am remarcat chiar și o cameră de supraveghere panoramică, precum și un post fix al companiei private care asigură paza canalului, însă pe drum nu întâmpini nicio opreliște, iar cel puțin ca biciclist nimeni nu-ți va cere socoteală cine ești sau unde te duci.

„Sf. Mc. Dimitrie”

În Medgidia am vizitat una dintre geamiile vechi ale orașului, cea de pe Str. Decebal, precum și biserica ortodoxă „Sfântul Mucenic Dimitrie”, apoi ne-am întors pe același drum. L-am lăsat pe Cătălin acasă la el în Poarta Albă, iar eu am revenit în Murfatlar, de unde am parcurs pe canal încă vreo 10 km înspre Agigea, până la izvorul cu apă potabilăpe care îl repertoriasem la tura trecută. Apa este la fel de bună și rece cum o știam, însă porțiunea de drum pe argilă albă pe care o lăudasem atât de mult toamna trecută pentru suprafața ei formidabil de netedă s-a stricat rău între timp, fiind brăzdată de șanțuri lăsate de pneurile mașinilor. De data aceasta n-am mai pierdut ocazia să fotografiez bicicleta alături de Monumentul de la Straja, o altă „fantomă” a comunismului. Mi-aș dori cât de curând să parcurg și partea a III-a a turei pe marginea canalului, de la Murfatlar la Năvodari, dar poate și una mai lungă, cu destinația Cernavodă și retur.

crama Murfatlar

La Murfatlar e cu vinul

Podul de la Poarta Albă

Tufă de trandafir sălbatic

Monumentul de la Straja

Geamia Murfatlar


După ce în urmă cu două săptămâni am făcut mai întâi o tură prin județul Vâlcea care a semănat mai mult cu un antrenament de șosea și apoi un weekend mai târziu o ieșire prin județul Argeș redusă din cauza vântului și frigului, tot în Călărași am făcut prima tură în regim de cicloturism pe anul acesta.

Pasiunea pentru istoria veche m-a determinat să vizitez cel mai evident sit arheologic al județului Călărași, unul pe care să-l nimeresc ușor chiar și fără indicatoare ori marcaje rutiere, așa cum s-a și dovedit. Astfel, am plecat către locul numit Măgura Fundeanca, o movilă imensă de pământ care în „Epoca Pietrei” era locuită de oamenii preistorici.

Ca întotdeauna, am plecat la drum pe un MTB din localitatea Zimbru, pe un traseu de șosea care conform Bikemap numără 53 km dus-întors. Între două zile ploioase, am găsit răgazul unei ieșiri pe o vreme ideală pentru mersul pe bicicletă: 15ºC, temperatura la care nici nu transpiri. Vântul este o prezență nelipsită, dar cel puțin praful stătea cuminte pe câmp, mulțumită ploilor și umidității din aer.

În mare parte, traseul a fost comun cu cel al primei mele ture cicloturistice prin județul Călărași: Zimbru – Ulmeni, trecând prin localitățile Făurei, Ulmu, Boșneagu, Dorobanțu, și Mânăstirea, înainte de a ajunge în Chiselet, unde trebuia să găsesc un drum comunal, marcat pe harta rutieră, care să mă ducă până aproape de situl Măgura Fundeanca. Din păcate, niciun indicator nu te îndrumă, astfel că am rulat pe DN 31 până la ieșirea din localitate fără a găsi un drum care să se deosebească de ulițele obișnuite ale acestei comune atestate documentar la 1526, sub domnia lui Radu de la Afumați.

Movila din Chiselet, însă de partea "greșită" a canalului

Chiar în dreptul semnului rutier care marchează sfârșitul localității, am traversat șoseaua intrând pe un drumeag de căruțe care delimitează parcelele agricole din Chiselet. N-au trecut nici 500 de metri de când am apucat-o pe acest drum nepietruit când am zărit în depărtare silueta greu de ignorat a movilei de pământ care constituie situl arheologic pe care îl căutam. La mare depărtare, însă, căci depășisem cu mult intrarea către Măgura Fundenca. Am mers kilometri întregi de-a lungul canalului de irigații, având mereu în dreapta movila care mi se părea mult mai mare decât mi-o închipuisem din fotografii, până când am găsit un dig pe care am trasersat canalul către colina artificială situată la marginea drumului.

Arheologii numesc această formă de relief „tell”, iar movila Măgura Fundenca (sau Fundul Chiselet – deoarece seamănă cu această parte anatomică a omului) se află pe Lista Monumentelor Istorice din România. Poate nu surprinzător, movila a fost cercetată pentru prima oară în timpul Primului Război Mondial de arheologii germani și abia apoi a intrat în vizorul celor români. Obiectele găsite aici aparțin perioadei eneolitice (Cultura Gumelnița) și epocii bronzului, adică în urmă cu peste 5.000 de ani, când oamenii au ridicat această formă de relief care iese în evidență în zona de luncă a Dunării.

Bornă trigonometrică

Site-ul CIMEC o cotează ca fiind într-o stare de conservare bună și sunt chiar surprins de faptul că ridicătura de pământ nu a fost nivelată pe vremea comunismului, pentru ca terenul să fie exploatat de agricultura mecanizată a noii orânduiri. Este folosită totuși ca pășune pentru turmele de oi și vite, precum și ca punct de observație al păstorilor. Movila din Chiselet are o înălţime de 22 de metri faţă de nivelul mării, respectiv 6 metri față de câmpul din jur, iar în vârf există o bornă trigonometrică pe care scrie „DTM 1960”.

Vizuină de vulpe

Priveliștea de pe situl arheologic Măgura Fundeanca se întinde până spre Dunăre, aflată la doar câțiva km distanță, iar în direcția opusă se văd turlele celor două biserici din localitate. Dar nu numai animalele domestice se folosesc de această movilă, pentru că din loc în loc sunt săpate cel puțin 5 vizuini de vulpe, foarte probabil folosite recent, pe ninsorile abundente și gerul care s-au abătut iarna trecută pe aici.

La întoarcere mi-am dat seama care era cea mai scurtă cale de acces către Măgura Fundeanca, și anume ulița care coboară de la drumul național spre terenul de fotbal al comunei Chiselet. Data viitoare voi căuta drumul către rezervația naturală Pădurea Ciornuleasa.

Frumoasa biserică din comuna Ulmu

DN31 între Mânăstirea și Dorobanțu

Primăvară pe DJ 304 între Făurei și Chirnogi