Tag Archive: Ulmu



După ce în urmă cu două săptămâni am făcut mai întâi o tură prin județul Vâlcea care a semănat mai mult cu un antrenament de șosea și apoi un weekend mai târziu o ieșire prin județul Argeș redusă din cauza vântului și frigului, tot în Călărași am făcut prima tură în regim de cicloturism pe anul acesta.

Pasiunea pentru istoria veche m-a determinat să vizitez cel mai evident sit arheologic al județului Călărași, unul pe care să-l nimeresc ușor chiar și fără indicatoare ori marcaje rutiere, așa cum s-a și dovedit. Astfel, am plecat către locul numit Măgura Fundeanca, o movilă imensă de pământ care în „Epoca Pietrei” era locuită de oamenii preistorici.

Ca întotdeauna, am plecat la drum pe un MTB din localitatea Zimbru, pe un traseu de șosea care conform Bikemap numără 53 km dus-întors. Între două zile ploioase, am găsit răgazul unei ieșiri pe o vreme ideală pentru mersul pe bicicletă: 15ºC, temperatura la care nici nu transpiri. Vântul este o prezență nelipsită, dar cel puțin praful stătea cuminte pe câmp, mulțumită ploilor și umidității din aer.

În mare parte, traseul a fost comun cu cel al primei mele ture cicloturistice prin județul Călărași: Zimbru – Ulmeni, trecând prin localitățile Făurei, Ulmu, Boșneagu, Dorobanțu, și Mânăstirea, înainte de a ajunge în Chiselet, unde trebuia să găsesc un drum comunal, marcat pe harta rutieră, care să mă ducă până aproape de situl Măgura Fundeanca. Din păcate, niciun indicator nu te îndrumă, astfel că am rulat pe DN 31 până la ieșirea din localitate fără a găsi un drum care să se deosebească de ulițele obișnuite ale acestei comune atestate documentar la 1526, sub domnia lui Radu de la Afumați.

Movila din Chiselet, însă de partea "greșită" a canalului

Chiar în dreptul semnului rutier care marchează sfârșitul localității, am traversat șoseaua intrând pe un drumeag de căruțe care delimitează parcelele agricole din Chiselet. N-au trecut nici 500 de metri de când am apucat-o pe acest drum nepietruit când am zărit în depărtare silueta greu de ignorat a movilei de pământ care constituie situl arheologic pe care îl căutam. La mare depărtare, însă, căci depășisem cu mult intrarea către Măgura Fundenca. Am mers kilometri întregi de-a lungul canalului de irigații, având mereu în dreapta movila care mi se părea mult mai mare decât mi-o închipuisem din fotografii, până când am găsit un dig pe care am trasersat canalul către colina artificială situată la marginea drumului.

Arheologii numesc această formă de relief „tell”, iar movila Măgura Fundenca (sau Fundul Chiselet – deoarece seamănă cu această parte anatomică a omului) se află pe Lista Monumentelor Istorice din România. Poate nu surprinzător, movila a fost cercetată pentru prima oară în timpul Primului Război Mondial de arheologii germani și abia apoi a intrat în vizorul celor români. Obiectele găsite aici aparțin perioadei eneolitice (Cultura Gumelnița) și epocii bronzului, adică în urmă cu peste 5.000 de ani, când oamenii au ridicat această formă de relief care iese în evidență în zona de luncă a Dunării.

Bornă trigonometrică

Site-ul CIMEC o cotează ca fiind într-o stare de conservare bună și sunt chiar surprins de faptul că ridicătura de pământ nu a fost nivelată pe vremea comunismului, pentru ca terenul să fie exploatat de agricultura mecanizată a noii orânduiri. Este folosită totuși ca pășune pentru turmele de oi și vite, precum și ca punct de observație al păstorilor. Movila din Chiselet are o înălţime de 22 de metri faţă de nivelul mării, respectiv 6 metri față de câmpul din jur, iar în vârf există o bornă trigonometrică pe care scrie „DTM 1960”.

