Tag Archive: Univega Alpina HT-300


Remember 2012

Clasarea pe locul 7 „overall” în Turul Mănăstirilor (Râmnicu Vâlcea) – cel mai bun rezultat personal în sezonul 2012

Glezna stângă umflată monstruos ca urmare a participării la AlpinSport Maraton în sezonul 2011 m-a făcut să cred că nu voi mai concura niciodată la întreceri de MTB. Și totuși, după suficient Fastum Gel și după săptămâni de mers cu ajutorul bastonului, m-am repus pe picioare, iarna mi-am făcut norma obișnuită de pedalat pe zăpadă și gheață prin parcul IOR, iar în primăvară eram din nou gata de cursă.

Deși plănuisem să investesc într-o bicicletă mai competitivă, am rămas cu aceeași Univega Alpina HT-300, model 2011, echipată cu noi cauciucuri Schwalbe (Black Jack – față / Land Cruiser – spate).

Eu (st.) împingând bicicleta la deal în Trofeul Chindiei

Am ratat și de data asta cu bună știință să merg la Prima Evadare, din motive de noroi și bălți. Am ales să-mi încep sezonul un pic mai târziu, odată cu Trofeul Chindiei (29 aprilie), la Târgoviște. Ca să particip la acest concurs, am refuzat invitația bunilor prieteni Mugurel și Silviu de a-i însoți în caravana „Cu bicicleta la mare” 2012, eveniment desfășurat fix în aceeași perioadă (28-29 aprilie).

Dorința de a concura la Trofeul Chindiei a fost mai intensă, așa că într-o dimineață de duminică am încărcat bicicleta în mașină pentru a ajunge la Târgoviște, orașul unde am devenit pionier, dar și unde lucrează acum colega mea de bancă din liceu, Amalia. Pentru o taxă de participare (60 lei) care promitea un concurs bine organizat, iată-mă la start în orașul lui Vlad Țepes. Start festiv din piața centrală a orașului, paradă prin Parcul Chindia din imediata apropiere a Curții Domnești și ieșirea din oraș a concurenților cu escorta unei mașini de Poliție, intrarea caravanei pe drumurile de pământ – toate bune și frumoase până la primul (și singurul) punct de alimentare de pe traseu, acolo unde am ajuns odată cu grupul de frunte în care rula și Doina Țiței, o sportivă pe care o admir foarte mult.

Până la alimentare am fost o singură porțiune cu rampă impracticabilă, o urcare abruptă la care întreg plutonul și-a împins bicicletele la deal. Însă ce a urmat a fost o orgie de push-bike, un traseu croit parcă în ciudă față de concurenții de la traseul scurt – teoretic accesibil inclusiv unui amator ceva mai bine pregătit. Nu voi putea să înțeleg niciodată sadismul organizatorilor cretini care te deviază de la drumul forestier denivelat și nepietruit, dar practicabil cu MTB, ca să te oblige să urci o potecă de capre negre sau în zig-zag printre copaci. Absolut ridicol să ai cel puțin 10 zone de push-bike la un concurs de 44 km. Iar marcajul total aiurea la finișul din oraș a fost bomboana de pe tort! Câteva minute bune am rătăcit până să aflu că trebuia să mă strecor printre corzi ca în ringul de box pentru a trece prin poarta de sosire. Am încheiat cursa înjurând cu voce tare – ce mizerie sinistră de concurs!

Şase zile mai târziu m-am trezit iarăşi cu noaptea în cap şi am încărcat bicicleta în maşină pentru a fi prezent la startul unei competiţii de mountain-bike: Turul Mănăstirilor, în oraşul unde mereu revin cu plăcere – Râmnicu Vâlcea. Cu glezna stângă din nou inflamată şi cu moralul la pământ după chinul de la Târgovişte, acest concurs m-a îmbiat cu o taxă de participare foarte mică (10 lei) şi cu faptul că era organizat de Federaţia Română de Ciclism, aşadar la un standard mai bun faţă de Trofeul Chindiei.

clasament Turul Manastirilor Configurația traseului Hobby a fost una cât se poate de simplă: dus-întors pe aceeași rută, în total 44,3 km cu start festiv din fața Primăriei și un start tehnic (cronometrat) la ieșire din localitate. Spre deosebire de concursul de la Târgoviște, pentru care mă pregătisem fizic și psihic, la Vâlcea am ajuns sleit de puteri, astfel că pe drumul dintre startul festiv și cel tehnic am rulat de unul singur exact între plutoane: la 500 metri în urma celor aproximativ 30 de sportivi „profesioniști”, respectiv la 500 m în fața celor aproape 40 de amatori. Și am ajuns la linia de start deja gâfâind. Lucrurile au stat ceva mai bine odată ce am pornit în cursă, chiar dacă glezna nu-mi permitea să mă ridic din șa pe zonele de cățărare. Însă m-am simțit bine pe urcările lungi și cu rampă constantă, pe pământ sau pietriș. Un traseu frumos, cu trafic auto redus și cu trecere prin sate și printr-o pădure cu aer revigorant. Am trecut pe lângă Schitul Jgheaburi, iar apoi la Schitul Iezer a fost întoarcerea.

Dacă traseul la dus a fost preponderent în urcare, la întors am avut parte de coborâre viguroasă, pe care am savurat-o cu mâinile încleștate de ghidon și cu simțurile concentrate la maximum pentru a anticipa orice obstacol care m-ar fi făcut pulbere la viteza de maniaco-depresiv cu care veneam la vale, după „chinul” cățărării. Plăcerea eliberatoare a vitezei fără efort era sporită de întâlnirea cu alți concurenți care încă se mai căzneau pe urcare până la punctul de întoarcere de la jumătatea traseului.

La dus nu am avut nicio problemă în a zări marcajele de pe traseu, însă la viteza de la întors, găsirea lor a fost semnificativ mai dificilă, cu atât mai mult cu cât rulam de unul singur, la distanță atât de cei din față, dar și de urmăritori. De câteva ori am oprit ca să mă orientez ori să-i întreb pe localnici „Pe unde au luat-o băieții cu bicicletele?” iar asta m-a costat șansa de a ajunge din urmă un tip care în primii kilometri după start îmi recomandase – văzând glezna mea stângă – să nu continui cursa. 🙂

L-am depășit abia după trecerea liniei de finiș, când rulam deja hors-concours pe Calea lui Traian din municipiul Râmnicu Vâlcea. A fost primul care m-a felicitat pentru terminarea concursului, pe locul 7 la seniori. Una peste alta, „Turul Mănăstirilor Vâlcene” a fost pentru mine o experiență pozitivă, care mi-a redeschis apetitul pentru competiții. Au urmat în 2012 concursuri de cu totul alt gen: examenul de absolvire, lucrarea de licență, și admiterea la Master. Totuși, o vizită la Miercurea Ciuc în miezul lunii noiembrie îmi dă ceva speranțe că în 2013 voi avea un program competițional mai bogat…

Alte articole pe aceeași temă :
Remember 2011 (29.03.2012)

Anunțuri

După două ture cu bicicleta prin județul Constanța care mi-au plăcut foarte mult (Murfatlar – Agigea, respectiv Murfatlar – Medgidia), mi-am făcut timp pentru o nouă variantă de traseu cicloturistic pe marginea canalului: Poarta Albă – Midia – Năvodari.

Ca și până acum, am plecat din Murfatlar (Basarabi), mergând pe Strada Credinței, unde se găsește atât geamia musulmană cât și biserica ortodoxă, și coborând până la piciorulul podului rutier peste canal, pe unde trece DN3. La pod am cotit spre dreapta, pe drumul de pietriș spart care urmărește firul apei, până la ieșire din localitatea Poarta Albă.

În Poarta Albă, unde există un alt pod rutier, respectiv acolo unde canalul Dunăre – Marea Neagră se bifurcă, am ținut în continuare dreapta, pe brațul cel nou al canalului, acela care ajunge în mare prin Năvodari. Inaugurată în anul 1984, această ramificație nordică a canalului măsoară 31 km, este mai îngustă (50 metri față de 90 pe brațul principal), mai puțin adâncă (5,5 metri față de 7) și, încă de la început, se poate observa că drumul de pe margine este mai puțin umblat de localnici sau pescari.