Vizuină de vulpe

Priveliștea de pe situl arheologic Măgura Fundeanca se întinde până spre Dunăre, aflată la doar câțiva km distanță, iar în direcția opusă se văd turlele celor două biserici din localitate. Dar nu numai animalele domestice se folosesc de această movilă, pentru că din loc în loc sunt săpate cel puțin 5 vizuini de vulpe, foarte probabil folosite recent, pe ninsorile abundente și gerul care s-au abătut iarna trecută pe aici.

La întoarcere mi-am dat seama care era cea mai scurtă cale de acces către Măgura Fundeanca, și anume ulița care coboară de la drumul național spre terenul de fotbal al comunei Chiselet. Data viitoare voi căuta drumul către rezervația naturală Pădurea Ciornuleasa.

Frumoasa biserică din comuna Ulmu

DN31 între Mânăstirea și Dorobanțu

Primăvară pe DJ 304 între Făurei și Chirnogi


Anunțuri

Pentru cea de-a treia şi probabil ultima tură prin judeţul Călăraşi din acest sezon, am aşteptat două zile în satul Zimbru să se liniştească norii şi să prind o zi bună de ieşit cu bicicleta. Iar după ce sâmbătă şi duminică a plouat aproape încontinuu, luni a fost prima zi potrivită pentru ceea ce îmi propusesem. Şi anume o tură mixtă, de şosea şi drumuri de macadam ori pământ, către est, adică înspre municipiul Călăraşi. Dacă la precedenta ieşire (turul Mostiştei) abia apucasem să-mi murdăresc roţile de pământul Drumului Judeţean 309, de data aceasta voiam „noroi pe pâine”!

Pană în comuna Dorobanţu

Scenariul era următorul: cobor din nou (geografic vorbind) din Zimbru spre Dunăre, prin Ulmu, până în mijlocul comunei Dorobanţu. Odată ajuns la DN 31, de data aceasta o iau în stânga spre Călăraşi, pe un drum pe care n-am mai fost niciodată. Însă abia ce trec prin faţa sediului Poliţiei din Dorobanţu, că aud un zgomot înfundat dinspre roata spate şi apoi simt cum cauciucul pierde subit presiune până când aproape că rulez pe jantă. Trag de urgenţă pe prispa din beton a unei fântâni de pe marginea drumului şi despachetez instrumentele de depanare. Pentru prima dată, luasem cu mine două camere de rezervă, în loc de una singură, ca până acum, şi mă felicitam că nu-mi lipsea nimic din ceea ce îmi era util pentru a demonta roata şi a încălţa noua cameră CST, luată de la Veloteca, pentru 6 lei.

Din păcate, valva de bicicletă mi-a dat ceva de furcă până când mi-am dat seama că ventilul nou este ţeapăm din fabricaţie şi trebuie împins uşor în sus pentru ca, odată desfiletat, să permită aerului să intre în cameră. Astfel că întreaga operaţiune de remediere a unei banale pene m-a costat aproape o oră, în condiţiile în care oricum plecasem târziu pe traseu, aşteptând ca termometrul să urce mai vârtos către 15 grade Celsius. Cu toate că luasem în calcul şi întoarcerea la Zimbru, am decis să-mi continui drumul, chiar dacă nu reuşisem să aduc pneul spate la presiunea ideală pentru şosea.

Lacul Gălăţui, lângă Bogata

Peisajul agricol de toamnă este interesant, dar nu apuc să-l privesc prea bine, pentru că drumul spre Călăraşi este intens circulat de TIR-uri şi camioane, iar spaţiul de după banda alba continuă de pe margine lipseşte cu desăvârşire, mai ales în afara localităţilor. Extrem de întinsa localitate Ciocăneşti (unde conform hărţii se află conacul familiei Cantacuzino, însă nu am văzut niciun indicator rutier) mi se pare lungă cât un cartier al Bucureştiului şi o parcurg plictisit până la ieşire din Bogata, unde mă întâmpină prima privelişte cu adevărat frumoasă: marginea sudică a lacului Gălăţui, cu un luciu de apă ireal de albastru.