Un “blocaj rutier” pe canal

Deși am plecat pe traseu imediat ce am ajuns în Murfatlar, cu două ore înainte de amiază, soarele arde ca un laser în această perioadă a anului. Arșița Dobrogei este ucigătoare în timpul verii și trebuie să te protejezi cât poți de bine împotriva ei: să ai suficientă apă de băut, să cauți orice petic de umbră, să-ți dozezi efortul. Ca biciclist nu credeam să o spun vreodată, dar vântul din față este o adevărată binecuvântare prin prisma senzației de răcoare, fie și temporară, pe care o aduce. Cel puțin vara, pe aici vântul bate constant de la est, adică dinspre mare către uscat, după cum o indică și valurile de pe canal. Știu sigur că n-aș vrea să mă aflu pe aici prin lunile ianuarie-februarie, când bate crivățul dinspre nord-est, cumplitul vânt înghețat de care se temeau grecii din coloniile de la Marea Neagră. Dar mă bucur acum de fiecare secundă petrecută cu bicicleta pe drumul de pe marginea canalului, cu toate micile inconveniente ale căldurii, prafului și mărăcinilor.

MTB Univega Alpina HT-300

Dacă pe lângă brațul principal al “Magistralei albastre” mai vedeam câte o cireadă numeroasă de vite, aici am întâlnit doar mici turme de oi și capre, animale mai puțin pretențioase la iarba sărăcăcioasă și aspră care crește pe versanții văii artificiale a canalului Poarta Albă – Midia – Năvodari.

Maci sălbatici

Vegetația din jur nu este tocmai una spectaculoasă, poate doar cu excepția macilor de câmp, care aduc în peisajul monoton de stepă o pată de roșu aprins. Nu este un reproș pe care i-l aduc Dobrogei, pentru că exact din acest motiv admir aceste ținuturi străvechi de unde îmi place să cred că am rădăcini adânci, genealogic vorbind. Desigur că aspectul zonei pe care o traversez nu are nimic străvechi, fiind modelat cu excavatoarele și buldozerele în istoria recentă a secolului XX, însă agitația taberelor de muncă forțată din anii ’50 sau a șantierelor de la începutul anilor ’80 s-a stins demult.

Lipsa intervenției omului în ultimele decenii a făcut ca mai întâi natura și apoi spiritul Dobrogei să pună din nou stăpânire pe aceste locuri. Cu fiecare an care trece, chiar și betonul armat pare să capete o culoare tot mai apropiată de piatra naturală, fiind astfel integrat din ce în ce mai armonios în decorul dobrogean. Și ai senzația că fiecare piatră de aici are o poveste de spus.

Am împărțit o napolitană cu o cățelușă albă și sperioasă

Drumul pe marginea canalului este aproape pustiu, mai puțin porțiunea care se învecinează cu localitatea Nazarcea și unde am întâlnit un grup de copii și adolescenți de toate vârstele, veniți la scăldat. Nu aveau nicio teamă față de traficul fluvial, pentru că atât de rar vezi un vapor pe apă încât ai putea crede că este o baltă oarecare și nu un canal navigabil.

Relieful se schimbă brusc dincolo de jumătatea lungimii canalului, acolo unde valea lină se transformă într-un veritabil defileu pe care încă se văd urmele oblice lăsate de utilajul care a sfredelit piatra. Pereții abrupți din stâncă sunt brăzdați de fisuri și par să stea într-un echilibru precar, lucru confirmat de unele zone evidente cu pietre prăbușite pe partea dreaptă a drumului. După aproximativ 1 km de pedalat în aceste condiții, calea îmi este de-a binelea blocată de o prăbușire masivă, însă nu recentă, pentru că peste bolovanii căzuți până pe buza canalului au crescut deja tufișuri și arbuști.