Merg în continuare pe DN 31, prin anostele sale comune şi sate de pe margine (Rasa, Cuneşti, Grădiştea), pe unde copiii localnicilor mă salută cu „Hello!” şi „Hola!” – că doar este un drum frecventat de cicloturiştii străini care vin pe cursul Dunării. De data aceasta nu întâlnesc niciunul, pentru că a cam trecut sezonul lor. La ieşire din Grădiştea, întâlnesc însă o scenă care mă marchează: un căţel simpatic mă priveşte de pe marginea drumului, de la un popas cu mese şi scaune din ciment.

Cedez gustarea unui căţel

Are picioarele din spate paralizate, dar se deplasează cu lăbuţele din faţă, târându-le pe cele din spate. Luasem la mine două cubuleţe de brânză, în caz că mă răzbea foamea pe drum, şi cu mare bucurie i le-am dat pe amândouă, însă cu părere de rău că deja îmi consumasem apa din sticla de 0,5 litri pe care o luasem în rucsac. I-aş fi oferit şi de băut, pentru că nu-i este uşor să ajungă la o sursă de apă. Am văzut multe la viaţa mea, dar scena asta aproape că mă face să plâng. Plec totuşi, pentru că este trecut bine de ora 16 şi abia sunt la jumătatea traseului.

Când mai sunt doar 10 km până la Călăraşi, ajung la intersecţia cu DN 3, unde o apuc spre Bucureşti. Drumul acesta îl cunosc destul de bine, fiind ruta pe care merg cu maşina când mă întorc de la mare pe varianta Adamclisi. Dar cu bicicleta nu mai fusesem pe aici, iar perspectiva este alta, luând în calcul maşinile care trec foarte aproape de mine cu 170-180 km/h. Brusc, mi-a reamintit motivul pentru care oraşul Călăraşi este supranumit capitala naţională a BMW-urilor cu numere de Bulgaria. Mă consolez cu gândul că de la viteza asta nu aud maneaua pe care o ascultă cocalarul de la volan.

Apă rece de la fântână!

Cu prima ocazie părăsesc DN 3, adică la bifurcaţia cu DJ 307A, un drum reabilitat de Consiliul Judeţean Călăraşi, după cum te anunţă un panou. Chiar acolo se ridică o troiţă în memoria unor oameni care au murit pe şosea, iar alături este o fântână tradiţională din lemn, de unde îmi scot o găleată cu apă. Este cam nisipoasă şi are un gust mai ciudat, dar nu e cazul să strâmb din nas: beau cât pot şi fac plinul sticluţei de jumătate de litru care ar trebui să-mi ajungă pe porţiunea cea mai dificilă a traseului.

Prima aşezare pe care o întâlnesc este Independenţa şi nu prea înţeleg de ce sub panoul de intrare scrie „Localitate de frontieră”. Traversez şi satul Potcoava, apoi trec podul peste lacul Gălăţui – de această dată prin partea nordică a bălţii. Cu soarele aproape de asfinţit, zona este realmente superbă, ca o scenă de tablou. Fac nişte poze din mers de pe bicicletă, dar nu sunt prea mulţumit de încadrare şi nici nu mai am timp să mă opresc pentru a face unele mai reuşite.

Alexandru Odobescu este o comună măricică, având o biserică frumoasă (Sf. Nicolae), apoi urmează satul Nicolae Bălcescu, unde aproape că ratez intersecţia cu drumul judeţean (comunal?) 309 care face legătura directă cu Zimbru. Ce-i drept, nu mă ajută niciun indicator şi mă miră că pe hartă figurează uliţa aceea care coboară spre gârlă. Mă ajută în schimb vânzătoarele magazinului sătesc, după ce le trece uimirea de a vedea un biciclist cu cască din plastic şi ochelari cu lentile galbene.