Stânci prăbușite! Din păcate, aici mi se termină drumul…

Să încerc totuși să trec mai departe peste stânci ar fi însemnat să combin ciclismul cu alpinismul, iar perspectiva ca bicicleta să alunece în apă și să rămân per pedes în acea pustietate nu îmi era pe plac. Așa încât am hotărât să mă întorc înapoi pe aceeași rută, fără să mai ajung în Năvodari și la mare. De la podul Murfatlar până în acel punct mort al traseului meu parcursesem deja aproape 20 km pe marginea canalului și subestimasem solicitarea fizică. Mă simțeam OK și capabil încă de pedalat, dar deja consumasem mai mult de jumătate din sticla de apă de 1,5 litri pe care o luasem cu mine și nu am găsit pe drum nicio altă sursă de apă potabilă.

Poarta Albă

Vântul care la întoarcere îmi sufla ușor din spate nu mă ajuta deloc să mă răcoresc, în condițiile în care purtam rucsacul de călătorie. Chiar dacă profilul traseului de lângă canal este plat ca o clătită, suprafața de rulare este compusă din pietre mici și mari, în unele locuri colțuroase, astfel că te solicită mai mult decât asfaltul sau un drum neted de pământ bătut. Și unde mai pui că soarele este neiertător la mijlocul zilei în această parte a țării.

Pe fondul neînsemnatului meu disconfort, nu pot să nu mă gândesc, trecând pe lângă monumentul memorial de la Poarta Albă, la deținuții politici care trudeau zi de zi cu roaba și cazmaua la săparea canalului, în România stalinistă. Deși în prezent este o localitate cochetă, unde am prieteni pe care îi vizitez de fiecare dată, încă nu pot să disociez Poarta Albă de atrocitățile care s-au întâmplat acolo în primul deceniu al comunismului, mai ales aflând că unele movile de pe marginea canalului ascund gropi comune…

Mi-am propus ca următoarea tură cicloturistică prin Dobrogea să fie de-a lungul malului de pământ cunoscut ca „valul lui Traian” care începe din Poarta Albă și duce până aproape de orașul Constanța.

Pământ roșu, look marțian

Navă sub pavilion sârbesc

Nor cu aspect amuzant

O broscuță în plin recital

Canal de alimentare cu apă

Clădire… neidentificată

 Sâmbătă am pus piciorul în prag și am plecat într-o tură cicloturistică programată încă de acum câteva săptămâni bune, dar amânată de moftul participării la două competiții de MTB: Trofeul Chindiei (Târgoviște) și Turul Mănăstirilor Vâlcene (Râmnicu Vâlcea). O tură promisă încă din toamna trecută, când am parcurs o parte a traseului de pe malul stâng al canalului navigabil dintre Dunăre și mare (Murfatlar – Agigea). Acum venise rândul segmentului Murfatlar – Medgidia.

Bunul prieten Cătălin

Ca și atunci, mi-am transportat bicicleta (un mountain-bike Univega Alpina HT-300 model 2011) în mașină din București până la rudele și prietenii din Murfatlar. Dar, spre deosebire de data trecută, când nu știam decât din povești la ce să mă aștept în privința drumului pe pe malul stâng al canalului, acum am avut alături de mine un veritabil ghid local – Cătălin – navigator maritim de meserie. De altfel, el este cel care mi-a povestit vara trecută despre drumul care merge de-a lungul canalului, însă nici el nu îl mai parcursese decât pe distanțe scurte în jurul localității sale de reședință, Poarta Albă.

Înainte chiar de a mă întâlni cu Cătălin, la scurt timp după ce am trecut de podul din Murfatlar, am întâlnit o priveliște care s-ar încadra perfect sub titlul „Fantomele comunismului” și anume uriașul mozaic din apropiere de Poarta Albă, care se poate vedea și de pe șosea (DN22). Nu m-a impresionat din prima, ci abia de când am zărit că în colțul din stânga sus al mozaicului sunt figurate două basculante, moment în care mi-am adus aminte că și bunicul meu a lucrat la canal în anii ’70 ca șofer de basculantă, povestindu-mi despre ritmul infernal de lucru și despre numeroasele accidente de muncă, unele cu urmări tragice pentru mulți oameni, la care a fost martor. După spusele sale, avea inima cât un purice atunci când urca serpentinele cu bena plină cu tone de pământ, pe un drum mai lat decât ecartamentul basculantei cu doar un metru de-o parte și de alta. Cu atât mai mult acum, când starea lui de sănătate nu este prea bună, mă gândesc la el cu recunoștință pentru că s-a spetit la construcția canalului pe marginea căruia eu mă plimb de plăcere.

Navigația pe Dunăre / Lecția 1. Ce spune indicatorul: în 150 metri se trece pe sub linii de înaltă tensiune iar înălțimea vaporului nu trebuie să depășească 17 metri.

Un deliciu al turei pe canal în această perioadă a anului este faptul că tufele de trandafir sălbatic, dar și salcia sălbatică, au înflorit și parfumează aerul oricum curat și în general lipsit de praf, grație apropierii de apă. Farmecul acestui traseu este că rareori întâlnești vreo mașină în mișcare, puținele pe care le vezi fiind oprite de-o parte și de alta a drumului. De regulă numai pescarii amatori vin aici cu mașina, iar cel târziu până spre ora amiezii sunt cu toții așezați în locurile lor „norocoase”. Noaptea se prinde pește răpitor (somn, șalău), iar pe timp de zi se dă la crap și caras – dar mai des se lasă prinși guvizii.

Singurul moment în care am ieșit din starea „zen” a drumului liniștit de pe malul apei pentru a reveni în traficul rutier a fost la ieșire din Poarta Albă, acolo unde canalul se bifurcă. Ca să ne continuăm traseul spre Medgidia a trebuit să urcăm pe podul de pe DN22 (E81), apoi imediat am coborât pe malul opus. Din fericire podul este suficient de lat ca să nu te stânjenească vreun TIR sau mașini aflate în depășire. Dacă nu l-am fi traversat și pedalam mai departe în paralel cu firul apei am fi urmat ramificația nordică a canalului, adică Poarta Albă – Midia – Năvodari. Care am auzit că este de asemenea pitoresc. Pont bun pentru o tură viitoare!

Drumul se prezintă OK

După Poarta Albă, drumul pe canal până la Medgidia trece pe lângă o singură localitate (Castelu), iar suprafața de rulare este un pietriș compactat, pe alocuri cu denivelări, ideal pentru mountain-bike. Față de bucata Murfatlar – Agigea, unde drumul are o lățime constantă cât pentru două mașini, terasamentul de aici lasă loc pentru o singură mașină, lățindu-se abia către Medgidia, dar este în totalitate practicabil pe două roți sau patru. Rareori întâlnești câini pe traseu, iar de cele mai multe ori aceștia aparțin oamenilor care păzesc turmele de oi și vaci care pasc pe terenurile din apropiere. Am remarcat chiar și o cameră de supraveghere panoramică, precum și un post fix al companiei private care asigură paza canalului, însă pe drum nu întâmpini nicio opreliște, iar cel puțin ca biciclist nimeni nu-ți va cere socoteală cine ești sau unde te duci.

„Sf. Mc. Dimitrie”

În Medgidia am vizitat una dintre geamiile vechi ale orașului, cea de pe Str. Decebal, precum și biserica ortodoxă „Sfântul Mucenic Dimitrie”, apoi ne-am întors pe același drum. L-am lăsat pe Cătălin acasă la el în Poarta Albă, iar eu am revenit în Murfatlar, de unde am parcurs pe canal încă vreo 10 km înspre Agigea, până la izvorul cu apă potabilăpe care îl repertoriasem la tura trecută. Apa este la fel de bună și rece cum o știam, însă porțiunea de drum pe argilă albă pe care o lăudasem atât de mult toamna trecută pentru suprafața ei formidabil de netedă s-a stricat rău între timp, fiind brăzdată de șanțuri lăsate de pneurile mașinilor. De data aceasta n-am mai pierdut ocazia să fotografiez bicicleta alături de Monumentul de la Straja, o altă „fantomă” a comunismului. Mi-aș dori cât de curând să parcurg și partea a III-a a turei pe marginea canalului, de la Murfatlar la Năvodari, dar poate și una mai lungă, cu destinația Cernavodă și retur.