Drumul ăsta 309 e pe hartă!

Bag de seamă că la podul de fier ce trece peste râul care alimentează lacul Gălăţui este concentrată întreaga viaţă mondenă din Bălcescu, astfel încât o duzină de glasuri îmi confirmă direcţia Zimbru, pe un drum de pământ umblat doar de tractoare şi căruţe. Pentru început, nu este deloc greu să urmez calea cea bună, pentru că merge în paralel cu un canal de irigaţii, dar apoi drumul se intersectează în mai multe cu altele de acelaşi fel, care nu figurează pe hartă. La vremea când soarele a trecut deja dincolo de linia orizontului, contemplez riscul de a-mi petrece noaptea pe aceste coclauri întinse cât vezi cu ochii. Aventura poate să ia o turnură nasoală, aşa că las naibii aparatul de fotografiat şi dau bătaie înainte, atât cât îmi permite suprafaţa moale şi denivelată a drumului.

Din loc în loc, trec pe lângă foste staţii ale Cooperativei Agricole de Producţie, astăzi ruine în care cresc bălării şi probabil bântuie fantome. Dar cel mai important este că după vreo jumătate de oră văd linia de plopi de-a lungul Drumului Judeţean 304, cel pe care merg la Zimbru, dinspre Lehliu. Deşi este trecut de ora 19 şi se vede Luna, încă nu este beznă totală şi încă văd să ocolesc gropile şi băltoacele de pe drumeagul care sper să mă ducă la Zimbru. După un sfert de oră de pedalat neîntrerupt, nu mi se pare că mă apropii de linia de plopi şi îmi trece prin cap gândul că e un miraj.

Dar pedalez în continuare măcar să nu-mi fie frig. Fiecare arbust de pe margine mi se pare un om şi nu văd niciun motiv legitim pentru care ar trebui să fie acolo la ora asta. Am ratat de mult drumul judeţean/comunal 309 şi merg pe un drum paralel cu fostul canal de irigaţii. Sălbăticiunile care trăiesc în el foşnesc prin iarbă la trecerea mea, lucru care îmi sporeşte teama de… orice. Doar faptul că gâfâi cu respiraţia tăiată îmi dă altă preocupare, până când zăresc un far de maşină pe lângă linia de plopi. Încă un sfert de oră de mers pe beznă – neştiind peste ce calc, parcă mă aflam la ghidonul unui covor zburător! – şi ajung să înţep asfaltul de la linia de plopi, undeva între Zimbru şi Făurei.

Nu sunt un tip religios, dar mă închin de 3 ori, înainte să mă întind un minut pe şosea. M-am scos şi de data asta, dar a fost aproape să nu ies la liman înainte de a-mi consuma toate forţele…


Imediat ce m-am întors din tura anterioară prin judeţul Călăraşi, mi-am propus să revin cu bicicleta pe acele drumuri pitoreşti din vestul Bărăganului. După ore de examinat Atlasul Rutier, unul dintre traseele pe care am simţit că trebuie să le încerc a fost turul celui mai întins luciu de apă stătătoare din judeţ: Iezerul Mostiştea, un liman care ocupă 18,6 km2 şi este un magnet pentru pescarii din Bucureşti. Pe vremuri era sursa de alimentare a nenumăratelor canale de irigaţii (secate deja de mulţi ani), acum „are balta peşte” de toate soiurile: crap, somn, caras, plătică, lin, biban, etc.