crama Murfatlar

La Murfatlar e cu vinul

Podul de la Poarta Albă

Tufă de trandafir sălbatic

Monumentul de la Straja

Geamia Murfatlar

Remember 2011


Inspirat de un articol publicat pe blogul lui Marian Frunzeanu, am fotografiat numerele de concurs pe care le-am avut la competițiile de mountain bike la care am luat startul în 2011. Dacă bunul prieten Marian se poate mândri cu vreo două duzini de curse disputate, un titlu național la MTB Marathon și alte trofee câștigate, eu am colecționat anul trecut doar amintiri și experiențe – unele plăcute, altele mai puțin. Și mărunta satisfacție personală de a fi trecut linia de finiș la toate aceste trei maratoane.

Finiș la “Maratonul Vinului” de la Urlați

Prima competiție a mea din 2011 a fost “Maratonul Vinului”, eveniment la care mi-am dorit să particip imediat ce am aflat că printre organizatori se numără olandezul Marco Kind, pe care îl cunoscusem cu un an în urmă, cu ocazia turei “Cu bicicleta la mare”. Întâmplarea făcuse atunci ca eu să port un combinezon cu însemnele unei echipei belgiene, iar Marco le-a recunoscut ca fiind ale unui club de ciclism nu departe de locul în care s-a născut, astfel că a intrat în vorbă cu mine, povestind despre sportul cu pedale și despre puținele cuvinte din limba flamandă pe care le cunosc, gen “Ronde van Vlaanderen”.

Caravana de concurenți din „Maratonul Vinului” 2011 era cât pe ce să plece fără mine, căci bicicleta Univega Alpina HT-300 cu care trebuia să particip încă nu venise, când mai erau doar 10 minute până la start! Și iat-o venind în cele din urmă, când deja se auzea numărătoarea inversă, cu cauciucurile dezumflate. Noroc cu standul Giant, unde am reușit să le umflu, și cu Marian Frunzeanu, care m-a ajutat să montez pe cadru emițătorul și numărul de concurs, cu priceperea unuia care mai făcuse acest lucru de multe ori înainte. Întârzierea cu aceste pregătiri m-a făcut să iau startul din coada plutonului de circa 400 de concurenți, astfel încât fierbeam de nervi când trecuse un minut de la semnalul de start, iar grupul în care mă aflam încă nu plecase în cursă. Mi-a fost învățătură de minte să nu mai pornesc din coada plutonului.

Depășind cu greu sute de concurenți care abia descoperiseră bicicleta, mi-am făcut loc într-un grup care rula cu o viteză la care mă simțeam confortabil. După ce am trecut fluierând pe lângă primul punct de realimentare, am capotat pe ultima cățărare de pe traseu, unde m-au depășit câteva zeci de concurenți. Nu m-a ajutat deloc pe urcare faptul că nu reglasem bine șaua pe înălțime și în plus avea un unghi înclinat spre spate, deloc confortabil. Apoi am stat minute bune la ultimul punct de realimentare. Dacă aș fi avut ciclocomputer nu aș fi oprit, știind cât de aproape era finișul. Pe ultima coborâre de la intrarea în oraș am avut ocazia să o depășesc pe Oana Soare, care avea să se claseze pe locul al III-lea la Semimaraton Feminin. Am terminat traseul scurt (30 km) în 1h56’59″6.