Cunoscându-l săptămâna trecută pe Mike Quinlan, am deprins un pic din atitudinea „can do” specifică americanilor şi mi-am zis că nu trebuie să pierd multe ocazii ca să ies în ture cicloturistice, fie şi pe trasee de o zi. Pentru că bicicleta pe care o folosesc la touring rămăsese de luna trecută la casa din satul Zimbru, tot ce trebuia era să ajung acolo înainte de prânz (mizam pe încălzirea vremii). Prognoza meteo găsită pe Net arăta pentru marţi o zi frumoasă de toamnă, fără nori, cu numai 10% şanse de ploaie şi o maximă de 17 grade. Nu le-a ieşit nici de data asta, pentru că ploaia mocănească m-a însoţit aproape toată ziua, chiar de la primii kilometri. Complimente specialiştilor de la meteo!

Prima parte a traseului era comună cu cel de luna trecută, mai exact secţiunea de asfalt impecabil Zimbru-Făurei-Chirnogi-Ulmu-Boşneagu-Dorobanţu-Mânăstirea, aşa că am parcurs-o dintr-o suflare, fără să opresc pentru poze. La intersecţia de la mânăstirea din… Mânăstirea am luat-o în dreapta, pe Drumul Judeţean 303, care duce la Lehliu. În această localitate există Muzeul Alexandru Sahia – am scăpat încă un prilej de culturalizare; poate la anu’. Fără să-ţi trebuiască multă carte, realizezi imediat că suprafaţa de rulare se schimbă brusc din foarte bună în foarte proastă!

Trepidaţiile de la hârtoapele din şosea fac să mă furnice muşchii braţelor şi deja mă gândesc să mai desumflu roţile. Până să intru în localitatea Sultana, îi întâlnesc pe drumari, care varsă din camion câte o lopată de bitum ca să plombeze gropile. Cu tot respectul pentru munca lor ingrată, plombele sunt de mântuială, pentru că nu sunt la nivel cu asfaltul vechi, şi oricum nu vor rezista iernii, când utilajele de deszăpezire le vor smulge ca pe ridichi.

Oamenii te privesc cu nedumerire – nu sunt obişnuiţi cu cicloturiştii, precum locuitorii satelor dintre Olteniţa şi Călăraşi – singurul care exclamă la trecerea mea este un om care duce în mână o jantă de bicicletă. Drumul trece prin nişte văi întortocheate, cu combinaţii interesante de viraje, dar primul lucru care mă face să cred că merită călătoria pe care o fac este intersecţia dintre DJ 303 cu un drum comunal asfaltat în 2006 pe banii Uniunii Europene, conform indicatorului postat pe margine. După hartă, luând-o pe acest drum, scurtez câţiva km printr-un „bypass” al satului Luptători. Nu aş fi apucat-o pe aici, dar sunt îmbiat de calitatea sublimă a asfaltului.

Se schimbă în bine şi peisajul: în locul caselor care trădează o sărăcie lucie, văd în jurul meu o zonă sălbatică, dominată de silueta albă a Schitului Tăriceni, care de la înălţimea ei are o privelişte largă asupra Mostiştei. Poate că dacă aş fi gustat turismul ecumenic, aş fi vizitat numaidecât acest lăcaş de cult construit în 1834.

Este fără îndoială cea mai frumoasă zonă a iezerului, deoarece intervenţia omului a fost mai discretă prin partea asta. O sumedenie de păsări de apă mişună în acest loc, din câte se pare, foarte bogat în peşte. La capatul acestui drum comunal asfaltat impecabil, însă lat doar cât o maşină şi jumătate, trec pe un pod modernizat probabil tot cu sprijinul UE, a cărui balustradă este vopsită în tricolor (imaginaţia primarilor de pretutindeni mă dă pe spate!) ce reprezintă limita de nord a Mostiştei.

Aici fac primul şi singurul popas de realimentare cu apă de puţ adusă din Zimbru şi o banană nu la fel de neaoşă. Spre deosebire de Mike, cu genţile lui elaborat prinse de-o parte şi de alta a bicicletei, eu sunt pe tiparul soldatul sovietic: tot ce-mi trebuie duc în spate, adică două camere de rezervă, pompă, cheie tubulară de 14+15, scule de depanare, telefon mobil, aparat foto, apă de băut, biscuiţi şi fructe.

Bucla zilei se încheie cu un traseu de vreo 15 km de coclauri. Din localitatea Dăneşti, fac dreapta pe un drum care începe promiţător cu asfalt, se continuă pasager cu piatră compactată şi apoi 90% este pe pământ bătut. Am fost surprins că şi pe aici m-a depăşit un Logan, altfel a fost o zi cu trafic auto foarte redus în jurul meu. Chiar dacă pe hartă acest DJ 309 este relativ drept şi nu se intesectează cu alte drumuri, realitatea este că ai parte de intersecţii la care trebuie să ai ceva simţ de orientare în teren ca să nu te rătăceşti pe câmpuri. Sau măcar norocul nativ.

Preţ de câţiva kilometri buni se merge chiar pe marginea unor bălţi formate de râul Argova înainte să se verse în Mostiştea, aşa că nu duci lipsă de privelişte. Pe ambele maluri se găsesc târle de oi, iar câinii de stână îţi simt prezenţa de departe, însă din fericire nu sunt atât de aventuroşi încât să vină până pe cărarea din jurul lacului. Nici paznicul – pentru că balta este proprietate privată – nu te întreabă de sănătate dacă vede că nu ai undiţă sau lansetă. Drumul este public, aşa că nu te întâmpină nimeni cu puşca…

În cele din urmă, drumul mă scoate pe lângă cimitirul de la marginea Zimbrului, pe podul din beton care traversează un uriaş vad de irigaţie, lăsat în paragină de cel puţin 10 ani. Ajung de unde plecasem în urmă cu 3 ore, după vreo 55 km de pedalat pe toate tipurile de suprafeţe. La tura următoare, mi-am propus să plec din Zimbru până la Călăraşi, să vizitez Muzeul Dunării de Jos.


Sâmbăta asta îmi propusesem să merg cu MTB-ul de la Constanța până la cetatea Histria, însă cicliștii constănțeni cu care urma să parcurg tura s-au sucit, făcându-și alte planuri. Dar tot voiam să-mi urc bicicleta în portbagajul mașinii, să mă opresc undeva departe de București și de acolo să dau pedale într-o direcție oarecare.

Așa că m-am uitat pe Atlasul Rutier și am creionat un traseu de călărit bicicleta începând din satul Zimbru (jud. Călărași), la vreo 80 km de București, acolo unde locuiesc niște rude îndepărtate (genealogic vorbind), însă foarte de treabă. Descarc bicicleta din portbagaj – am preferat să o transport întreagă, deși luasem la mine si cheia tubulară de 14/15 ca să scot roțile – și iau în rucsac minimum de merinde: două mere abia rupte din pom și o sticlă de 0,5 litri cu apă de puț.

Traseul de 40 km din Zimbru până la ieșirea din comuna Ulmeni este 100% pe asfalt și se parcurge aproape jumătate din distanță pe Drumul Județean 304 (bucata Zimbru-Dorobanțu), apoi pe Drumul Național 31, cel care te duce fie spre Oltenița (în cazul meu), fie spre Călărași (poate data viitoare). Şoseaua este bună, aproape impecabilă, iar din loc în loc, un panou îți amintește că drumul a fost reabilitat de Consiliul Județean Călărași. Cert este că nu am dat în nicio groapă la dus ori la întors.

Prima localitate după ce ieși din Zimbru este Făurei (nu este cea în care s-a născut fotbalistul Bănel Nicoliță – acel Făurei este în jud. Brăila), pe care o depășești repede, apoi la fel de rapid și prin Chirnogi, ca să ajungi în comuna Ulmu. Deși te afli în plină câmpie a Bărăganului, iar pe hartă drumul apare ca fiind plat ca-n palmă, ai parte de o serie de văi destul de abrupte. Câte unele ți se înfățișează de departe ca un zid de asfalt, încât le crezi cățărări de categorie specială din Turul României.