Interviu pentru un post local de radio din Râmnicu Vâlcea

După episodul de la Urlați mi-am zis că întrecerile de MTB nu sunt de mine și că nu mai vreau să trec prin umilința de a termina concursul la 35 de minute de învingător. Și totuși o prietenă m-a invitat să particip la „Vâlcea Bike Fest”, un concurs organizat în orașul ei natal. Deși la prima ediție, evenimentul a fost bine organizat și i-aș acorda premiul «best value for money», adică pentru taxa de înscriere de 50 lei primeai un pachet consistent la start, un prânz la sosire și o mobilizare bună pe traseu din partea arbitrilor. Mi-a plăcut ideea startului festiv din fața unui mall urmat de un start real în cursă, însă nu am agreat deloc faptul că toată caravana concurenților a fost oprită în loc la ieșirea din oraș pentru 10-15 minute, timp în care plutonul, care se răsfirase potrivit ritmului în care voia să meargă fiecare, s-a compactat sufocant. Deși am avut grijă de data aceasta să mă plasez la start din primele linii, din cauza acestei staționări inoportune am retrăit neplăcerile de la „Maratonul Vinului”, strigând mereu «ține drept!» către concurenții ajunși în față care îmi tăiau calea. Din fericire, nu mai erau 400.

Dar coșmarul pentru mine abia urma să vină, căci șaua mi-a făcut din nou probleme. Cu o zi înainte fusesem la service cu bicicleta pentru punerea la punct în vederea concursului, iar mecanicul mi-a uns tija șeii (?!) care la primele șocuri de pe traseu începea să se miște în lateral și să coboare în cadru. După circa 10 opriri ca să ridic șaua, mi-a venit ideea să blochez tija cu trei fire de iarbă uscată, iar improvizația a funcționat. Recuperând furios timpul pierdut, am fost surprins să o depășesc fluierând pe Vanessa Plumbotă într-o zonă de cățărare. Însă am forțat la maximum abia pe drumul de asfalt care a precedat intrarea în orașul de start/sosire – Râmnicu Vâlcea. Am terminat traseul Hobby (21 km) în 1h14’51” respectiv cu al 7-lea timp la categoria mea de vârstă.

După circa 9 ore pe traseu - medalie de finisher la Șugaș

Tot în octombrie, la numai o săptămână după concursul de la Vâlcea a urmat „AlpinSport Matathon”, la Şugaş-Băi (jud. Covasna), o cursă care se dorea a fi una de o dificultate extremă. Pentru a fi sigur că sunt prezent la start și că nu pierd taxa de înscriere oricum piperată (90 lei), am ajuns în mica stațiune de lângă Sfântu Gheorghe cu o seară înainte. Spre consternarea mea, ploaia măruntă care începuse să cadă odată cu lăsarea întunericului s-a transformat spre dimineață în ninsoare, iar frigul pătrunzător și umezeala i-au determinat pe unii concurenți să plece direct acasă. Deși deloc echipat pentru astfel de condiții, am luat startul cu speranța că 54 km se parcurg repede dacă este multă coborâre, că poate n-a nins peste tot sau că vremea se va mai încălzi pe parcurs. Însă niciunul dintre aceste gânduri optimiste nu s-a adeverit.

Ba mai mult, am făcut pană la roata-față după nici 5 km de la start. Ca și la concursurile precedente nu aveam nimic de depanare, nici măcar pompă, străduindu-mă să păstrez greutatea la minimum. Dar nici prin gând nu-mi trecea să abandonez, așa că am continuat pe pană, cerșind câte o pompă de la ceilalți concurenți sau de la punctele de control și realimentare. Am aflat cu acest prilej că nu trebuia înțeleasă ad literam promisiunea organizatorilor că fiecare arbitru de pe traseu are cele necesare pentru depanare. Ajungând mereu printre ultimii la aceste puncte găseam fructe pline de noroi de la ceilalți concurenți, astfel că ronțăiau între dinți, precum și apă rece ca gheața. Dar cel mai mult mi-a displăcut sadismul organizatorilor în privința ultimilor 5 km ai traseului. Ridicol de periculos în condițiile date și peste măsură de dificil pentru concurenții de la traseul scurt. Mai întâi prin albia unui torent pe unde am ținut bicicleta la vale căci nu mai funcționau deloc frânele, apoi un push-bike crâncen în urcare pe rădăcini de copaci. Am terminat traseul scurt (54 km) în 8h54′.

Maratonul Vinului (4 iunie), Urlați. jud. Prahova)

Vâlcea Bike Fest (2 oct.), Râmnicu Vâlcea, jud. Vâlcea

Alpin Sport Marathon (9 oct.), Șugaș, jud. Covasna