Cobori valea și apoi o urci, fără să câștigi per total în altitudine. Intrarea în localitatea Boșneagu este absolut spectaculoasă: drumul coboară, iar o iluzie optică te face să crezi că șoseaua ajunge direct într-un lac. În realitate, coborârea viguroasă se încheie într-un viraj de 90 de grade la stânga, pe care este bine să nu-l ratezi. Încă din Făurei, drumul merge de-a lungul Iezerului Mostiștea, dar abia acum poți să vezi malul apei.

In comuna Dorobanțu, DJ 304 se intersectează cu DN 31 și o apuc în drepta, spre Oltenița. Abia ce ies din Dorobanțu, că întâlnesc pe partea opusă a drumului un grup răsfirat de trei cicloturiști, din câte se pare străini: două fete și un băiat. Ne salutăm din vorbe și ne facem cu mâna, pentru că doar suntem cu toții în misiune, nu la plimbare, nu-i așa?

Până la intrarea în Mânăstirea, drumul înconjoară extremitatea sudică a lacului Moștiștea, iar digul betonat este punct de atracție pentru pescari veniți aici cu toate tipurile de vehicule terestre. Prin foarte luna comună Chiselet, puștoaicele localnice de pe marginea drumului mă salută cu “Helău mai frend”, semn că această rută (care merge în paralel cu Dunărea) este frecventată de cicloturiștii de afară, care parcurg întreg cursul Dunării, precum deosebitul veteran canadian Ed Schum, pe care l-am întâlnit acum trei luni, la Gara de Nord, din București.

Port cască, ochelari cu lentile galbene, mănuși verzi, un tricou portocaliu și un rucsac umflat în spate – din această cauză mă consideră și pe mine un cicloturist străin în trecere prin România. Următoarea localitate este Spanțov, care mi-a rămas în minte grație fetelor frumoase care te privesc cu oarece interes de pe băncuța din fața porții. Poate dacă nu eram sub amenințarea întunericului, opream pentru conversație, sub pretextul de a cere apă.

În Ulmeni (unde din nou văd o puștoaică deosebit de… armonios dezvoltată), copiii din mai multe locuri diferite mă salută cu “Hola!”. Oare chiar și cicloturiștii spanioli au ajuns pe aici? La ieșirea din Ulmeni, am împlinit cei 40 km programați și este momentul să mă întorc. Două ore fără câteva minute am făcut până aici, dar este deja aproape ora 16 și nu vreau să risc să mă prindă întunericul pe drum (nu am niciun fel de instalație electrică).

La întoarcerea prin același Ulmeni, un mare grup de copii îmi spune din nou “Hola!”, eu la rândul meu le fac din nou prietenește cu mâna, însă unul dintre copii îmi strigă “Dă-te-n sânge, că nu vorbești!”. Deh, n-aveam la îndemână cuvinte spaniolești și nici nu voiam să-i dezamăgesc arătându-le că sunt un biet român. În Spanțov, le întreb din mers pe fetele de pe băncuță “Tot aici?” și pedalez în continuare, pentru că s-a lăsat frigul și se cam adună norii.

Ulmeni-Zimbru pe retur îmi ia ceva mai mult de două ore și jumătate, în special din cauza vântului. Ultimii kilometri i-am parcurs în compania berzelor, zburând deasupra capului meu. Traficul auto este lejer, destul rar am văzut două mașini în același timp, iar camioane și TIR-uri foarte puține. Pe margine găsești în total vreo 20 de magazine sătești, de unde poți să te aprovizionezi pe drum cu de-ale gurii, iar oamenii sunt în general cumsecade, ba chiar și cei care beau la terase te anunță că închină un gât de vin/bere/tărie în cinstea ta. 🙂